N-am dormit toată noaptea. Îi auzeam pe bunici sforăind mulţumiţi. Prin perdelele ţesute vedeam licuricii pulsând în întuneric. Şi dacă nici noaptea nu se va sfârşi vreodată? Oare ştiau adulţii aceia în ce se băgaseră? Aveau ei controlul lucrurilor etern misterioase? Şi dacă Lala era doar o nebună care le întinsese o capcană? M-am zvârcolit aşa până ce s-a luminat afară. Soarele se ridicase deja pe cer – slavă domnului că cerul mai era încă acolo! –, m-am dus în grădină, mi-am trezit cu greu oile care moţăiau îndestulate pe sub duzi şi am plecat pe dealuri.
Îmi era bine acolo. Dar să rămân toată viaţa un oier închipuit ducându-şi animalele imaginare pe aceste dealuri de poveste? Şi cu naşterea mea cum rămânea? Ea era minunea pe care o aşteptam eu.
Cuvântul minune îmi devenise deja nesuferit. De el se legau aiurea alte imagini și cuvinte cu care nu ştiam ce să fac: eternitate, clipa de faţă oprită ca o fotografie – ţac-pac, timp împietrit, un prezent continuu. La ce va fi bună bogăţia dacă timpul nu va mai curge? Am privit cu furie la satul din ce în ce mai mic strâns la picioarele mele. M-am uitat cu furie şi în sus. Poate, totuşi, cerul se întindea mai departe decât birourile primăriei şi dincolo de sandalele lui Dumnezeu. Poate că erau mai multe ceruri.
Oile s-au lăsat greoaie în iarba înaltă, sătule deja de mult, m-am întins şi eu pe spate privind la norii albi ca nişte cocoaşe de zăpadă care se mişcau uşor acoperind orizontul cu forme tot mai ciudate. Eram zăpăcit de nesomn şi, cu pătura de iarbă sub mine, m-am simţit în siguranţă şi am adormit.
Când am deschis ochii, în cer, printre norii pufoşi, plutea o pălărie de mătase albă ca o păpădie uriaşă. Ajunsesem obişnuit cu lucruri peste măsură de mari după ce satul fusese lovit de bunăstare. M-am frecat la ochi şi m-am ridicat brusc, ameţit de căldură şi somn. Era o paraşută care cobora drept spre mine şi de ea părea legată o siluetă neagră. Am ridicat mâinile şi le-am fluturat în aer, aşa cum făceam când eram mic şi vedeam un avion care zbura jos. A continuat să coboare şi s-a prăbuşit lângă mine. Un bărbat tânăr, înalt şi solid, cu părul tuns scurt, mi-a zâmbit prietenos.
Am alergat să-l ajut să se desprindă din încrengătura de fire, dar m-a oprit cu un gest ferm. Avea uniformă de soldat american, cum văzusem în filmele de război. Continua să zâmbească şi mi-a întins mâna. Când i-am strâns-o, am observat ceasul prins cu o curea lată de metal. Am tras repede cu ochiul să aflu cât era ora şi m-am simţit brusc vinovat. Mi-a spus ceva într-o limbă pe care nu o ştiam, dar păream să o înţeleg. Şi-a scos apoi ceasul de la mână şi mi l-a întins. Poate pentru că mă credea proprietarul acelor dealuri şi voia să se pună bine cu mine. Sau văzuse că mă uitasem la ceas curios şi, imaginându-și că mi l-aş fi dorit, s-a gândit să mi-l ofere. Ori poate mi-l dăduse doar să-l duc în sat să trezesc oamenii la realitate.
M-am uitat lung la cadranul mare pe care cifrele străluceau ca nişte limbi de foc. Arăta un timp trecut de mult. Mi-am adus aminte de povestea bunicilor şi întrebările au început să-mi ţiuie în cap cu repeziciune. De unde picase acel american deasupra satului nostru? Din Lună? Şi dacă Lala greşise şi în loc să oprească timpul îl dăduse înapoi?
Până să mă decid ce să-l întreb şi cum să-i vorbesc, americanul şi-a strâns paraşuta, mi-a făcut cu mâna şi a pornit spre lanurile verzi mai mari decât el. L-am urmărit până ce a fost înghiţit de valul de porumb, ca o lăcustă venită din alte lumi. Mi-am părăsit oile pe deal şi, strângând ceasul în pumn, am alergat spre sat cât m-au ţinut picioarele. Eram fericit că o să le stric afacerea cu timpul.
Am intrat în casă şi am trântit victorios ceasul americanului pe masă. Bunicii l-au privit neatenţi, şi-au întors apoi ochii trişti spre mine şi mi-au făcut semn să tac. Se auzea clopotul bisericii bătând ca un vaiet. Erau cu toţii în doliu, tocmai aflaseră că Lala murise. Ceasul ticăia egal în mijlocul nostru ca o inimă.
Din momentul acela toate au revenit la normal. Timpul îşi intrase în drepturi. Începea seceta, păşunile se uscau, culturile de cartofi erau inundate cu gândaci. Bunicii munceau ghemuiţi deasupra pământului crăpat de soarele torid. M-am gândit pentru prima oară la timp ca la o mașină infernală căreia nimeni nu-i știa secretul. Se putea opri oricând ori precipita la întâmplare. Adevăratul stăpân al universului. Un fel de Dumnezeu. Poate chiar El. N-am îndrăznit să-i spun bunicii erezia asta, dar de atunci mi-e frică de timp.
În urma maşinii care a oprit la poartă s-au ridicat nori denşi de praf. Veniseră părinţii să mă ia acasă. Se terminase vacanţa. Îi aşteptam. Dar nu cu nerăbdarea de până atunci. M-au măsurat amândoi cu privirea surprinși: „Dumnezeule, ce mult ai crescut! Eşti aproape cât mine”, mi-a spus mama. Tata mi-a tras o palmă bărbătească peste umeri.
Am plecat cu inima strânsă. Ceva din mine rămânea acolo. Pe fereastra maşinii, am privit pentru prima oară înapoi, cu nostalgie, până ce dealurile mele s-au strâns la loc, iar satul a dispărut dincolo de linia orizontului. Era ultima zi când aveam să fiu proprietar. Şi prima noapte în care am ejaculat pe cearșaful proaspăt spălat.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul