Carmen Firan 
Îşi întinse un strat gros de cremă pe faţă şi începu să-şi maseze fruntea, obrajii, din ce în ce mai lent, cu mişcări greoaie. Nu încercă să propună nimic. Andrei nu ar fi fost oricum tentat de vreun spectacol. Discuţii interesante nu purtaseră niciodată. Şi se lăsă pradă după-amiezei care lâncezea peste capetele lor într-o lumină confuză ce se amesteca în liniştea curgând de undeva, de deasupra lor, ca o draperie de teatru în aşteptare.
Peste două zile începea serviciul. Nu mai căuta de mult niciun sens. Încetase să mai spere şi să lupte. În urmă cu trei ani încercase totul prin relaţii şi cunoştinţe, prin uşi directe sau ocolite, invocându-şi drepturi ori lăsând să transpară preferinţe, în virtutea iluziei că diploma era bună şi într-un loc de muncă mai bun. Mereu câte un paragraf de lege absurdă îi barase orice mişcare. Se resemnase în cele din urmă la o şcoală de periferie unde se prefăcea că-i învaţă pe copii participiul trecut francez, povestindu-le într-o altă limbă despre aceeaşi lume.
Degetele i se încleiară în cremă. Îi alunecau singure în jurul ochilor, pe nas şi bărbie, descriau cercuri, reluau mişcări, mai nervoase acum, pe trăsăturile care, în loc să de destindă, se crispau şi mai mult, în spaţiul devenit auster, ostil aproape, populat de propriile ei gânduri ce se desfăşurau în voie, odată ce Andrei o uitase acolo, în fotoliul îndreptat inutil spre ecranul întunecat, spre magnetofonul mort, spre ferestrele care se acopereau încet de pâcla unui amurg greoi pe coama oraşului.
Se revăzu urcând treptele de marmură la o oră când ministerul era aproape gol, spre seară. O seară aidoma acesteia care pulsa sufocată în praf, fum şi transpiraţie. Câteva femei de serviciu încă mai spălau dalele mari albe şi negre, vorbind tare. Glasurile lor amplificate de pereţii înalţi îi creau un sentiment de nelinişte, ca și cum ar fi nimerit în plin protest într-o catedrală. Ea, îmbrăcată elegant, nemaiştiind cum să-și țină mâinile, să le mişte degajat sau să le încleşteze pe geanta care îi atârna de umăr, înainta spre cuşca portarului şi parcă uitase să meargă, tocurile înalte nu o mai ascultau, şi, paradoxal, îşi simţea părul murdar, hainele boţite, rujul şters.
Portarul mânca şi, alături de registrul gros, o ţigară proastă ardea singură într-o scrumieră improvizată dintr-o farfurie slinoasă. Vru să se întoarcă şi să fugă înapoi pe scări, dar simţi privirile dezaprobatoare ale femeilor şi se trezi întrebând cu voce stinsă, de elevă timorată. Portarul nu înţelese sau se făcu că nu înţelege.
„Cu cine doriţi?“
„Cu… domnul… Cu tovarășul ministru.“
„Nu cred că mai e. Cine sunteţi?“
Ce importanţă avea cine era?
„Am vorbit acum o jumătate de oră cu dânsul la telefon. Ştie. Mă aşteaptă. Vreţi să încercaţi?“
„Eu încerc, tovărășică, dar încerc degeaba. Nu mai e nime’. Da’, poftim!“ Şi portarul formă cu degetele murdare de slănină un interior pe care Dora nu-l reţinu. „Să trăiţi!” Portarul ţâşni în picioare la auzul vocii ministrului. „E cineva jos, se numeşte…“
Dora se repezi să-şi repete cu aceeaşi voce stinsă numele, avu chiar tendinţa de a întinde mâna spre receptor, dar privirea rece, mai degrabă ironică a portarului o opri.
„Da, o trimit sus. Să trăiţi.“ Făcu o pauză, o măsură pe Dora cu un zâmbet şugubăţ care ei i se păru complice şi i se făcu imediat greaţă.
Portarul o îndreptă spre cele două lifturi mari, explicându-i cum să ajungă în cabinetul ministrului, ce coridoare să apuce, ce uşi să deschidă. Femeile spălau mai departe dalele de marmură, cu mai puţin elan, mişcându-şi anevoie trupurile amorfe. Una dintre ele îşi aprinse o ţigară şi îşi îndreptă spatele cu mâinile în şolduri: „Nu pe-acolo, donşoară. Păi ce facem aici? Ia-o şi mătăluţă pe de lături. Că n-om sta toată noaptea să ştergem talabele. Ce mama dracu’!“…
Dora se strecură, ocoli, se simțea centrul dizgraţiei, ajunse în lift, uşa se închise, răsuflă, se uită în oglindă, trist şi insistent, îşi aranjă părul, apoi scoase limba, viaţa era aşa cum era. Venea doar să-l roage să intervină pentru obţinerea transferului de la ţară măcar într-o periferie a oraşului, la o întreprindere de comerț exterior, unde aflase că era liber un post de traducător de franceză. Un fleac pentru un om cu influenţa lui. E drept că el fixase ora. Dar la minister. Totuşi, la minister. Era o prostie să se gândească… Pe Gheroiu îl ştia de mică. Lucrase cu tatăl ei într-un oraş din Ardeal, apoi el fusese avansat şi adus în Capitală.
Se trezi în biroul secretarei ocupat acum de un ofiţer de serviciu care o aştepta în picioare. I se păru anormal de înalt. O privi condescendent și îi șopti conspirativ: „Poftiţi, vă aşteaptă.“ Îi deschise o uşă groasă şi capitonată care dădea în altă uşă la fel de groasă şi de capitonată, prinsă din loc în loc cu butoane mari din piele maro. Dora începuse deja să cunoască sistemul complicat al coridoarelor şi uşilor capitonate. Nu o mai intimidau. Îi sfredeleau doar stomacul.
Gheroiu vorbea la telefon. La un telefon lat şi gri, cu butoane multe. Și ele maro. Îi făcu un semn cu mâna care vru să însemne şi „bine ai venit“ şi „poftim, ia loc“, şi „termin imediat“. Dora înainta spre biroul impozant şi i se părea că nu mai ajunge. Gheroiu o privea prietenos, patern aproape, şi ea prinse curaj, se destinse, se aşeză în fotoliu şi îl privi răbdătoare, cu zâmbet forțat în colţul gurii.
„Trei kilograme de carne, caşcaval, brânză, măsline, peşte şi ce mai crezi. Trimit maşina.“ Dora auzi doar ultimele cuvinte rostite autoritar, din obişnuinţă, şi urmări mâna grasă, plină de pete mici maronii cum așază telefonul în furcă, se ridică şi se întinde spre ea. Gheroiu schimbă imediat tonul vocii, așa cum făceau șefii. Într-un fel vorbeau cu servitorii și altfel când voiau să facă impresie sau se știau observați. Îi sărută mâna şi o invită la loc în fotoliu, mişcându-se graţios spre un dulap mic, o operă de artă, altfel, din care scoase două pahare, o sticlă de whisky şi un pachet de Kent. Le puse pe măsuţa din faţa biroului, undeva în dreptul genunchilor Dorei, se aşeză şi el la acelaşi nivel şi, în timp ce sucea gâtul sticlei, pentru mai multă autenticitate, îi făcu două-trei complimente stângace.
Vorbiră despre toate, numai despre transfer nu. Gheroiu îi povesti ultima sa călătorie în America, trăgând neobişnuit de rar din ţigara care scotea fum albăstrui, înecându-l ca pe un nefumător, şi Dora înţelese că o făcea doar pentru a-i ţine companie sau, mai degrabă, pentru a spulbera imaginea nomenclaturistului de modă veche. Mirosea a apă de colonie scumpă, iar pe colţul biroului erau două reviste Paris-Match plasate acolo parcă intenţionat, cu două minute înainte de intrarea ei.
Gheroiu îi povesti despre lumea de dincolo de ocean. E bine să te afli uneori în nori. Mai ales că el începuse să-și țină un jurnal amănunţit în care se străduise să fie poet, eseist, reporter până la capăt. Şi nu-i fusese uşor. Scoase din sertar o agendă groasă din piele maro şi începu să-i citească, iar Dora ar fi vrut să se urce pe pereţi sau să se arunce pe fereastră, îşi încleştase unghiile în carne, îi venea când să urle, când să hohotească de râs. Zâmbea, făcuse riduri tot zâmbind, îşi simţea pielea aspră adunată în cute care o ţineau în jurul gurii, mai zicea câte un „o“, un „da“, un „extraordinar“, un „îmi imaginez“, dar Gheroiu citea şi citea, gesticulând din când în când, în semn de „atenţie“ sau „ce zici de asta“. Avea impresia că n-o să sfârșească niciodată să-i citească din acel pretins jurnal pe care începuse să-l urască, când Gheroiu se opri brusc.
„Interesant, nu-i aşa?“ şi cu un gest scurt, neglijent, aruncă agenda pe birou şi câteva hârtii se deranjară săltând uşor în sus. Se lansă, apoi, cu toate pânzele sus, în viaţa culturală. O întrebă ce mai citise, ce spectacole mai erau în oraş, de parcă el ar fi forțat să trăiască pe o altă planetă..
Dora își aduse aminte cum Gheroiu era văzut ca fiind unul dintre activiștii instruiți care ştiau limbi străine, citea cărți şi încă mai şi scria din când în când poezii pe care însă funcţiile sale le condamnaseră la viaţă moartă de sertar. Asta-i mai lipsea, să-i citească şi poezii! Odată, la una dintre întrevederile scurte avute tot pentru legendarul transfer, ţinuse cu tot dinadinsul să-şi poarte discuţia în franceză, şi Dora fusese câteva zile urmărită de accentul lui într-atât, încât a doua zi fusese tentată să vorbească la fel cu elevii ei, imitându-l și maimuţărindu-se. Să-și amuze elevii. Sau poate să-i pedepsească. Să-i pedepsească pe ei şi să se răcorească ea. Lui Gheroiu nu avea ce să-i facă. Pedeapsa e transferată pe cei mai slabi, iar propria lașitate se întoarce în ruşine.
În cele din urmă, insistenţele ei deveniseră umilitoare. Gheroiu evita să vorbească despre transfer, o asigura doar că şi-a notat în agendă, că a subliniat cu o cariocă groasă şi roşie care însemna urgenţă, dar nu-i spunea niciodată nimic concret.
În seara aceea, părea însă decis să tranșeze lucrurile.
„A venit timpul să ne ocupăm serios de transfer”, i-a spus dintr-odată.
S-a ridicat cât de vioi a putut, cu o grimasă mascată din cauza sciaticii, s-a dus la același dulăpior unde părea că-și ține lucrurile de preț și a scos o cutie frumos împachetată în hârtie strălucitoare cu nuanțe de violet și legată cu funde de aceeași culoare. Clar, din străinătate.
„Un mic cadou”, i-a spus mimând modestia.
„Pentru mine?” S-a mirat sincer Dora, deși de fapt ar fi vrut să-l întrebe :„ De ce?”
„Da. Pentru tine. Desfă-l.”
„Acum?”
„Da, acum”, și Dorei i s-a părut că zâmbetul devine cleios ca trupul unui melc ieșit în afară.
A desfăcut cu grijă fundele late, a încercat să nu rupă hârtia strălucitoare, ci să desprindă banda adezivă de pe margini astfel încât să mai poată fi împachetată la loc sau refolosită, și de sub multe foițe albe subțiri foșnitoare a scos un sutien negru de dantelă. L-a privit cu pupilele dilatate și l-a scăpat imediat din mână.
„Îți place?”
„E… frumos”, a spus Dora privind sutienul cu frică de parcă ar fi fost o lighioană întinsă pe măsuța lucioasă de nuc.
„Știu de la nevastă-mea că toate vă doriți sutiene tari cu dantelă fină. Nu înțeleg de ce nu se fac și la noi. Încearcă-l!”
„Poftiți?”
„Hai, încearcă-l! Să vedem dacă ți-e bun. Am luat și eu ce m-am priceput”, s-a alintat Gheroiu și o șuviță de salivă i s-a strâns la colțul gurii.
„Aici? Nici nu poate fi vorba”, a bâguit Dora.
„Suntem numai noi. Nu te teme. Încearcă-l”, a repetat Gheroiu și cu o mișcare agilă care l-a costat o durere groaznică la șira spinării suprimată voinicește, s-a așezat lângă ea pe canapeaua stil. Mâna lui grasă cu pete mici cafenii s-a întins spre pieptul ei, dar s-a retras crispată când Dora a țâșnit în sus.
„Vă rog!”
„Un transfer e un transfer. Nu e ușor. Mai ales din învățământ în industrie…”
„Mă scuzați. Mă așteaptă soțul. Trebuie să plec. Acum.”
Gheroiu s-a ridicat încet, și-a reluat privirea părintească în care Dora deslușea doar ironie și milă. Dorința îi trecuse. Nu merita să se lupte pentru ce nu putea obține imediat și ușor.
„Să mergem, atunci”, i-a spus simplu. Poți să ții cadoul. O să-i facă plăcere soțului tău.”
„Mulțumesc, dar de fapt trebuie să vă spun că eu nu port sutiene”, i-a aruncat Dora și a realizat imediat eroarea. Gheroiu s-a încins din nou, a prins-o de talie și i-a căutat gura răsuflând preciptat ca o locomotivă extenuată. L-a împins cu putere încât Gheroiu aproape s-a dezechilibrat .
„De fapt sutienul era pentru nevastă-mea, doar că am luat din greșeală un număr prea mic,” i-a șuierat sarcastic.
Dora s-a repezit spre ușă.
„Nu te sfătuiesc să ieși singură din camera asta”, a strigat autoritar după ea. Și sper să rămână totul între acești pereți. Am vrut să-ți fac o plăcere, atâta tot. Cred că-ți dai seama că nici în învățământ nu ai mai avea loc. O profesoară care seduce bărbați ca să-și atingă interesele? Între cuvântul unui ministru și al unei fetișcane gata să facă orice pentru un prăpădit de transfer, crezi că ar avea cineva vreo ezitare?”
Gheroiu îşi luă mapa diplomat şi ieşiră împreună cu figuri serioase de parcă tocmai ar fi încheiat o tranzacție importantă. Ea uită să-l mai salute pe ofiţerul de serviciu care, aşezat la birou, nu mai era aşa înfricoşător de înalt. În lift Gheroiu rupse tăcerea. „Să fim serioși, nu s-a întâmplat nimic.” Ajunseră în holul mare de la intrare. Femeile de serviciu dispăruseră. Paşii lor răsunau inegal spre uşile glisante. Portarul se ridică în picioare. „Să trăiţi!“ Dar nu-i răspunse nimeni. Dora ar fi vrut să scuipe pe marmura proaspăt spălată.
În fața clădirii pe Gheroiu îl aștepta mașina. Șoferul țâșni ca ars și sări să-i deschidă portiera. Dora mormâi ceva care suna dintr-o altă limbă și se îndreptă spre stația de autobuz. Picioarele de plumb păreau ale unui trup străin. Pe fereastră, printre capetele rânduite care-i suflau în ceafă şi pe obraji, văzu mașina lui Gheroiu dispărând în viteză după colțul ministerului.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
Episodul 9: Mereu, neîmplinirea
Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare
Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?
(sursa foto: sub25.ro)
