Ce să-i spun? Ea știe.

Aştept ca Dora să descuie uşa. Va veni încărcată cu pungi și pachete. Le va arunca în frigider, va pune florile în vază şi abia apoi mă va întreba ce am mai făcut eu azi. Va cădea într-un fotoliu şi, cu genunchii la piept, îmi va povesti o zi obişnuită, bârfele din cancelarie şi gafele mărunte ale elevilor. Iubirea este aceeaşi, o gură care înghite întunericul dintre noi. Şi totuși îndoiala ne va apăsa pleoapele cu gene mari de plumb în preajma nopţii care se întinde ca o cortină de lapte. Eu nu sunt Andrei, îi spun. Sunt?

Deschid fereastra și oraşul năvălește în cameră, unde lucrurile respiră şi vorbesc. În cele din urmă, obiectele umilesc prin consistenţă. Nu rutina, nici oboseala, ci neputinţa este ultima stare care ne bântuie. Sub pătură mă invadează o pădure de umbre, gânduri înţesate cu frig. Mă strâng alături de Dora şi sting veioza. Cercul din care nu pot fugi mă obligă să galopez mai departe. În aplauze sau fluierături, dar tot mai departe. Braţul Dorei alunecă pe lângă braţul meu. Geme în somn şi simt în întuneric cum trăsăturile feţei i se strâng. Aş vrea s-o trezesc şi s-o privesc în ochi, să-i spun… Ce să-i spun? Ea știe. Adevăratele nelinişti ard în noi şi nu mai are rost să vorbim despre ele. Ceea ce ea îi reproşa lui Andrei. Ceea ce mă deranja pe mine la Marta. Dar suntem noi, doar noi, aşa cum ne-am dorit, eu şi Dora, Dora şi eu. Îndrăgostiţii nu ar trebui niciodată să doarmă. În somn se întâmplă întotdeauna ceva. Subconștientul își deschide ușile la perete. Mai apare un rid, o fractură. Sufletul fuge tot mai departe. Se încurcă în crengi de copaci, în fire de nisip, în alge, se rătăceşte prin munţi tociţi, prin încăperi insalubre, prin câmpii pustiite şi saloane albe de spital, zboară bezmetic spre locuri imposibil de atins, cade, cade, se subţiază, pierde în greutate. Somnul e moarte în miniatură. Poate de asta am ajuns insomniac.

Mă lipesc de Dora. Brațele mele o înfășoară strâns ca niște liane încă viguroase până ce îi aud sângele pulsând sub pielea mea, și inima cum începe să-i bată în pieptul meu. Se întoarce și mi se cuibărește la piept. Are un fel de a se culca peste mine încât pare crescută de acolo. Nu m-aș mira ca mâna mea să continue brațul ei, ori ochiul meu stâng să migreze în ochiul ei stâng. O pătrund încet, atent la fiecare tresărire a mușchilor, să nu pierd nimic din plăcerea imensă care o face să tremure. Trupul meu zvâcnește, se arcuiește, îmi înăbuș un strigăt. Zburăm așa, încleștați. Unul. Ne prăbușim înapoi pe cearșaf înlănțuiți. Adorm cu capul pe pântecul ei. Acolo unde miracolul clipocește ușor în apele facerii.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin