Tulburări de adaptare

Am așteptat câteva ore fără să ne bage nimeni în seamă. Dora adormise pe umărul meu. Eram gol de gânduri, dar pregătit pentru orice. Deși nu știam la ce să mă aștept. Într-un târziu a apărut un doctor și ne-a chemat într-un cabinet mic lipit de sala mare în care ajungeau urgențele. Urgențe, un fel de-a spune. Nimic nu părea urgent acolo și nici nu era tratat ca atare. Ne-a legitimat. Dora a scos buletinul din geantă și l-a pus ușor pe birou, cu fotografia în jos, de parcă ar fi fost asul de treflă în care aștepta ca psihiatrul să-i citească viitorul. Eu nici de data asta nu aveam actele cu mine.

Doctorul ne-a măsurat cu privirea disprețuitor și s-a lansat într-un lung șir de întrebări mai mult sau mai puțin legate de ce se întâmplase care erau imediat urmate de învinuiri usturătoare. Din când în când citea din raportul făcut de milițieni, ne privea plin de furie și părea că se abține cu greu să nu izbucnească într-o tiradă incriminatorie. Părea mai mult procuror, decât psihiatru.

Ni se făcuse rușine. Pentru nesăbuința noastră? Pentru că nu ne dusesem actul până la sfârșit? Începusem curajos și eșuasem în lașitate. Destul de comun, până la urmă. Instinctul de supraviețuire fusese mai puternic decât nevoia de frondă. Eram fericiți împreună. Și cine știe, poate că din fericirea asta apucasem să ne naștem fără să ne dăm seama.

Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce psihiatrul mă studia cu sprâncenele încruntate. Avea să ne prescrie șocuri electrice așa cum auzeam vorbindu-se că pățesc cei care înfruntă într-un fel sau altul sistemul? Sau ne vedea ca pe niște infantili dornici de bravadă care merită doar câteva bastoane pe spate? Și noi ce eram de fapt, ce voiam să demonstrăm? Că nu putem trăi unul fără altul ori că nu putem trăi în lumea asta, așa cum e? Mi-a trecut un curent electric pe șira spinării. M-am uitat la Dora care stătea mică pe scaun cu capul în jos și m-a apucat disperarea, o dragoste enormă care creștea ca un fluviu în venele mele, în mușchi, în fiecare celulă. O iubeam nebunește, abia acum realizam cu adevărat. Îmi clocotea sângele. M-am simțit pentru prima oară puternic. Capabil de cele mai mari nebunii. Acum aș fi spart orice ușă, aș fi urlat și aș fi salvat de la moarte tot globul.

Psihiatrul m-a privit atent, de parcă mi-ar fi auzit gândurile. S-a oprit din interogatoriu și dintr-odată s-a decis să ne lase să plecăm. Doar că protocolul în astfel de cazuri este ca o rudă să te ia din spital, să te ducă direct acasă și să semneze o hârtie prin care se angajează să te supravegheze câteva zile. Noi nu aveam însă nicio rudă, părinții nu locuiau în oraș. Mi-a venit ideea să-l chem pe Radu să ne scoată de acolo. Dora a zâmbit ironic: „E cel mai nimerit.” Știam la ce se referă dar nu aveam de ales. Și, oricum, mai bine Radu decât altcineva. A apărut destul de repede, a semnat hârtia, s-a întreținut cordial cu psihiatrul și l-a asigurat că suntem doar niște intelectuali extravaganți, atâta tot. În drum spre casă, în mașină, am vorbit puțin. Ne-a lăsat în fața blocului, n-a vrut să urce.

„Te-ai angajat că ne ții sub observație”, i-am spus. „Hai sus, măcar să bem ceva.”

Mă relaxasem. Dora nu s-a putut abține: „Ne poate supraveghea și de la distanță.”

Radu a întors capul și mi-a răspuns peste umăr: „Altădată.”

Pe hârtia de externare se menționa: „pacienți liniștiți, cooperanți, fără modificări psihice în sfera gândirii şi afectivității. Nu reprezintă un pericol pentru ei sau pentru cei din jur.”

Mai jos era scris diagnosticul: „tulburări de adaptare.”

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?