Fericirea ca o proiecţie a disperării

„Stai, Dora dragă, stai şi lasă-mă să mă adun. Ce e disperarea asta? Ba nu, nu e disperare. Ştiu ce e. Te-ai trezit în mijlocul unui drum. Peisajul năvăleşte spre tine. Câmpiile de piatră îţi intră în piept. Stai sa-ţi fac o cafea. Nu vorbi. Eu sunt pentru tine o staţie-pilot, un far, da, asta sunt. Hai, bea cafeaua. Bea cafeaua şi întoarce-ţi ceaşca.“

Una din pisicile lui tante Matilda i se ghemui pe genunchi. Avu o reacţie de respingere. Nu-i plăceau pisicile. Tante Matilda se simţi utilă şi înflori.

„Nu trebuie să te justifici. Te-ai trezit singură și străină. În propria ta casă, cu toate cărțile tale. Şi cultura înstrăinează, Dora dragă. Te refugiezi în ea şi până la urmă te trădează. Vine o zi când știi că nu mai ai scăpare. Ori rămâi și porți masca până la capăt, ori îți faci curaj și zbori în gol. Un joc crud. Salvează-te, uită de convenţii şi lasă-te grăuntelui ăstuia de viaţă câtă mai este.“

Dora se strânse, se cuibări pe fotoliu, ca şi cum ar fi căutat adăpost şi protecţie, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi rău. Ce să-i mai spună?

„Nu-mi spune nimic, ştiu tot. Tu nu eşti o puternică, deşi aşa laşi să se vadă. Pozezi, de acord…“

„Nu mai pozez demult. Mă las purtată.“

„Nu trebuie să te justifici. Şi nici să-ţi fie teamă. Dacă ai văzut lumina, du-te spre ea. Gata, gata, sunt bună de sfaturi… Dar eu pentru mine n-am făcut nimic. Poate tocmai de-aia le ştiu acum pe toate…“

„Andrei are calea lui, îi ştie şi începutul şi sfârşitul, pune cât mai puţine întrebări, are drumul lui pe care îl străbate monoton, egal, sigur, sănătos, umilitor de sănătos. El este poate cel mai viu dintre noi… Datoria, munca, reuşita, cinstea, elanul, cariera, în fine, toate sunt câştigate prin trudă. Andrei strânge pumnii, rabdă, poate să meargă mai departe, deşi, sunt convinsă, ştie că la capătul drumului nu coroniţa îl aşteaptă, ci aceeaşi cenuşă, cenuşă pe care o simt şi eu acum.“

„Dora dragă, n-ai înţeles. Naivitatea lui de a crede că ţine lumea pe umeri nu e decât orgoliu. Doar că are nevoie de tine să-și atingă scopul.“

„Ce scop? Eu sunt doar un copac zburător căruia trebuie să-i fixeze mereu rădăcinile în pământ. Pe copacii zburători nu te poți sprijini.“

„Stai, Dora dragă, nu mai vorbi, lasă-mă pe mine. Hai, gata acum, dă-mi ceaşca, relaxează-te. Ia să vedem… Aşa, casa. În casă, o încleştare a două forţe. Un cal obosit pleacă la drum. Foarte lung drumul ăsta. Curând vei primi o veste care te ia de pe picioare. Cam încâlcită casa. A, ia stai… O pasăre zboară din colivie. Un copac pitic, o creştere care a fost oprită…“

Dora auzea frânturi. Ajunsese chiar să mângâie pisica. Ochii i se măriseră. Muşchii pierduseră din încordare. Tante Matilda răspândea cuvinte, popula ori pustia după voie, inventând la nesfârşit.

Îşi amâna plecarea, se lăsa răsfăţată de imaginaţia tantei Matilda. Îşi strecură mâna în buzunarul hainei albastre şi strânse în pumn foile scrise în grabă şi furie, ştia că în furie. Le strânse în pumn şi aproape că văzu grădina unde porumbeii creşteau morţi în piatră, grădina cu forme care îi apăruse în vis… Ar fi vrut să mai citească o dată. Scrisoarea era o certitudine şi o teamă, o absolvire şi o vină. Leşinul, fericirea mare ca o proiecţie a disperării… Ştia că se va naşte, acum ştia. Neapărat o să-i spună şi lui, naşterea nu se produce în ceremonial şi sărbătoare. E o linişte în doi. Ca o moarte în doi… Neapărat o să-i spună… cămaşa albă şi părul căzut pe umeri, naşterea ei contopită în naşterea lui.

„Ia să vedem, acum, teritoriul femeii… Ai un asalt de litere aici. Un bărbat deșirat cu picioare lungi și capul în nori. A, da, la un drum mai ai şi un măgar, un bărbat docil şi răbdător. De la el vine însă surpriza cea mare. Aşa e în ceşti, Dora dragă, îţi apar numai bărbaţi. Dar să-ţi spun de ăsta care fuge din casă răvăşit, după el se ia o femeie; el întoarce capul şi îi aruncă nişte vorbe cam de despărţire. Un alt bărbat e închis într-o cuşcă, nu are ieşire. Lângă el e o cumpănă, fie că e născut în zodia balanței, fie că e nehotărât. Uite şi o cizmă, singurătate. Să fii tu atentă că s-ar putea să fie unul şi acelaşi bărbat în ipostaze diferite… Gata, nu mai văd nimic …“

Dora o privi pe tante Matilda şi începu să perceapă conturul material al lucrurilor. Se așeză mai bine în fotoliu, îşi aprinse o ţigară şi hotărî să nu mai gândească, hotărî să trăiască clipele pe rând, aşa cum veneau ele.

„Teritoriul bărbatului, acum. Apăsat şi apăsător, teritoriul ăsta. Ții minte bărbatul cu picioroange? Ăla de care îți spuneam că pleacă la un drum foarte lung? Eh, o pisică îl muşcă de mână. Vai, câtă şiretenie, Dora dragă. Se produce o schimbare. Se ia o hotărâre neprevăzută. O fântână ca o gaură neagră. În fine, hai să vedem inima. Dacă te plictiseşti… Ei, cum să te plictiseşti tocmai acum… Inima, deci…“

Tante Matilda lăsă ceaşca pe masă, îşi pironi ochii pe un perete şi nu mai spuse nimic. Fuma, obosise, nu mai era. (va urma)

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?