Cuvintele, arme mincinoase

Dora întinse mâna după pachetul de ţigări şi cele două brăţări se loviră. Un sunet asupra căruia îşi coborî privirea. La vârste diferite purtase brăţări diferite. Puse concentric, ele i-ar putea reface biografia. Brăţări după tipuri de singurătate, verigi sau lanţuri, mai ieftine sau mai scumpe, prea largi ori prea strâmte, sofisticate sau simple. Schimbarea brăţării însemna un salt, alt obiect de adorat, alt sens, alt timp. Păstrase toate lanțurile. Avea nevoie de acea identitate. Nimeni nu te strigă pe nume pentru a ţi-l pune în valoare. Chiar dacă, aşa cum pretexta iubitul ei nenumit, numele ar fi primul semn al responsabilității. Dar prima responsabilitate apare în vis, spunea tot el.

Scrisorile erau nesemnate. Aleargă în sufragerie, le caută, le găsește, le aduce. Le răvăşi pe masă printre scrumieră, ceaşca de cafea, linguriţe, brichetă, butonii lui Andrei lângă deşteptătorul uitat alături de farfuria cu brânză, cana de ceai îngălbenită, cu un pliculeţ chinezesc atârnând înăuntru. Nu erau decât nişte cuvinte alăturate cu grijă ca într-un jurnal circumspect ori ca într-o dare de seamă impersonală. Cuvinte împrăștiate asemeni acelor obiecte abandonate pe masă care nu spuneau nimic, nu însemnau nimic decât banalul aglutinat care ne ia spațiul și aerul.

Cuvintele acelea poate nici nu-i erau adresate ei. O fulgeră gândul că poate el nici nu era plecat. Toată povestea aceea cu detaşarea în orăşelul de munte fusese inventată, un pretext pentru a nu mai fi căutat, pentru a nu mai fi nevoit s-o caute, un mod elegant de a se retrage. Chiar aşa, nu mai auzise ca vreun arhitect să fie detaşat două-trei luni în provincie pentru a da o faţă vreunui orăşel. Se poate proiecta şi de-aici. Se simţi caraghioasă. Şi scrisorile acelea de care se agăţase orbește, le aşteptase ca pe o recompensă promisă în schimbul efortului de a se preface, de a întreţine aparenţa… Mirajul fu înghiţit de platitudine. Ochi împăienjeniţi. Întâi furia, ciuda, apoi un gol în stomac, un gust verde în gură. Îi apăru în minte imaginea lui Gheroiu – o pasăre scuipând cerneală. Perfidie și paradă.

Parcurse la întâmplare rânduri din scrisorile răsfirate: „Ştii, niciodată nu suntem cu adevărat plecaţi. Ni se plimbă doar trupul şi o parte a eului îl însoţeşte, dar întregul rămâne nealterat, în același loc, tot așa cum sufletul are toată viața aceeași vârstă“.

Sunete chinuite se străduiau să curgă egal, ca zgomotul paşilor pe un culoar de spital. Se ridică, îşi mai stinse o dată ţigara de mult stinsă, alergă în dormitor, deschise dulapul, trase afară o fustă, o îmbrăcă din mers. În timp ce degetele bâjbâiau pe fermoar, pe cataramă şi nasturi, ochii alergau, se opreau, urmăreau rândurile chircite, intrând unele în altele, ca şi cum ar fi fost scrise special pentru a nu putea fi descifrate. Dar dacă nu erau scrise de el?

„Poate tocmai curajul mi-a lipsit să mă nasc. Mi-a fost teamă de suferinţă. Am crezut că pot trece neobservat în mulţimea de născuţi cu nume, cu buletine de identitate, cu supe calde, cu promisiuni și viitor. Eu încă îmi aștept naşterea ca pe un bilet pentru o călătorie fantastică. Am vrut să fug din mecanismul ăsta infernal de teamă să nu asist la propria mea zidire în temelia lui.“

Cuvinte, unelte ale artificiului şi speculaţiei, arme mincinoase, preţiozităţi, scâncete, revoltă naivă care nu mai convinge pe nimeni. I-ar spune ea calm, chiar acum, în timp ce-și îmbracă pulovărul gri, rulându-i gulerul cam mare: „ Esenţial e să facem ceva, să schimbăm ceva sau măcar să încercăm. Nu putem trăi la nesfârşit în imaginaţie.“ Îşi trase ciorapii. Se opri. Ar fi vrut să înjure şi să ţipe. Dar dacă cineva își băgase coada?

Coborî scările şi se amestecă în mulţime. Mergea aiurea pe străzi. Vitrine, trecători, maşini oprite la semafor, privea totul atent și se umplea cu zgomote, mirosuri, culori și imagini, un truc pe care i-l spusese odată un terapeut sârb. Să te scufunzi în mulțime, să percepi intens realitatea pentru a scăpa de gândurile parazitare, să fii atent la detalii pentru a îndepărta starea de neliniște și îndoială, peisajul să devină mai puternic decât umbra ta proiectată pe asfalt. Ești neînsemnat. Neînsemnate sunt frământările tale în comparație cu mersul impetuos al lumii. Îşi cumpără un disc, două cărţi şi un pateu cu brânză, traversă, coti spre bulevard cu gândul de a ajunge la tante Matilda, actriţă ratată, rudă îndepărtată a mamei.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin