Carmen Firan 
Din orice moment viaţa poate fi privită ca o amintire. Mereu, neîmplinirea. Firesc, florile nu se deschid doar o dată. Miracolul, însă, se poate repeta. Iar eu ştiu să aştept miracole. Le văd. Le intuiesc în ziduri şi în respiraţii, şi în trupul meu, ca o hartă care se lasă descifrată, cucerită. Tot mai aproape, privirea ajunge tot mai aproape, încât dispar în propria mea contemplare. Linii frânte. Un punct. Marea ştergându-mi urma. Linişte, linişte, nimic.
*
Nu-mi mai aduc bine aminte cum a fost când am avut prima femeie. Poate și pentru că, de fapt, ea m-a avut pe mine. Totul s-a petrecut atât de repede! Cam cât credeam eu pe atunci că ar putea dura o naștere.
Aveam vreo 17 ani, crescusem mult și vocea mi se schimbase într-atât, încât vorbeam singur prin curte să mă obișnuiesc cu mine. A fost să fie o vecină, o femeie de vreo 30-35 ani, vârsta la care mă gândeam eu că începe bătrânețea. Îmi zâmbea de câte ori mă vedea singur prin curte, și-mi arunca peste gard fructe și întrebări fără rost. „Ce citești? Greci? Aoleu! Ar trebui să faci sport, atletism, olimpiade. E mai ușor să ajungi campion decât gânditor. Mi te imaginez undeva la triplu-salt sau aruncător de disc. Pot vorbi cu bărbatul meu să te ia la club”.
O vedeam spălând în curte treningurile transpirate ale soțului ei, un profesor de sport ursuz și sever, aflat mereu în deplasări și cantonamente. Într-o zi m-a rugat s-o ajut să care în casă două lăzi cu mere. Miroseau atât de bine. Și merele, și ea. Ne-am trezit singuri în casă. Mi-a mulțumit cuprinzându-mă mămos cu brațele, apoi m-a pupat lung pe buze ca o mătușă nebună. Văzând că nu fug speriat, a început să mă atingă altfel. Mi-a luat mâinile, le-a sărutat și mi le-a așezat pe sânii ei care, jur!, ieșiseră singuri afară, acolo, dintre mere. M-a tras ușor peste ea, mi-a luat una din urechi în gură și m-a încolăcit cu picioarele. Mi-a dat jos pantalonii până la genunchi și m-a supt înăuntrul măruntaielor ei de femeie în care m-am zbătut ca un pește care dă de apă. Nu știu ce simte un pește captiv ținut în mână, lăsat apoi încet în heleșteu. Eram atât de beat de cap, încât mi-am zis, uite, poate asta înseamnă să te naști. Să intri înapoi într-o femeie, să te zbați în ea ca într-un havuz cu lichid amniotic. Dar n-a fost așa. Odată ieșit afară, am fost tot eu, cel care mă știam. Am continuat să vorbesc puțin și să citesc mult. Nu m-am apucat să arunc discuri, nici să sar triplu.
Pe bătrâna mea vecină am ajutat-o să care struguri, prune, pere, până a trecut toamna. Apoi să mute mobila prin casă, până când m-am învățat cu trupul și cu mâinile ei de femeie. Nu m-am îndrăgostit niciodată de ea, pentru că n-o visam noaptea și nu mi se punea niciun gol în stomac când mă gândeam la ea. O vedeam pe fereastră cum se prefăcea când îi revenea acasă atletul transpirat. Se arunca la el cum se arunca și la mine. Apoi ne-am mutat de acolo și i-am pierdut urma.
Cu ea au început femeile mele și toate păreau să aibă, pentru un timp, mare nevoie de ajutorul meu, de mușchii mei de intelectual în formare, pentru te miri ce treburi grele pe care nu le puteau face singure. Corvezi și pretexte care treptat deveneau obligații. Până a apărut Dora, care nu părea să aibă nevoie de niciunul din serviciile mele. N-am înțeles de ce m-a ales tocmai pe mine. Pe ea o visam noaptea și pentru prima dată am simțit nevoia să scriu scrisori cuiva. Să le ascund apoi ca pe niște documente revelatoare. Sau să le pun în sticle și să le arunc în mare. Nu se știe pentru când și de ce.
Cu Dora, șirul femeilor din viața mea pare să se fi încheiat. Era măritată și pot spune că relația cu o femeie care s-a dat de bunăvoie altuia poate fi provocatoare până la perversitate. Mă întrebam de multe ori dacă, ajunsă acasă, îi făcea și soțului ei ce-mi făcea mie. Femeile tinere pot înșela din pură curiozitate și nu-mi convenea să fiu eu obiectul curiozității. Nu mi-a spus niciodată că mă iubește sau că-i lipsesc. Ea își avea acasă Sisiful ei îmblânzit, un profesionist al suferinței care ajunsese la fantastica performanță de-a nu căra bolovani degeaba. Ba chiar îi plăcea, și asta pe Dora o dezgusta cel mai tare. Odată am întrebat-o direct: „De ce-l înșeli?” S-a uitat la mine uimită.
„Eu nu înșel pe nimeni. Nici măcar pe mine. Tu ești un frate pierdut. Suntem într-un fel de incest tulburător, dacă vrei…”
Cu asta m-a dat puțin peste cap, pentru că era o amantă pricepută. Despre soțul ei cumsecade nu vorbea prea des. Zicea că și cu el e un fel de incest, pentru că semăna cu tatăl ei, un om sever care îi impusese tot felul de reguli sociale pe care ea, dacă ar fi putut, le-ar fi încălcat fericită. Poate că prin mine încălca niște reguli, dar asemănarea cu un frate nu am priceput-o. Până când i-am spus că nu m-am născut încă. S-a apropiat atunci încet, plutea pe apă, m-a privit intens, cu mirare și bucurie, ca și cum m-ar fi regăsit după multe căutări. S-a lipit toată de mine și am simțit cum moleculele ei se contopesc cu ale mele. O senzație nouă, neîncercată până atunci cu nicio femeie. Trupurile noastre intrau unul în altul. Mi-a șoptit în ureche:
„Am știut.”
Am rămas așa un timp. Unul. Din clipa aceea am înțeles și n-am mai vorbit niciodată despre disperarea noastră de a nu ne fi născut încă. Ne trăgeam amândoi dintr-un trib ciudat. Un trib mic, uitat sau tolerat în partea asta a lumii. Niște dizidenți care instinctiv se încăpățânau să nu se nască de teamă să nu fie înghițiți de monstrul colectiv. Doi răzvrătiți într-o formă presinucigașă. Și, în același timp, lași. „Dacă ne-am naște, poate că ne-am pune capăt zilelor”, glumea Dora. Sau nu glumea.
Soțul ei, în schimb, era foarte născut. Punea umărul la construcția strâmbă a lumii noastre date peste cap. Construia sisific, convins că merită să te sacrifici. Absurd sau pragmatic. „O corcitură de ambiție și încăpățânare cu aroganță”, zice Dora. Se scula în fiecare zi dimineața la șase și o lua de la capăt, din vale sus pe munte, harnic, cu bolovanul în spinare. Un fel de meșter Manole transplantat într-un socialism cu aripi de lemn, zic eu. Dacă era așa meșter pasionat, de ce nu s-a zidit pe el?
Dora, iubita mea ascunsă, nu voia să joace rolul Anei zidite în peretele lumii aceleia în care unii ca noi refuzau să se nască. Nu-i păsa că eu eram arhitect. Proiectam și eu pereți fără rost. Legende despre arhitecți nu cred că există. Dumnezeu a făcut lumea de capul lui, fără niciun proiect prealabil.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
