Ezitări

„Defularea, domnii mei, defularea. Trebuie să am puţin respect şi pentru nevastă-mea. Mă inhibă cu puritatea ei. Vede în mine un artist, n-aş putea-o jigni cu perversiunile mele. Chiar azi a venit după mine la Mogoşoaia să-mi dea trei mii de lei, numai să mă întorc acasă. Îi telefonasem că nu mai am un franc, dar că nu vreau s-o supăr. Ea a înţeles imediat. Gagica mea e din Slatina. N-a intrat la A.S.E. şi acum se lasă compătimită prin Capitală. N-am dezamăgit-o. Slavă Domnului că nu era virgină. Când i-am spus că a venit nevastă-mea să mă ia, a început să plângă. Fata e sensibilă şi nici n-a prea avut multe aventuri. Va avea însă de-acum înainte. Am învăţat-o ce înseamnă sexul descătuşat. Sunt un taur greu de strunit. Mi-e ruşine de mine, dar ăsta sunt, dacă aş renunţa la trucul cu femeile, n-aş mai putea picta. Nevastă-mea îmi înghite prea multe. Mi-e milă de ea. Aş vrea, chiar aş vrea, să fiu altfel. Sunt o victimă, domnilor. Un neputincios în faţa viciilor. Ele ce mă mai ţin în viaţă. Altfel, cine ştie în ce patimi aş mai da. Poate c-aş fi filosof sau, mă rog, secretar de partid. Te miri că Gauguin și-a luat lumea în cap?!“

El și Radu își încrucișară privirile. Nu-i era teamă pictorului că sub masă se afla plantat un microfon? Sau în glastra cu flori artificiale? Localurile în care veneau de obicei persoane publice, artiști, scriitori, boemă, erau înțesate de microfoane. Știau toți asta. Unora nu le mai păsa, alții își dădeau drumul la gură intenționat, alții erau doar provocatori. Pictorul le mai ţinuse un discurs despre cum, paradoxal, lipsa de șanse poate produce profesioniști care nu au însă nicio șansă să se manifeste într-o lume lipsită de șanse. Apoi o dăduse din nou pe sex.

Pictorul îl zări şi se îndreptă spre el cu mâna întinsă: „Ce plăcere, dragă!“

„Vă salut“, se strădui el să pară bucuros de întâlnire.

„Spre casă?“

„Nu. Tocmai am ieşit.“

„Într-o direcţie anume, atunci?“

„Aproximativ“.

„Altfel?“

„Toate bune“, se plictisi şi îşi afundă mâinile în buzunar.

„Ai vreo treabă acum sau mergi aşa, ca artistul după peisaj?“

„Voiam să văd expoziţia de la Simeza.“

„Ce faceee? Expoziţie? Penibilitatea aia? E crasă! Dragă, băiatul ăsta mi-a fost coleg, îl știu, e complet steril. Salvează-te cât mai ai timp. Ia stai, mergem la o bere?“

„Nu la ora asta“, încercă el să scape.

„Te invit la mine, atunci. Chiar, la mine am putea sta în linişte şi schimba o culoare împreună. Unde ziceai că lucrezi? A, îmi amintesc. Institut, chestii serioase. Faci şi pictură, nu?“

„Nicio legătură. Arhitect, atâta tot.“

„Eh, băiatul ăsta de la Simeza nici măcar pictură nu face. Dar știe să se mişte. Pe mişcările astea i se duc toţi banii. Dacă te ia unul mare în ochi şi se hotărăşte să te salte, poţi să stai acasă şi să te joci cu acuarelele pe fotoliu. Are critica grijă de tine. Apoi intri în partid, mânânci puțin rahat și viitorul e al tău. Luminos și grețos. Ce să-i faci, poate că într-o zi se va naște o generație care să nu-și mai accepte gratiile.“

I se păru mai puţin nebun: „Unde locuiţi?“

„În spatele blocului ăstuia. Luam tramvaiul să dau o fugă până la soră-mea după nişte bani. Pot să renunţ. Îi iau mâine. Ce-ai zice de o cafea? Nevastă-mea e cu copiii în pelerinaj la mătuşă-sa. Mănâncă dulceţuri şi mă bârfesc pe mine.“

Îl chema într-adevăr Tomescu. Avea un apartament frumos şi curat. Ordine, atmosferă proaspătă, de parcă înăuntru n-ar fi trăit nimeni. Sau nu el. Pictorul zdrăngănea la bucătărie farfurii şi ceşti căutate aiurea.

„Azi las în urmă un parfum discret de levănţică, nu ştiu dacă ai remarcat“, îi aruncă Tomescu, în timp ce se străduia să nu-i tremure mâinile aşezând tava în faţa canapelei şi fixându-și ochii dilataţi de atenţie asupra ceştilor instabile. „Aşa e duminica, nevastă-mea îmi schimbă toaleta cu speranţa că voi rămâne curat, impresionat de munca ei. Iar eu, până diseară, îmi voi recăpăta mirosul natural. Fac ce fac şi mă dau la fund. Fumezi?“

Nu-i remarcase parfumul de levănţică şi fuma.

„Aveţi atelier şi aici?“

„Mda, în terasa închisă din spate, dar lucrez rar acasă. Viaţa de familie mă înduioşează. Nu suport să fiu menajat. Ca şi cum s-ar aştepta la mine la cine ştie ce cină de taină. Cina mea e zgomotoasă. Sparg mereu între dinţi o sămânţă cleioasă, râncedă care îmi lasă un gust vast de greaţă.“

Îl privi mai atent.

„Greaţă universală, ai auzit de asta? Ei, asta simt eu de câţiva ani şi nicio lămâiţă nu-şi face efectul. Nevastă-mea zice că-mi dau importanţă. Eu nu-mi dau nimic pentru că merit doar resturile de la masa maeștrilor. Şi-aşa e destul. Sunt un câine resemnat.“

„La ce lucraţi acum?“, se prefăcu el interesat.

„La fluturi“, şi Tomescu scoase un râs gros. „Lucrez la fluturi de prăsilă.“ Apoi serios: „Crezi că întâi a fost oul sau găina? Noi sau Dumnezeu?”

„Nu cred în Dumnezeu”, îi răspunse el şi regretă deja că se afla acolo.

„Şi crezi că lui îi pasă? Ştii gluma aia. Nu-mi plac evaziunile. Sunt obişnuit să-mi satisfac tot. Ce vrei, primitiv! Întrebarea e, tu ce crezi ?“

El ezită şi-şi împleti degetele: „Nu vă credeam religios.”

„Nu sunt. Dumnezeu n-are legătură cu religia. E altceva. E ca partidul”, rânji Tomescu coborând vocea, „El e în toate”.

„O fi.”

„Se naște și moare odată cu fiecare dintre noi.”

„Dar cum spuneaţi, lui nu-i pasă.“

„Dar moartea?”

„Ce e cu ea?”

„Moartea există. O simţi?“

El tăcu ca şi cum ar fi vrut s-o audă.

„Da…“

Tomescu se mişcă nemulţumit şi mai scoase un rânjet: „Prea devreme şi sunt sigur că superficial. Oricum, nu eşti un oarecare. S-ar putea să-mi placi. Caut nişte votcă.“

„Nu e nevoie, eu trebuie să plec.“

„Te-am enervat?“

„Ah, nu. Moartea e un liant. Mă gândeam doar că ea nu îi atinge pe nenăscuţi. Se vorbeşte despre nemuritori, dar despre nenăscuţi nu suflă nimeni o vorbă.”

Tomescu se uită la el strâmb şi găsi imediat sticla de votcă ascunsă de nevastă-sa între prosoape.

„Te-ai privit vreodată în oglindă ca şi cum ai privi un Van Gogh de foarte aproape?“

Îl surprinse. Să-i spună că se visase cerb? Într-o oglindă de piele?

„Nu,“ i-a răspuns privind în altă parte.

„E bine. Eu am făcut-o şi încă am ambele urechi blegi. Nu suntem excepţionali, asta e. Nu avem stamina să schimbăm ceva. De-aia am dat eu iama în femei.“

„Mă rog.“

„Măi băiatule, sexul e tot.”

„Parcă spuneaţi că Dumnezeu e tot.”

„Lasă. Freud ăsta a fost dat dracului. Ca şi anticii. A ştiut că nu există decât sex şi moarte. Foarte legate între ele. Dacă nu apărea copulaţia între sexe, am fi şi acum nemuritori. Mare nenorocire nemurirea. N-aş vrea să mă prindă pe-aici, sau măcar așa, neterminat“, îl sfidă pictorul cu paternitate.

El îşi urî timiditatea. Ar fi vrut să-i spună cum se lovise el prima oară de spaima nemuririi la 13 ani, cum se simțise atunci amenințat cu eternitatea. Uite la Tomescu, și după 60 de ani tot neterminat poți să fii.

„Chiar trebuie să plec. Aştept un telefon.”

„Nu te speria. Nu sunt nici religios, nici înregimentat. Am și eu nevoie de puțină utopie, asta e tot.“

„De ce nu luați realitatea așa cum e?“

„Şi cum e? Fiecare vede ce-i place. Sau ce nu-i place. Realitatea nu înseamnă adevăr. Fiecare crede, însă, că are adevărul de partea lui. Doar că adevăratul adevăr nu poate fi privit în faţă de nimeni. Dacă admitem că ar exista o singură realitate, deci un singur adevăr, ăla nu e altceva decât Dumnezeu. L-a privit cineva în faţă? Nu. De ce? De frică.”

„Da, de frică,. Pentru că suntem imperfecţi. Vinovaţi.”

„Cineee?… A, Karamazov îşi vedea viaţa ca pe suma eşecurilor. Există fatalitate, destin, dar şi iluzii şi utopii, nu?”

„Cred că mai există şi deviaţii de destin, şi naşteri nepotrivite, şi morţi nedrepte.”

„Poate că totul e o aiureală. Sau o premeditare. Dar avem şi noi totuşi ceva de spus.”

„Asta cred şi eu.”

„Bun. Chestia e că orice am spune, până la urmă tot acolo ajungem.”

„Mai contează şi cum.”

„Contează, al dracului ce contează! Una să trăieşti ca o legumă, şi alta ca un gladiator. Leguma o mănâncă primul ţăran, iar pe gladiator îl devorează leii.”

„Domnule Tomescu, eu nu mă pot împaca cu gândul unei ordini superioare, dictate dinainte.”

„La care dintre ele te referi? Aia divină ori aia dictată de partid?”

„Nu vreau sa intru în discuţia asta.”

„Pentru că ţi-e frică?”

„Mi se pare derizorie.”

„S-o luăm altfel atunci, e clar că n-ai stofă de erou. Nici eu n-am. Eroii sunt ăia, excepţionalii, care după ce au cucerit podiumurile, de obicei sunt arşi pe rug ori ghilotinaţi. Noi batem aici câmpii într-o duminică oarecare. Şi totuşi. Nu pot să te las să pleci aşa. Omul a simţit nevoia de a introduce ordine în vidul absolut, în eternitatea care domnea netulburată, a vrut să parceleze haosul şi, din acel moment, el n-a mai existat în afara ei. A vrut o ordine convenţională pentru a mai fi în siguranţă, pentru a fi propriul său Dumnezeu. De unde să ştie că, odată cu ordinea, veneau şi limitele, venea şi moartea? A creat timpul, l-a împărţit, l-a numărat, apoi i-a scăpat printre degete. Ăla eşec. Să pierzi timpul în singura viață lăsată.“

Ar fi putut s-o facă, dar nu-i strică totuşi numărul. Tomescu se inflamase.

„Mă, Dostoievski ăsta, cum dracu’, nu ştiu, dar a ajuns foarte aproape de… nu-l mai numesc. N-a rămas însă nepedepsit. Nu te poți apropia prea mult că îți pârjolești mintea. Numai un bolnav poate reuşi. Îmi produce frică gândul că a putut cineva fi atât de profund conştient de răul permanent, de păcatul mistic.“

„Eu nu cred nici în ordine, nici în păcat.“

„Totul e vis?”

„Poate.”

Tomescu câştigase teren: „Şi? Asta îţi dă vreun răspuns? Mie îmi place ca oamenii să se ia singuri de guler, să se revolte, să nu le placă asta sau cealaltă, dar să nu cadă în ipocrizie. Pentru că vreau să-i ştiu adevăraţi pe dinăuntru. Ipocrizia față de tine însuţi e o laşitate. Noi, aici, acum, trăim. Cu gura plină de cenuşă şi cu ficatul iradiat, dar trăim, nu? Ne-am născut greşit, dar ne-am născut. Dacă nu eşti sigur de asta, pentru că am impresia că n-ai fi, eu să ştii că pot să-ţi aduc oglinda. Să te priveşti în ea de foarte aproape.“

„Aveţi o obsesie cu oglinda.“

„Da’ de unde. Nimic mai normal decât să consulţi oglinda ca şi cum ţi-ai consulta agenda de telefon. Nu e o obsesie, după cum nici tu nu eşti o imitaţie de arhitect. Încerci doar să câştigi timp. Înţeleg asta. Dar, crede-mă, eşti departe… Nu acum, nu încă.”

„Departe de ce?”

„De înţelegere. Şi de naştere, poftim! Să-ţi fac pe plac!“

Se ridică. Nu mai suporta cuvintele pe care Tomescu le jongla cu aerul celui care poate şti exact unde va ateriza o minge aruncată aiurea.

„Treaba e că nu-ţi pot oferi oglinda. Tu ai urechi frumoase şi simetrice. Trebuie să spargi mai întâi. Apoi să scoţi limba ca un câine cotonogit. Într-o oglindă, tu nu te-ai vedea decât pe tine.“

De unde știa Tomescu de visul lui? Ori poate semăna atât de mult cu un cerb împușcat?

„Nu mai încerca să dramatizezi. Lasă artificiile. Ține-ți ochii deschişi.“

„E inutil să vă spun că… “

„Da, e inutil. Spune-o amantelor, poate ai şanse să verse chiar şi o lacrimă. Pe mine pompoanele nu mă înduioșează decât sub fuste. Acolo, da, sunt autentice şi picante. Hai că mă duc să mai mâzgălesc ceva. Problema e ce lăsăm în urmă. Mai caută-mă. Data viitoare o să mai vorbim despre moarte. Subiect gras, mor după el!“

Când ajunse în stradă începuse să plouă. Se opri derutat, ezitând între expoziţie şi drumul înapoi. O porni spre casă la fel de nehotărât cum plecase. Buzunarele îi erau mai goale. Vizitele îl oboseau. Pictorul ar fi putut fi și el nenăscut, fără să-și dea seama. Îl enervă gândul.

Viaţa lui se reducea la astfel de vizite și conversații care însemnau doar un şir de supape de refulare, tablouri cu naturi moarte. Se vedea agățat de pârghia unei balanţe, la mijloc, chinuindu-se să țină în echilibru un taler cu naşteri, altul cu dezintegrări. Să existe o ordine şi un timp pentru toate, cum pretinde Tomescu?

Când intră pe scara blocului, o văzu pe Dora ghemuită pe trepte în fața ușii. O rază îi lumina jumătate din chip. Cu ochiul stâng plângea. O halucinaţie de duminică? Să fie totul vis?

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin