Carmen Firan 
Îşi trase valiza spre uşă şi deschise fereastra, în timp ce trenul intra în Gara de Nord, cu răsuflare greoaie. Urma să-l vadă pe Andrei aşteptând-o, aşa cum o aştepta întotdeauna, cu un buchet mic de flori şi cu acelaşi zâmbet ambiguu. Între seninătate și neîncredere.
Mirosul de transpiraţie din compartiment încă o urmărea. Îşi simţea pielea lipicioasă, fardul se înmuiase deasupra buzelor şi pe frunte. Costumul de pânză crem, mulat pe corp, se şifonase. Era plictisită de călătoria incomodă în care nu putuse citi, nu se putuse gândi la nimic, ameţită de conversaţia supărătoare a celor trei bărbaţi din compartiment care ţinuseră cu tot dinadinsul să fie spirituali. Fu tentată să-şi retuşeze machiajul, dar renunţă, îşi umezi doar buzele şi-şi netezi fusta-pantalon cu o mişcare scurtă, îşi scutură părul pe spate şi scoase din nou capul pe fereastră. Trenul se oprise. Lumea se înghesuia pe culoar dornică să evadeze din strâmtoare şi miros acru. Andrei nu era. La telefon i se păruse absent. Poate doar obosit. Mai privi o dată până în capătul peronului asaltat de geamantane şi trupuri care se mişcau cu încetinitorul prin căldura instalată ca un leşin în oraş.
Îşi coborî valizele şi se opri derutată. După două săptămâni de vacanţă, Bucureştiul putea fi altul, dacă priveai cu îngăduinţă. Îl zări în sfârşit pe Andrei căutând-o cu privirea peste capetele care înaintau, deveneau o masă mişcătoare, grăbită, un singur trup amorf căruia nu-i puteai opri alunecarea. Ar fi vrut să se bucure. Andrei venea spre ea surâzător, îi lipseau florile, dar avea ochelari de soare. O pereche nouă pe care nu i-o ştia. Şi ea zâmbi involuntar, stângaci, un zâmbet ca o scuză. Andrei o sărută, luă valizele și, fără entuziasm, îi spuse din mers:
„Cum ai călătorit? E cald, nu-i aşa? Dar să vezi acasă. Pocneşte mobila. Nu avem apă caldă. Ştii, revizia anuală. Eşti bronzată. Ai prins timp frumos? Eşti obosită? Am găsit pui, măsline şi brânză. Bine că n-a avut trenul întârziere. Luăm un taxi sau mergem cu autobuzul? Te-a căutat Sabina. Ieri au sunat toată ziua telefoanele. Au simţit că te întorci. Două săptămâni a fost o linişte în casă… Sunt prins zilele astea. Plec din nou curând în delegație.“
În autobuz, aceeaşi lume prăfuită se înghesuia din obişnuinţă, făcându-şi loc cu coatele spre un petec de aer. Dora asculta, răspundea automat, întreba, se străduia să fie când curioasă, când uimită, participa la toate feliile de viaţă aruncate de Andrei la care, iată, se întorsese după două săptămâni de vacanţă. Nu avea să-i reproşeze nimic şi asta o scotea totdeauna din sărite. O relaţie impecabilă privită din afară. O căsătorie perfectă, aşa cum părinţii o convingeau mereu cu argumente puţine şi lipsite de strălucire. Melancolia ei rămânea o ciudăţenie, reţinerile – mofturi, insatisfacţiile – cochetării. Viaţa fusese miloasă. De unde crisparea, de unde nemulţumirile spuse sau nu, în momentele, puţine, când vorbea despre ea ca despre un personaj străin căruia atunci i-ar fi citit biografia.
Andrei o copleşi cu atenţii, masa era aşezată în sufragerie, buchetul de flori în dormitor, într-o vază chinezească, singurul dar al părinţilor lui, oferit la un an după căsătorie, dintr-o pornire pe care sigur o regretaseră mai târziu.
Dora se strădui să găsească o urmă de tandreţe în gesturile lui, în propriile ei gesturi, deşi imaginea unui film gândit dinainte se derula peste scenele petrecute în sufragerie, apoi în dormitor, apoi din nou în sufragerie.
„Şi cum ai petrecut?“
„Să petrec? Am fost să mă odihnesc. Dar ştiu părerile tale. La mare nu te poţi odihni.“
„Chiar aşa. Lume agitată care se bate pentru un pumn de nisip pe care să se aşeze incomod şi să-şi fiarbă creierii cu ochii spre cer, stresaţi de cel mai mic nor care le-ar putea rata vacanţa. Ce altceva? Miros de nămol, aglomeraţie, jocuri mecanice, gogoşi şi floricele.“
„Totul se suportă mai bine în doi“, încercă Dora.
„Sigur. De ce n-ai rămas tu atunci în Bucureşti? E vina mea că nu mi-au dat concediu? Crezi că-mi place să muncesc zece ore pe zi în căldura asta, în oraşul ăsta pustiu, că deh, lumea bună e în vacanţă… De ce n-ai rămas cu mine? Totul se suportă mai bine în doi.“
Dora se resemnă în fotoliu. El fusese cel care insistase să plece, pentru ca acum să braveze în sacrificat. Nu avea rost să continue discuţia, ştia dinainte cuvintele pe care le-ar fi aruncat Andrei cu figură când de victimă, când de acuzator. Îl privea cum citeşte ziarul încruntat, zâmbetul i se voalase de când ea reintrase în atmosfera casnică, în zilele care abia aşteptau să se reverse, monotone, peste existenţa lor lipsită şi ea de surprize. (va urma)
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
Episodul 9: Mereu, neîmplinirea
Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare
