Carmen Firan 
„Ce sunt bărbaţii, darling, nişte rotiţe primitive, pe care le mişc cum vreau şi încă fără să am nevoie de fantezie. Ajunge puţină disimulare a prostiei, câteva cuvinte cât mai stupide rostite ochi în ochi şi îl ai pe oricare, de la intelectual subţire în jos. Sau în sus, ha, ha! Eu sunt cea care aleg. O cerebrală. Aminteşte-ţi de medicul meu ginecolog de acum doi ani. Ştii cine, îi ziceam Moaşa, cameleonul ăla, alcoolic, dar delicat. Ce cadouri îmi făcea, dar ce bani cheltuia cu mine! Ei, da, Moaşa ar fi fost o partidă. Dar, proastă eu, m-am luat după taică-meu. Ăla, că a mai fost însurat, ăsta că e prea bătrân. Parcă nu tot el mi-a distrus viaţa. El, cu veleităţile lui tâmpite, că-l fac de râs, că a fost cineva, că trebuie să aştept bărbatul care să mă merite. El, cu pretenţiile lui. De parcă de capul meu cine ştie ce-ar fi. Apoi a urmat geologul. Vai, darling, geologul era monumental. Uite că nu am nicio amintire prea vie despre el. Mânca urât şi-i miroseau ciorapii. La pat, în schimb, da, la pat îl întrecea chiar pe Tiberiu. Ştii, Tiberiu, avocatul uscat. În fiecare dimineaţă îşi tundea părul din urechi, semn de virilitate, îmi spunea. Şi avea câte o periuţă de dinţi pentru fiecare zi a săptămânii. Îl intimidam, însă. Păcat că avea un băiat din prima căsătorie, cam sonat, altfel sigur l-aş fi luat. Cu ăsta, însă, gata, îmi depun actele. Îţi place? E, oricum, un superior. Rasă nobilă, sânge albastru, refegist, ce vrei. Darling, nu e de mine aici. Tu mă cunoşti. Sunt creată pentru o altă lume, am nevoie de aer, de călătorii, de libertate. Trebuie în sfârşit, să rup… Dacă nu plec acum, mă vor lăsa iar nervii. Simt asta. Să nu crezi că e uşor să trăieşti mereu cu obsesia că trebuie să uiţi, mereu să uiţi. Mircea a murit din cauza mea. A fost un înger. Eu l-am trimis atunci noaptea, cu maşina la ţară, să-mi aducă struguri şi nuci. Aveam poftă de struguri şi nuci. Lucrase o zi şi o noapte, era frânt, m-a implorat să renunţ la acel capriciu, dar eu nu ştiu să renunţ la capricii, i-am cerut o dovadă că mă iubeşte. Şi el s-a dus. Dar mai e ceva. Ceva ce nu ți-am spus. În seara aia am pretins că aș fi gravidă. Aveam, vezi, Doamne, pofte, ca toate gravidele. S-a bucurat nebunește, s-a urcat în mașină și a plecat să moară. Cum să întorc timpul? Cum să mă iert? Uite, nu cred, nici acum nu cred că s-a întâmplat cu adevărat. Hai, gata, gata, că alunec. Acum voi juca totul pe o carte. Mă mărit cu refegistul. De-asta am venit. Să mergi tu cu mine la tata. Să-i spui că-l cunoşti, că e extraordinar, că mă iubeşte şi că voi fi fericită acolo. Să-i spui tu toate astea pentru că în tine are încredere, mi te dă mereu de exemplu, tu cu facultatea ta, cu căsătoria ta reuşită, cu picioarele pe pământ. Fă asta pentru mine, darling.“
Dora s-a uitat la ea cu ochi umezi și aproape a fost tentată să-i spună că picioarele ei nu sunt pe pământ, ci în apă, ca și căsătoria ei model, că ar fugi mâine la arhitectul ei, și el zbătându-se ca peștele la mal. A tăcut doar și a mângâiat-o în fugă pe braț. Sabina a luat-o în brațe și a ținut-o o câteva clipe strâns, părând că înțelege. Ori refuzând să înțeleagă.
După plecarea lor, Andrei şi-a câştigat repede patul, citind pe sărite o carte de spionaj. Îl pasionează doar dialogurile, sare peste descrieri şi analize de atmosferă. Important e conflictul. Îi plac finalurile tari. Spre surprinderea Dorei, nu s-a indignat, n-a acuzat, îl apucase aşa o tăcere, ca un dezgust mare care se instaurează dincolo de cuvinte. Abia când Dora s-a întins alături, i-a aruncat între două pagini din colecţia „Clepsidra“, netezind cearşaful plic:
„Neamțul ăsta nu mai are ce căuta aici, să fie clar. Înțelege, dacă se află că primim străini în casă, o încurcăm.“
„Stai liniștit. O să am grijă. Sabina a înnebunit definitiv“.
„Ţi-ai dat, în sfârşit, seama?“ a jubilat Andrei şi a considerat lectura încheiată. „Dacă vrei să mai citeşti, n-ai decât. Eu trag pe dreapta. Mâine mă aşteaptă drumuri serioase. La minister, la reprezentanţă, la pașapoarte. Peste două săptămâni plec din nou în delegație. Am de lucru serios…“ Îi atinse brațul ușor. „Ai adormit?“
Se prefăcea. Îndată ce Andrei s-a întors cu spatele și a început să respire ritmic într-un somn adânc, Dora s-a strecurat încet afară din pat. A fumat două țigări în fereastra de la bucătărie. După miezul nopții se lua lumina. Economie de energie. Iarna era și mai rău. Țineau peste tot prin casă lanterne, lumânări, lampe cu gaz. A aprins o lumânare și a deschis Castelul lui Kafka. Ar fi putut fi romantic, dar era doar trist. Nopți tot mai lungi și mai goale. Singurele luminițe veneau de la fulgerele pe cerul de vară.
