Nu se gândea la nimic, doar mergea

El porni în direcţie opusă, îşi afundă mâinile în buzunare şi renunţă să gândească. Era un truc refuzul de a gândi, dar un truc care încă mai mergea. Când intră în apartament, îl lovi în piept absenţa. Absenţa neidentificată, dar materială, absenţa ca personaj. Nicio legătură cu singurătatea tonică de care vorbea Tomescu. Acolo unde nu suntem rămâne să existe totul, în afară de noi, şi asta înseamnă enorm. „Un mod copilăros de a-ţi fi teamă de moarte”, îi spusese odată Dora.

Se lăsă în fotoliu şi aprinse veioza. Îşi trase telefonul aproape. Îşi improviză repede formula de început, tuşi puţin, își trecu mâna prin păr. Îi va spune că nu mai poate trăi fără ea, că nu mai poate trăi. Trebuie să facă ceva. Să se mute la el, să-l lase pe Andrei, să lase tot și să fugă amândoi undeva, oriunde, ori să se nască amândoi deodată, chiar și aici, în lumea asta care nu avea nevoie de unii ca ei. Apelurile se prelungiră, puse receptorul de-o parte şi îl lăsă să sune mult, nepermis de mult. Și-o imagină în brațele lui Andrei, făcând dragoste, închiseseră telefonul să nu fie tulburați. Îi pocneau tâmplele. Avea nevoie de aer. Își luă cheile și se năpusti afară.

Coboră scările și bătăile inimii i se mai liniștiră. Era o noapte răcoroasă, el ieșise doar în cămașă, îi încheie nasturii până sus, trecu de părculețul dintre bulevarde și o luă pe o stradă mai lăturalnică, cu case boierești și garduri înalte, cufundate în întuneric. Se mai auzea câte un lătrat de câine, în rest pace. Din spatele perdelelor ici și colo pâlpâia câte o lumânare sau se întrezărea o lumină palidă de la vreo lampă cu gaz. Intelectualii nu dormeau, era un timp bun să citești ori să vezi filme pe casete video împrumutate cu ziua.

Mersul îi făcea bine, i se mai limpezise capul, nu se gândea la nimic, doar mergea.

De pe trotuarul opus auzi voci, apoi întrezări două siluete de bărbați venind agale din direcție opusă. Când ajunseră în dreptul lui, traversară. Unul i se adresă cu voce groasă:

„Bună seara. Încotro?”

„Poftiți?” răspunse el rece și vru să-și vadă de drum, dar cei doi se postară în fața lui blocându-l. Atunci le observă uniforma de milițieni.

„Te-am întrebat ceva”, rosti bărbatul cu burtă și mustață.

„Am ieșit să mă plimb.”

„După miezul nopții?”

„După.”

„Ia să văd și eu un buletin.”

„N-am actele cu mine.”

„Cum așa?”

„Nu ies să mă plimb cu buletinul în mână.”

Simți cum milițianul își încordează corpul și strânge pumnii.

„Foarte rău. Eu vreau să știu cum te cheamă, ce lucrezi, de unde vii și unde te duci la ora asta.”

„V-am spus. Mă plimb. Restul nu e treaba dumneavoastră.”

„Ce vorbești, mă? Știi tu care e treaba mea?” Se inflamă milițianul și își scoase și mai mult burta în față. De cureaua lată îi atârnau un bulan de cauciuc și o lanternă.

„Sunt arhitect. Locuiesc în apropiere.”

„Dar un nume ai?”

„Nu, n-am nume.”

Burtosul îi aprinse lanterna în ochi.

„Și de-aia ai barbă? Fiindcă ești arhitect?”

Celălalt milițian îi șopti: „Lasă-l mă-n pace.”

„Dă-l mă-n pizda mă-sii. Nu vezi că face pe nebunu cu noi?”

„Spune-ne numele și adresa și te lăsăm în pace”, rosti împăciuitor celălalt milițian.

„Bă, treaba noastră e să menținem liniștea și ordinea. Să doarmă oamenii în pace. Morții mă-tii de trântor. Zi bă cum te cheamă!”

El amuți brusc. Simți cum îi explodează capul. Se văzu urlând și spărgând ușa Camerei de gardă. De aici încolo nu-și mai amintește nimic.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând