Să ne aruncăm amândoi în gol

Dora s-a împăcat greu cu fuga lui Andrei. Câteva zile a fost tăcută. Stătea nopțile trează fumând în fața ferestrei de la bucătărie, ieșea să se plimbe singură, se întorcea și mai crispată. I-am respectat nevoia de singurătate. Știam că suferă, că pe de o parte se învinuia, pe de altă parte se simțea umilită.

La început îmi spunea: „Nu cred nimic”, coborând vocea ca și cum cineva ne-ar fi putut auzi. Apoi: „Nu înțeleg.” Dar cine înțelegea ceva?

„Mi-e frică”, îmi șoptea, se lipea de mine și îmi repeta în ureche: „Mi-e foarte frică.” Știam că nu pentru ea sau pentru noi doi îi era frică, ci pentru Andrei. Sisiful se săturase să tot urce bolovanul pe munte și îl trântise cu furie în ocean. Înotătorul începător se aruncase în ape adânci fără colac de salvare. Sau poate așa îl percepeam noi.

După ce au interogat-o s-a întors oarecum liniștită. De-atunci, n-a mai vorbit de el. S-a mutat cu totul la mine. Apartamentul în care locuise cu Andrei a fost confiscat.

Era o zi toridă de luni. Aveam liber, la Institut se făcea deratizarea anuală, îmi luasem de lucru acasă. Vara se instalase ca un leșin în oraș. Trotuare încinse, tramvaie ticsite de trupuri fierbinți, tomberoane de gunoi neridicate de câteva zile din care ieșea miros pestilențial.

Înainte de prânz Dora mi-a spus: „Hai la ștrand!” O idee bună într-o zi caniculară, în plus lumea era la servici, nu avea să fie aglomerat. Tot Dora și-a adus aminte: „La ștrandul ăsta ne-am cunoscut în urmă cu câțiva ani. Nu țin minte câți… Merită să sărbătorim!”. Mi-a zâmbit misterios și tandru.

Suna ca prima noastră aniversare. Nu mă dădeam în vânt după aniversări, dar de data asta m-am entuziasmat. Am pus într-o sacoșă niște sticle de bere pe care le-am învelit într-un prosop să stea reci și-am plecat. Dar, surpriză, ștrandul era închis. Am insistat, dezamăgiți. Portarul a ridicat din umeri, se schimba apa, nu putea face nimic, ne-a întors spatele și s-a întors în cușca lui.

Ne-am uitat unul la altul. Nu aveam chef să ne întoarcem acasă sau să ne ducem în altă parte. „Ții minte spărtura aia în gard?” a spus Dora. „Nu cred c-au reparat-o.”

Am ocolit clădirea, ne-am dus pe strada laterală, de-a lungul gardului care înconjura bazinul. N-o reparaseră, spărtura era tot acolo, acoperită doar cu placaje de carton. Ne-am strecurat înăuntru și am tras la loc bucățile de placaj după noi.

Ștrandul era pustiu. Ca o cantină mare cu un cazan uriaș în mijloc. Mirosea a clor și a resturi lâncezite de alge. Bazinul gol cu pereți verzui arăta deprimant. Dar ne excita ideea că eram singuri, că pătrunsesem fraudulos, că aveam tot ștrandul doar pentru noi, cu sau fără apă. Ne-am dezbrăcat și Dora a venit cu ideea să urcăm pe strapontina trambulinei. De sus, toate se văd mai frumos. Realitatea se îmblânzește, detaliile se pierd. Ne-am așezat goi pe puntea de lemn, am desfăcut două sticle de bere și ne-am simțit dintr-odată bine. Liberi.

Cerul înecat în albastru devenise prietenos, căldura parcă se mai domolise, doar trupurile noastre ardeau. Stăteam lipiți unul de altul spate în spate, apoi Dora s-a întors și și-a trecut picioarele peste ale mele. Am început să-i mângâi sânii, s-a lipit și mai mult de mine, îmi mușca lobul urechii, îi lingeam gâtul lung, ne doream nebunește. Am pătruns-o cu putere, adânc, ea striga de plăcere, a terminat impetuos, cu trupul zvâcnind. Tremuram amândoi. Un orgasm ca un catarsis. Fericiți. Sau disperați. Ca o naștere în toată regula, m-am gândit.

Am rămas așa, împletiți unul în altul, pe bucata îngustă de lemn, ca niște acrobați care și-au uitat numărul și nu le mai pasă de spectatori, de îndatoriri, de nimic.

„Ce e, mă, cu voi acolo?” L-am auzit pe paznic țipând.

Ne-am desprins încet și ne-am ridicat în picioare. Paznicul și-a ieșit din minți.

„Dați-vă imediat jos! Imediat! Mama voastră de țicniți!” Se uita la noi cum stăteam goi pe trambulină și nu-i venea să creadă.

„Jos! Chem miliția! Imediat!” A fugit înăuntru și noi am rămas ca niște cariatide sus pe trambulină. Dora m-a luat de mână. Îmi simțeam trupul amorțit. Am privit bazinul gol de sub noi, ne-am privit apoi intens, ca într-o transă.

„Sărim?” M-a întrebat încet.

Într-o fracțiune de secundă mi-am trecut în revistă toată viața. Imaginile se suprapuneau cu o repeziciune uluitoare. Dora privea nemișcată bazinul gol. Ceva straniu se întâmpla cu noi. Ni se părea că nu mai avem nimic de pierdut. Devenisem dintr-o dată curajoși, voiam să dovedim ceva, să zburăm, să ne opunem oricui ne smulgea din beatitudinea noastră și ne striga, „Jos! Imediat Jos!” Tot ce voiam atunci era să ne opunem. Să rămânem așa, fericiți, goi, liberi, deasupra lumii aceleia. Împreună.

„Sărim!” I-am răspuns și i-am strâns și mai tare mâna.

Nu vedeam altă salvare decât să ne aruncăm amândoi în gol. Așa credeam noi că ne-am fi putut naște. Dar că totul e să nu pierzi momentul. Am fost înșfăcați și împinși jos pe scări. Portarul chemase miliția. Doi malaci ne-au ordonat să ne îmbrăcăm fără să ne scape din ochi, ne-au băgat într-o mașină și spre surprinderea noastră, în loc să ne ducă la miliție, să primim o amendă grasă, poate chiar să ne aresteze, ne-am trezit în camera de urgență a Spitalului de psihiatrie. Cu alte cuvinte, la nebuni. Nu știu care din variante era mai rea.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin