Carmen Firan 
Sunt încă tânăr şi duc o viaţă normală. Îmi plac mâncărurile calde, dar nu am prea des parte de ele. Ziare citesc pe sărite. Defectele mi se accentuează, nicidecum să se îndrepte. E mereu prea târziu pentru a schimba ceva. Proverbele nu-mi plac. Tot teama veche de concluzii.
Sunt uneori acuzat că nu vorbesc despre mine. Ce să povesteşti despre un nenăscut? Şi totuşi memoria există. Există independent de amintiri. Primordială. Adică înaintea oricărei naşteri. Îmi pică mănuşă. Memoria mea e un râu care curge nestânjenit de strangularea apelor la naştere, i-am spus mamei și ea mi-a zâmbit ironic. Ironic și blând. Ea își aducea aminte fiecare amănunt din acea noapte în care m-a născut cu greu. De ce or fi toate nașterile dureroase? Poate tocmai de asta îmi întârziam propria naștere. De frică. Frica de durere. Frica să nu fii lăsat singur noaptea într-un salon de spital. Odată cu prima noapte de singurătate începe un lung șir de spaime.
Mama avea obiceiul să repete cuvântul „cetăţean“. Pe mine nu mă deranja. Cu timpul am început să cred că trăiam numai printre cetăţenii invocaţi de ea. Fără spirit de comunitate. Păpuşi mari de ceară. Oameni de zăpadă care se topeau la prima pală de căldură. Manechine cu suflet întors pe dos. Ca să mă conving, luam un cuvânt şi îl repetam până îi pierdeam sensul. Rămâneau câteva consoane stâlcite într-un soi de limbă străină. Asta erau şi cuvintele. Convenţii. Nimic cu sens. Viaţa toată era o convenţie alimentată de contracte inutile, automatisme și acte formale, iluzii și multe autoiluzii. Mai rămânea cultura. Ea nu se moştenea, nu se căpăta, trebuia câştigată. Doar că universul fusese creat de mine. Pornind de la 0 la 1, de la măsură, culoare şi încă două-trei noţiuni elementare. Construisem din aproape în aproape. Construisem nebuneşte, inventând, mereu inventând. Omul nu are decât imaginaţie, cel mai bun lucru care ne-a fost lăsat. Ea creează amintiri netrăite, un prezent cât de cât suportabil, mistificat cu har, posibilităţi cât să ţină cald viitorul. Sau de cald viitorului. Dar viitor nu avem. Fiecare secundă devine cu repeziciune trecut. Inspirăm viitor şi expirăm trecut. Există doar clipa de faţă.
Lala, vecina bunicii, știa ea ceva. Timpul e infinit și static, același cu el însuși, doar noi trecem, îmbătrânim, îngrășăm pământul, ridicăm nivelul mărilor și oceanelor. Imaginaţia ne dă puterea să rămânem în viaţă. Singura cale de a descoperi palatul cu oglinzi, de a cunoaşte universul prin simboluri. Creaţie şi naştere. Prin ea ne inventăm o existenţă aşa cum ne-ar plăcea să fie. Fantazăm în cuşcă, fiecare cât îl duce capul.
Cât despre ambiţie, nu e doar inutilă, ci chiar dăunătoare. Te amărăşte pe dinăuntru. Ajungi un sâmbure de migdală stors. Ambiţia de a urca, de a avea, de a ajunge… Cu cât ajungi mai sus cu ambiţia, cu atât căderea va fi mai zgomotoasă. Unii dau în depresii. Mascate, fireşte. Depresii declarate există doar în ţările dezvoltate. E şi normal, numai acolo se poate ajunge ameţitor de sus, iar căderile sunt pe măsură. Unii ajung la sinucidere. Tot mai bine la noi unde nu se ajunge niciunde. Şi tot eu stau mai bine, ca nenăscut. Între ambiţie şi imaginaţie, la mine câştigă imaginaţia. Să-ţi închipui cum ar fi. Să trăieşti aici ca şi cum ar fi altfel sau ai fi altundeva. Viaţa, oricum, trebuie să-i dau dreptate unuia din autorii mei preferaţi, e mereu în altă parte.
Diletantismul nu mă supără. Într-un fel, şi eu sunt un diletant. Mă risipesc în nimicuri. Nu-mi ajunge timpul. Același timp, nesfârșit în absolut, a fost parcelat cu zgârcenie pentru fiecare din noi. Din dorinţa de a face cât mai mult, încep şi las neterminat. Pornirile contează. Curajul de a începe. Ofer şanse infinite întâmplării. Recunosc şi necesitatea, în măsura în care creează ordine şi probabilitatea întâmplării. Mă ataşez greu şi mă plictisesc ușor. Mi-ar plăcea să călătoresc. Sigur, călătorii mari nu am avut cum să fac. Călătorim tot în imaginație. În propriul nostru trup, cât ne vor ține picioarele.
Nu mă pot disciplina spre ambiţie şi perseverenţă. Din fericire. Am socotit că e bine să fii trecut cu vederea şi lăsat în pace. A fi cap de afiş nu m-a pasionat. Nu sunt de felul meu un premiant. Podiumul nu mă interesează. Mă las devorat de obişnuit. Mi-e lehamite de efortul multora de a purta costum şi de a zâmbi cu eleganţă, de a se cenzura până la pierderea personalităţii numai pentru a fi cu o treaptă mai sus. Mai sus unde? Şi la ce bun?
Până la vârsta asta aş fi putut să fac ceva serios şi durabil. Ce înseamnă serios şi durabil? Relativitatea am înţeles-o abia la 16 ani şi nu mă gândesc la sensul ştiinţific al cuvântului. În cea mai mare parte a timpului sunt indiferent. Nu e o tactică, e o stare. Astfel, reuşesc să trăiesc aşa nenăscut cum sunt. Obstacolele nu mă îndârjesc, mă demoralizează. Gelozia nu mă face să iubesc mai mult, ci să abandonez.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
