Iubindu-l cu încăpăţânare

Marta nu-l înţelegea. Îl credea o victimă închipuită a unei pretenţii absurde. Şi nu-i putea cere mai mult. Femeile care îi trecuseră prin viaţă nu-l ajutaseră să se nască. Au fost reale, puternice, entităţi de invidiat, au respirat, au mâncat, au făcut dragoste, şi-au atins plăcerea şi au trecut mai departe.

Privi tabloul lui Radu, peisaj de mare ieșit din țipătul unei păsări, poate al lui, poate al copilului pe care Laura îl pierduse, o pedeapsă trufaşă a naturii, să rămână tată nenăscut de copil nenăscut.

De la Radu nu mai auzise de ceva timp. Fusese plecat în Grecia cu o expoziție de grup. Ultima oară îi spusese că dacă totuși s-ar gândi să fugă, există coridoare, se pot găsi soluții. El a tăcut și l-a privit lung.

La scurt timp după ce se aşezase la birou cu o ceaşcă de cafea alături, sună telefonul. Se grăbi să ridice. Niciun cuvânt la capătul firului. Dora? Probabil Andrei era acasă și nu putea vorbi. Voia poate doar să-i audă vocea, să-i dea un semn că se gândește la el. Sunetul lung, uniform i se cuibări în ureche, apoi coborî în stomac. Dragostea şi moartea sperie la fel. Un leşin, ca atunci când îți doreşti disperat iubita. Pe Dora o întâlnise, avusese leşinul, peste câteva ore făcuseră dragoste şi abia apoi încercase s-o cucerească, stângaci, să tânjească după o privire, după un gest, după un telefon, un drum invers, anevoios, ca zborul în pământ. Pe Dora o avusese şi abia apoi se îndrăgostise de ea. Cum să-i explice toate astea Martei? Ar fi neconvingător invocându-şi dreptul la naştere, acea naştere coaptă şi târzie, din dorinţa de a lăsa ceva în urmă, cu orice preţ. Tocmai asta nu înţelegeau aceste femei minunate, că fiind lipsit de geniu, nu-i rămânea decât naşterea conștientă care să lase un semn lumii prin care a trecut. Iar semnul era o piatră cu numele lui care, odată ridicată şi ţinută în palmă, ar deveni vorbitoare.

Telefonul sună din nou. O voce slabă îl întreba ce mai face. Discuţia se curmă câteva secunde, fiecare inhibat de încercarea celuilalt de a-și găsi tonul potrivit. Marta îi spuse că ar vrea să-l vadă. Nu răspunse. Apoi îl întrebă dacă poate urca până la el. Era în apropiere, telefona de la o cabină publică. Sfârşi prin a accepta.

Își aminti de prima noapte cu Dora. Cât de ușor fusese totul. S-au mângâiat mult, în liniște, a dezbrăcat-o încet. Stătea dreaptă pe marginea patului. Abdomenul ei plat, umerii rotunzi, părul ridicat, câteva șuvițe alunecate pe gâtul lung, de pasăre de apă, mirosul ei de iarbă proaspătă, pielea moale, gesturile moi, o felină tristă, puțin nepricepută, îi alunecase în brațe, fluidă și caldă, îl primise înăuntrul ei, se strângea ghemuită la pieptul lui pentru ca în secunda următoare să se întindă peste el, avea ceva copilăresc în mișcări, îl făcea să se simtă foarte tânăr, cum în adolescență descoperise misterul femeii odată cu parfumul fructelor cărate toamna în cămară.

Cel mai puternic era sentimentul straniu că Dora îi aparținea fără s-o cunoască aproape de loc, ar fi murit sau s-ar fi născut cu ea în brațe. „Nu avem viitor”, îi șoptea și se lipea cu disperare de el. „Nu crezi că senzația noastră că nu ne-am născut încă e de fapt o depresie ascunsă? Suntem prea lași ca să fugim, prea slabi să rezistăm inerți în apele astea stătute. Suntem condamnați, nu crezi?” El o asculta tăcut, mângâindu-i părul răsfirat pe pernă, îi simțea pielea tremurând imprimată în pielea lui. Îi bântuiau aceleași vise. Aceeași neputința de a se rupe. Dar și de a zbura. S-ar fi aruncat în gol amândoi în orice secundă dacă ar fi avut certitudinea că asta era calea de a rămâne împreună pentru totdeauna.

Întredeschise fereastra. Se auzi soneria şi el întârzie puţin, respiră puternic, o dată şi gata, călcă voit apăsat pentru ca paşii să fie auziţi de afară, ca şi cum ar fi venit de foarte departe, foarte greu.

În cadrul uşii, Marta i se păru frumoasă. Nu se sărutară, o invită înăuntru. Abia după ce se aşezară în fotolii, el îi spuse „bună seara“, grav şi fals, – ea, „mi-e dor de tine“, sincer şi dureros. El îşi căută refugiul în ceaşca de cafea, sorbi încurcat, nu era o scăpare. Marta părea mai sigură pe ea şi el remarcă schimbarea. Tristeţea şi singurătatea maturizează femeile, le conferă un aer de superioritate, vecin distincţiei căpătate prin cultură. Îi spuse chiar că l-a iertat, lucru care-l făcu să zâmbească răutăcios. Dar Marta nu-l luă în seamă, repetă că l-a iertat, că e dispusă să-l reprimească, îl asigură că i-a înţeles rătăcirea, ştia că până la urmă se va întoarce la ea, doar la ea se întorsese mereu, femeia aceea nici nu putea să reprezinte pentru el mai mult decât un capriciu. El tresări. Dora nu era „femeia aceea“, cuvintele nu o puteau atinge. Cum să-i explice? Dar nu protestă, tăcu mai departe. Marta îl privea pieziș, când era excitată de dorință căpăta un fel de strabism pe care, cândva, îl găsise senzual, îi ardeau ochii, se ridică, se apropie de el, se lăsă pe genunchi în faţa fotoliului în care el rămăsese încordat, îşi trecu braţele peste braţele lui, îl sărută abia atingându-l, îi mângâie părul şi ochii. El îşi descleștă pumnii şi o trase alături, refuzând să gândească.

A doua zi se trezi primul, pregăti cafeaua pentru el şi Marta, rigid în mişcări. Naşterea fugise încă şi mai departe. O trezi fără tandreţe, îşi aprinse o ţigară şi deschise fereastra, privi bulevardul, chipuri şi siluete în mişcare, abur împrăştiat, un cearşaf ridicat în grabă deasupra lumii surprinse într-un tablou care se repeta într-o viaţă identică celei trecute, identică celei ce încă nu apucase să fie.

Marta îi reproşă că ar mai fi putut-o lăsa să doarmă, i-ar fi lăsat ea cheia, ca înainte, la cutia poştală. Nu-i răspunse, continua să privească pe fereastră, tot mai departe, până la Dora, până dincolo de ea. Marta îl presimți, dar îşi propuse să aibă răbdare. Ştia că răbdarea, chiar umilinţa, i-l aduseseră mereu înapoi, demonstrând cu obstinaţie acel „on revient toujours“ de care ne este frică tocmai pentru că revenirile nu sunt ale noastre, ci ale mediocrităţii şi laşităţii din noi.

Schimbară puţine cuvinte. Marta era veselă, zâmbea mereu şi asta nu-i plăcu. Plecară împreună, ea urmând să ia troleibuzul până acasă. Cursuri avea după-amiaza. El merse pe jos până la Institut şi nu mai căută nicio vină zilei care se născuse abuzivă. Își reluase tiparul?

Îşi aminti de Laura, de ochii ei rotunzi care îl urmăreau geloși, de buzele frumos conturate şoptindu-i că i-ar fi plăcut să trăiască pe o insulă uitată, să-l aibă doar pentru ea, să-l poată privi şi atinge mereu, într-un exces de posesiune extins la nesfârşit. A început să-l urască din prea multă dragoste. La el iubirea se transformase în milă. Uneori încerca să-şi imagineze cum ar fi fost căsătoria lor dacă Laura n-ar fi pierdut copilul, dacă n-ar fi cerut divorţul. De fiecare dată lucrurile se aranjau în visul lui paşnic conjugal. Întrevedea chiar o dimineaţă normală care, în aerul rece, i-ar fi adus naşterea. Sau paliativul ei.

La Institut nu-şi găsi locul. Au urmat săptămâni greoaie, plecări în orășelul de munte unde fusese temporar transferat, întâlniri cu Radu care îl interoga curios, căruia îi repeta că totul e-n regulă, nimic deosebit, cenușiul cel de toate zilele. Pe deasupra, Marta iubindu-l cu încăpăţânare. Poate că stârnea în ea acea duioşie maternă, confundată cu iubirea, prin care unele femei se leagă de cei neajutoraţi. Dorinţa lor supărătoare de a ocroti, de a strânge la piept şi ierta. Pentru el simţeau probabil o milă specială, ca pentru un copil frumos care nu putea să se nască, şi de care se ataşaseră cu patima mamelor fără copii. Ca şi cum certitudinea fiecărei dimineţi n-ar însemna nimic pentru aceste femei olimpiene.

Cămila, deși nu-i mai apăruse în vis, învingea milioanele de fire de nisip, liniştea toridă, cărându-şi singură drumul spre bucata de oază, cu o rezervă ascunsă de răbdare în cocoaşă. Odată parcurs, drumul înghite suferinţa, trecutul se estompează în amintiri, scufundându-ne în visul prin care ne rătăcim, vindecându-ne.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin