Nu se mai iubește frumos

Le deschise soţia pictorului, o femeie slabă, cu trăsături estompate şi păr decolorat de la natură. Îi invită în sufragerie şi le aşeză câte o pernă pe cele două fotolii care încadrau canapeaua. Îşi strigă apoi soţul cu un diminutiv de motan minune – Tomi sau Tobi. Apăru imediat în cadrul uşii un bărbat solid, cu un început promiţător de burtă, fără cămaşă şi cu părul vâlvoi.

„Ce surpriză, bătrâne!“, exclamă Tomescu, etalându-şi dantura. El se ridică în picioare cu intenţia de a face prezentările, dar fu oprit de un gest scurt.

„Duduia e o prietenă, bănuiesc“.

Marta voi să-i întindă mâna, dar pictorul păru neatent. O deranjase apelativul. Se crispase.

„Să-mi pun o cămaşă, deşi sunt sigur că fizicul meu astfel descoperit de minciună face o mai bună impresie.“

Când se întoarse în cameră cu o cămaşă gri în dungi, închisă până la ultimii nasturi de sus, şi cu părul cât de cât aranjat, între cei doi plutea deja stinghereala, ca o înstrăinare.

„Ne face nevastă-mea o cafea. Vreţi şi-o votcă?“

Când Marta era gata să refuze, pictorul continuă, neluând-o în seamă: „Şi ce dacă vreţi? Lasă că ne-o aduce tot nevastă-mea. E ziua mea de protejat. M-am întors azi de dimineaţă vinovat și docil la cuib.“

Tomescu făcu o pauză şi îi privi pe cei doi cu un aer satisfăcut, înţelegător şi galeş, care pe Marta o enervă, în timp ce pe el îl făcu să se simtă bine.

„Şi Marta e pictoriţă“, o prezentă el, ceea ce-i mări indignarea, aşteptându-se de-acum bombardată cu întrebări. Tomescu n-avu însă nici cea mai mică tresărire de interes. Mai văzuse el.

„Sunt încă studentă la Institut, în ultimul an“, completă Marta, nici ea nu ştia de ce.

„Normal“, rânji Tomescu, „dacă ai fi cu adevărat, n-ai afirma prostia asta. Pictor eşti când nu mai eşti de fapt, iar când îţi capeţi o anumită autonomie, când în sfârşit speri că vei putea lucra ce-ţi place şi cum îţi place, gata, eşti un gunoi, începe răzvrătirea care întotdeauna se termină cu blazarea. Eu nu zic, poate eşti un fenomen, n-am nimic împotrivă, dar înclin să cred că nu în pictură.“

Şi Tomescu mai rânji o dată, îşi dăduse verdictul, treaba ei, n-avea decât să se creadă ce dorea, pe el nu-l interesau actele nesăbuite ale fetelor ăstora care habar n-au pe ce lume trăiesc, iau totul în serios, ori se extaziază la orice, ori intră cu pieptul înainte în tragedie.

Se relaxă pe canapea privindu-și burta prin nasturii de la cămașă gata să pleznească: „Zău că merită să te îngraşi. Te îngraşi, te îngraşi, până poc… te transformi în îngeraş şi termini odată cu întrebările astea, nu te mai opreşti la stop, nu-ţi mai cade cerul în cap dacă te părăseşte amanta, nu mai aştepţi aprobarea pentru expoziţii şi, la urma urmei, nici nu mai pictezi. Gata, point, mai trăieşti şi pentru tine, că pentru alţii trăieşti toată viaţa. Când începi să te îngraşi e semn că ţi-ai câştigat libertatea… Hm, sau că te paște un infarct.“

Nevasta lui Tomescu intră cu o tavă mare pe care mâinile sigure nu o zgâlţâiau. Îşi puse şi ea un pahar de votcă. Ciocniră toţi patru, femeia mică şi slabă îşi bău paharul până la fund şi ieşi pe uşa cealaltă, invocând copiii care o aşteptau să-şi termine lecţiile.

Marta îşi aprinse o ţigară şi imediat fu imitată de cei doi bărbaţi care, de-acum, aveau s-o ignore până la sfârşitul vizitei.

„Şi ce faci, domnule, te naşti, te naşti?“ îl întrebă Tomescu sarcastic. „Măi, au făcut alţii pe nebunii mai rău şi tot n-au reuşit să-şi explice nimic. Tu, dacă vrei să înțelegi ceva, încearcă de pe o poziţie cât mai anonimă. Un nenăscut sare oricui în ochi. Și dacă majoritatea vor zice că eşti nebun, tot se vor găsi doi-trei care să te creadă periculos, înclinat excesiv spre meditaţie şi atunci cranţ! Te exilează nu doar în propria țară, ci și în tine însuţi. Știi ce spun. Ce te-o fi făcut pe tine s-o ţii pe-asta că maică-ta nu te-a născut încă, dracu ştie! Poate-mi spui și mie odată.“

„Maică-mea m-a născut. Într-o luni. Asta e o certitudine, nu sunt absurd. Iată-mă, am privilegiul să mă bucur de binefacerile naturii şi civilizaţiei. Eu însă nu m-am născut încă. Deşi am făcut tot ce am crezut că trebuie pentru a-mi pregăti naşterea.“

„Mă, omul îşi pregăteşte înmormântarea, nu naşterea.“

„Pentru o singură clipă e nevoie uneori de o viață întreagă.“

„Eşti mai simpatic când spui banalităţi.“

„Până acum am viețuit doar, am înghițit tot ce mi s-a pus în farfurie. Sunt sătul. Vreau altceva, să-mi ațâțe simțurile, să mă stimuleze. Vreau să fiu liber. “

„Cine nu vrea?! Păi lucrează atunci la singurătate. Rupe lanțurile. Nu poți să fii cu adevărat liber până nu-ți câștigi singurătatea. Grea treabă. Eu îmi dau toată silința, folosesc toate șiretlicurile și talentul, dar n-am ajuns încă acolo. Neveste, copii, datorii, facturi – o întreagă șandrama de obligații se ține scai de tine. Îți ia tot aerul.“

„Poate ăsta să fie răspunsul, de fapt. Singurătatea.“

Marta își mai aprinse o ţigară. Cuvintele lui o loveau în stomac. Aproape că nu mai auzea vocile, cu inflexiuni opuse, ale bărbaţilor, cum se încrucişau în camera care i se păru dintr-odată sufocantă. O invadă senzaţia că poate nu el se schimbase, ci ea abia acum îl vedea așa cum era. Într-o singură zi ajungea să-l cunoască mai mult decât în anii petrecuţi împreună.

Îi veniră în minte discuţiile colegelor ei, poveştile lor de dragoste, fiecare voia să fie cea care a părăsit şi nu cea care a fost părăsită, o victorie oricum tristă. Nu se mai iubeşte frumos. Iubirea îţi dă un sentiment de jenă, ca şi cum ai fi slab, se reduce la a tachina cât mai mult, a brava, a mima indiferenţa, a suscita gelozii, iubirea a devenit un fel de gimnastică a replicii, a dialogului răutăcios și cinic. Nu se mai spune „te iubesc“, din lipsa curajului, din jena de a rămâne descoperit, caraghios, gol într-o sală de spectacol, ne acoperim de cuvinte, un fel de încleştare, de pândă, cine va claca primul, cine va eşua în sentimentalism, cine va fi îngenuncheat, supus de patetism? Fiecare fuge cum poate, unde poate, în muncă, în singurătate, nu are importanţă, totul e să fugă cât mai departe. O punere la adăpost sub pretextul libertăţii care se cere salvată. Şi prin libertate Dumnezeu ştie ce se înţelege.

Marta rămase cu ideea ruptă, pentru că exclamațiile zgomotoase ale pictorului o făcură să-şi întoarcă privirea spre ei.

„În faţa morţii se spune că suntem simpli şi curaţi. Ca şi în faţa naşterii. Unul zăpăcit le-ar putea confunda. Eu cred că m-am născut înger.“

„Iar eu aștept să mă nasc odată cu îngerul meu, m-am săturat să tot îi accept pe ai altora.“

Tomescu îşi mai turnă votcă. Marta îi privea agasată. O adusese aici ca să-i spună indirect ce nu avea curajul să-i mărturisească? Se ridică.

„ Hei, încotro?“, o întrebă pictorul mustăcind. „Nu-ți plac îngerii? Înțeleg. Dar eu și băiatul ăsta mai avem de vorbit.“

„ El poate să rămână“, îi aruncă Marta peste umăr.

„ Hopa, avem o problemă aici…”, își frecă Tomescu mâinile volubil. „Și mă tem că nu e vorba de orgoliu. El vrea să sară de la mare înălțime în apele facerii, iar mata ai doar vrei să înoți liniștită în piscină. Timpul ne lovește pe fiecare cu o dinamică diferită. Relaționăm doar când suntem pe aceeași pagină.“

„Am obosit.”

El se ridică în picioare urându-și lipsa de reacție. Nu o putea lăsa totuși în ghearele lui Tomescu.

„Ești prea tânără și prea sănătoasă ca să aștepți până o să-i treacă lui gărgăunii din cap. Și cine știe ce va încolți din ei până la urmă. Tu ai tot timpul, el simte că i se scurtează lațul.”

Marta îl privi pentru prima oară altfel, în timp ce Tomescu își descheiase nasturii de la cămașă și își aprinsese două țigări deodată. Numai la o ședință de terapie de cuplu nu se așteptase să ajungă.

„E bine să fii îngăduitoare, se spune că cine are răbdare ajunge până la urmă acolo… Dar asta nu se aplică la toți, nu la tipi ca noi. Răbdarea, iertarea, toate frumusețile astea sufletești ne scot din minți. Noi avem nevoie doar de timp. Poți tu să faci asta? Poți tu să-i dai timp? Să-l vindeci de spaima de moarte? Că de-aia nu vrea ăsta să se nască. De-aia!”, țipă Tomescu și își scoase cu totul cămășa. Nevastă-sa apăru în cadrul ușii.

„Vorbește mai încet și nu mai bea, sperii copiii.”

„Lasă-i să se sperie. Că habar n-au ce-i așteaptă în jungla de-afară.”

Schimbară convenienţe, ieşiră. Marta mări pasul tăcută. El o urma, deși se simțea tot mai departe. Marta se opri. Se priviră o clipă.

„Te caut mâine“, promise el.

„Mulţumesc pentru această plăcută după-amiază de duminică,“ șopti ea cu glas firav și dispăru repede pe o alee.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul