Uneori, viaţa era frumoasă

Nu m-am născut încă. Am crescut, însă, miraculos şi, iată, acum pot să-mi plimb piciorul pe covoare. Prima senzaţie a fost ciudată, o durere. Pielea mea fină, împunsă de porii tari ai ţesăturilor persane. Acum merg bine. Fac abstracţie de înţepături. Am dorit apoi să pipăi. Atribuiam cunoaşterii contactul cu lucrurile. N-am rămas însă la faza senzorială.

Când am hotărât să plec de acasă nu-mi apăruse încă niciun rid. Aveam, ce-i drept, câteva fire albe, dar ele erau dintotdeauna. Îmi plăceau lucrurile reci şi lucioase, palma aluneca pe spinarea lor nervoasă. La şcoală m-am comportat corect, fără să ies din obişnuit. Am luat chiar şi un premiu, nu mai ţin minte prin ce clasă. Totuși, mersul acolo îmi producea un gol în stomac. Ca şi cum m-aş fi dus la doctor. Îmi era teamă de autorităţi, de concluzii finale. Eram stângaci şi complexat. Trist, tuns scurt, pierdut, înghiţit de conformism în uniforma mereu prea mică, îmi puteam privi fără efort încheieturile. Cum puteau gleznele acelea subţiri să-mi susţină trupul? Cum mi se aduna toată mintea în degetele cu care mânuiam creionul? Mintea e peste tot în corp. Aşa cum Dumnezeu e peste tot, mi-a spus bunica. Dar probabil că nici ea nu ştia ce spunea.

Începuseră să mă atragă cărţile, strânse alături în rafturi înalte sau etalate în vitrine de librării. Tata îmi dădea bani să-mi cumpăr ce voiam şi, cu timpul, mi-am aranjat o bibliotecă destul de mare. În sfârşit, era un decor în care mă simţeam în largul meu, devenisem mai îndrăzneţ şi ceva mai dezinvolt. Cărţile erau, oricum, o lume. Lumea mea unde nu mai trebuia să joc rolul celui gata oricând să încuviinţeze, să zâmbească şi să tacă, mereu cu acelaşi gol în stomac pe care ţi-l dă mirosul tare de medicamente când te izbeşte pe culoarele unui spital. Noroc că nu mă născusem încă şi nu era nevoie să-mi iau condiţia în serios.

Mai târziu a trebuit să mă rad. La început, o dată pe săptămână. În ziua în care m-am ras pentru prima oară, m-am şi îndrăgostit de o fată. Era blondă, în aceeaşi clasă cu mine şi râdea din orice. Peste câteva săptămâni mi-a trecut. Mai târziu aveam să-mi las barbă, dar am continuat să mă îndrăgostesc. Sau aşa mi se părea de fiecare dată.

Îmi plăcea să merg la teatru. Actorii îmi păreau ireali. Nu m-aş fi apropiat niciodată de un actor, mi-ar fi fost teamă să-i ating sau să le vorbesc. Mi-i imaginam ca pe nişte păpuşi de aer travestite la infinit care, la prima adiere de vânt, s-ar fi desfăcut în bucăţi de personaje. Cuvintele nu erau ale lor, mi-a explicat tata, erau ale eroilor pe care îi personificau. Ce fabulos – să înveţi pe dinafară toate cuvintele altora şi să convingi lumea că ar fi ale tale. Unii actori joacă atât de bine, încât nu mai ies niciodată din haina personajelor, mi-a mai spus. Câte vieţi are un actor, de câte ori se naşte el, cu fiecare rol! Iar eu, cum de n-am reuşit să mă nasc nici măcar o singură dată? O să vină şi timpul acela, zicea bunica, singura care intra fără ironie în rolul meu, de tine depinde. Şi iată-mă, de mic, cu o mare responsabilitate în spate.

Odată cu moartea bunicii s-au dus şi anii cei mai frumoşi ai copilăriei mele. Când ploua şi tuna puternic în nopţile de vară, mă lua lângă ea în pat şi mă ţinea strâns la piept. Avea sâni mari şi calzi. Miroase a pâine din cuptor şi-mi spunea că sunt cel mai dulce pisoi, că degetele mele de la picioare sunt frumoase ca nişte mărgăritare. Mă ascundeam în bunica şi adormeam în siguranţă, chiar dacă afară cerul se rupea în bucăţi.

Uneori, seara, când ieşeam de la şcoală, viaţa părea frumoasă. Respiram adânc şi luam oraşul în piept. Oameni grăbiţi, agitaţi. Farmecul nopţii care îşi lăsa pântecul peste clădiri şi parcuri. Întunericul, un pinten de cărbune, bătea la fiecare uşă. Sub luminile firave, oraşul îşi adâncea misterul. Iar eu treceam senin, oarecum fericit şi aparent lipsit de griji, cu mâinile în buzunare, pe lângă cinematografele bulevardului. În drum spre casă, mă opream la chioşcul unui turc care vindea halviță, acadele şi bragă. Îmi era, nu-mi era sete, beam o bragă. Ritual transformat în datorie.

Pe scara blocului unde locuiam mirosea a cârnaţi şi cocă arsă. Şi totul reintra în obişnuit. Se spulberau toate. Și visele, noaptea, îmi miroseau, casnic, tot a cârnaţi şi cocă arsă.

Până să mă mut în Capitală, ca student la arhitectură, am locuit cu părinţii mei într-un oraş de câmpie, tihnit şi patriarhal. Nicio denivelare, nici dealuri tocite, nici râuri secate. Nu se întâmpla nimic. Oamenii se ştiau între ei şi se acceptau aşa cum erau.

Prea mare diversitate etnică nu era. Țiganii erau mai degrabă invizibili, supravegheaţi cu grijă în ghetoul lor unde nu intra nimeni, un cartier nenorocit lângă cimitir. Evreii plecaseră mai toţi. Câţiva basarabeni, ajunşi după război prin căsătorii mixte, se adaptaseră cu uşurinţă, la noi fiind oricum mai bine ca la ei. Mai auzeai „basarabeanca asta”, ori „evreul ăla”, dar fără ură. Se punea virgulă între noi toţi. Împărţeam lipsurile şi orizontul opac.

Turcul îşi avea ghereta lui cu halviţă, bragă şi sugiuc pe o stradă lăturalnică în apropierea şcolii mele. Familia lui era din Adakaleh, o insulă pe Dunăre care avea să fie scufundată când barajul de la Porţile de Fier a prins viaţă. Multe prindeau viaţă pe atunci, şi mulţi îşi blestemau viaţa pe care erau forţaţi să o aibă. Sau, cum spunea tot bunica, ceea ce trăiau numai viaţă nu era. Noroc de mine, nu mă născusem încă.

Îmi cumpăram pantofi uşori, în care să pot merge mult, fără să obosesc sau să mă bată. Cel mai rău e să te bată pantofii, zicea mama. Ea însă purta numai pantofi înalţi şi incomozi. Câteodată aveam impresia că-i plăcea să se chinuiască singură. Aşa sunt femeile, m-a liniştit într-o zi tata. De-atunci nu mă mai mir de nimic. Adulţii au totdeauna dreptate. Fiecare cu aşa-zisa  experienţă de viaţă de care fac atâta caz, fluturând-o pe sub ochii copiilor care învaţă să crească tăcuţi, striviţi de atâtea cunoştinţe şi deprinderi expuse de-a valma. Adulţii sunt cabotini. Şi farsori. Nu pot brava decât în faţa copiilor. Aşa se simt importanţi şi utili.

Ai mei nu mi-au luat niciodată bicicletă. Odată,  am auzit pe cineva spunând cu voce îndesată că trăim într-un loc sterp unde visele nu se pot împlini niciodată. Poate de asta florăriile nu aveau flori, magazinele nu aveau mâncare, iar copiii își doreau dintotdeauna biciclete.

Când am plecat de-acasă, se copseseră trei vişine în pomul din faţa ferestrei de la sufragerie. Era primul an când făcea fructe. Nu avea decât trei, dar ai mei erau bucuroşi. Mama spunea că era câte o vişină pentru fiecare din familia noastră. Plecând eu, le-a rămas lor şi vişina mea. Nu ştiu dacă au mâncat-o sau dacă a putrezit în pom. Nu mi-ar plăcea să se fi întâmplat aşa.

Şi-au dorit un băiat. Și băiat au avut. Când am aflat că, la începutul începutului, toți am fost de fapt femei, am avut un soi de tulburare. Ne tragem dintr-un conglomerat de celule ce se înmulțesc nebunește în burta mamelor noastre, până când un singur cromozom, numit Y, începe să-și spună cuvântul. M-am gândit că puteam să mă nasc femeie. Poate era mai bine. Femeile par mai decise, ele știu ce vor.

Mama n-a putut mulţi ani să aibă copii şi, deodată, am apărut eu. Ea zice că m-a născut într-o dimineață de luni. Așa o fi. Cade bine să-ți numeri viața de la un început de săptămână. Apoi a pornit scandalul, iar eu am plecat de acasă. Nu puteau înţelege că mama m-o fi născut, dar eu?  Eu nu mă născusem încă. Bunica murise şi nu a fost cine să-mi sară în ajutor. Am fost acuzat că sunt prea răsfăţat, ca orice copil avut la bătrâneţe. Că e un moft şi o bravadă. Că n-am mai găsit cu ce să fiu original decât afirmând aşa o prostie. Furia lor s-a transformat cu timpul în milă. Revolta, în resemnare. Afirmaţia mea, în convingere. Mama a ajuns chiar să spună că e vorba de o obsesie. Ba mai mult, de o boală. Boala de a te simţi nenăscut. Dacă am fi trăit în America, poate că s-ar fi găsit medicamente şi pentru asta. De argumentele mele nu aveau nevoie. Mă priveau, deci existam. Trăiam în aceeaşi casă cu ei, eram normal, un copil obişnuit, așa că mă născusem.

Le-am promis că dacă se va întâmpla minunea, voi da un semn de viaţă. Aş dori ca atunci să mă pot întoarce, le-am spus. Nu ştiu dacă le-am părut nebun sau laş. Nu m-au sărutat pe frunte. Aşa știam că fac toţi părinţii cu copiii lor la plecare.

(sfârşitul primei părţi)

(sursa foto: zdravan.ro)