Poate era doar tristeţea ce urmează iubirii

Se întâlni cu Marta în faţa chioşcului de ziare. Acelaşi soare palid, praful trotuarelor. Mergea cu mâinile în buzunare. Marta îşi îndepărtă cu o mişcare grăbită şuviţa de păr care îi tot cădea pe frunte. Trecură prin parcul Ateneului, câţiva bătrâni singuri priveau porumbeii cu ochi mai mult obosiţi decât înţelepţi.

Erau unul lângă celălalt, fără să se atingă. Doi liceeni complexaţi, într-un oraş epuizat de speranţe.

„Unde mergem?“

Marta făcea eforturi să aibă inflexiuni vesele în glas: „Unde vrei.“

„Ai o rochie drăguţă.“

„Da.“

Traversară.

„Şi la Institut?“

„Prins. Proiecte.“

„De viitor?“

„Nu tocmai.“

„Cred că nu te bucuri suficient că suntem împreună.“

„Ba da, mă bucur suficient.“

„Ce e cu tine?“

El aruncă ţigara şi îşi afundă la loc mâinile în buzunare. Ce să fie cu el şi cum să se bucure?

„Vrei o îngheţată?“ o întrebă cu gândul în altă parte.

„Da, la o grădină, să putem şi fuma.“

Se aşezară faţă în faţă la o masă de patru persoane, sub o umbrelă colorată în felii roşii şi verzi. Marta spiona lumea moleşită din jur, mai toţi cu o sticlă de bere pe masă, cu obraji transpiraţi şi buze incolore. Apoi îşi fixă ochii în ochii lui, privindu-l fără să zâmbească, aşteptând o mărturisire pe care el întârzia să i-o facă, în timp ce doar îşi privea mâinile.

„Aş fi putut veni la tine, dar am vrut să fim pe un teritoriu neutru, să putem sta de vorbă. La tine nu ajungem să vorbim, în pat nu avem ce ne spune, ai observat?“

El îşi întoarse privirea. Femeia din fața lui se metamorfozase din iubită în camarad.

Marta îşi termină prima îngheţata. El luase doar câteva linguriţe, după care o abandonase. Timpul se târa printr-un ochi inexpresiv şi ei îi sesizau poticneala.

„Eşti bolnav?“

„Nu.“

Marta forţă, artificială: „Unii simulează viaţa, altora le place disimularea de nenăscut“.

„Crezi?“ o întrebă privind prin ea.

Femeia îşi strivi ţigara, îşi aşeză mâinile pe masă, cu degetele împletite:

„Între timp te-ai născut?“

„Între timp?“

„Cât ai fost plecat.“

„Am ajuns la posibilitatea de a mă naşte.“

„Şi? E un pas înainte?“

„E o descoperire. Dacă ne-am naşte într-o viaţă de mai multe ori, ar fi din aceeaşi mamă, cu aceleaşi obiceiuri urâte. Vieţile se suprapun fără să se confunde. “

„Eu am privilegiul de a mă fi născut o dată pentru totdeauna“ .

„Bravo“, îi spuse ironic, „eu vorbeam însă de nașterea pentru sine“.

„Cât ai să te mai ascunzi după asta? E probabil cald în spatele acelor cuvinte, te simţi, poate, absolvit de eșec.“

„Sunt realizat.“

„E părerea ta.“

„Tu, în schimb, ai devenit un lup moralist.“

„Eu nu încerc decât să-ţi spun că mi-ai lipsit, că te-am recăpătat doar parţial, că încă îmi lipseşti.

„Am nevoie de timp, “ nu-şi recunoscu nici el vocea. Un scâncet. Poate era doar tristeţea ce urmează iubirii.

„Ce e cu tine, Marta?“

„În sfârşit, un ce e cu tine! Cu mine sunt atâtea lucruri pe care tu nu le vezi, care nu te interesează. Chiar şi numele meu rostit acum de tine sună ca un cuvânt spart de un zid. M-ai iubit vreodată? Ştiu, nu vrei să vorbim despre asta. Tu dispreţuieşti femeile care vorbesc despre iubire. Le consideri exaltate, lipsite de profunzime.“

„Nu-mi aduc aminte să fi spus aşa ceva.“

„Ba da, ba da, eu te ştiu. Sau poate nu te mai ştiu. Te-ai schimbat.“

„În bine, te asigur.“

„Un bine care nu mai e pentru mine.“

El se aplecă să-i aprindă ţigara şi, în fracţiunea de secundă în care bricheta scăpără, vru s-o întrebe sau s-o liniştească sau să-i spună ceva, orice, dar nu reuși să rostească niciun cuvânt.

Se strecurau pe bulevardul cu cinematografe, printre tinerii care se îmbulzeau în faţa vitrinelor cu fotografii din filme de acţiune.

„ Hai să ne plimbăm în linişte, vrei? Dacă tot trebuie s-o facem.“

„ Trebuie?“

Marta îl vedea fără să se uite spre el. Se desprinse de mâna lui uitată pe umăr şi care-i şifonase rochia. Avea alături un bărbat care o privea din când în când ca pe un obiect care nu-l mai atrage.

„Sunt obosită. Mă întorc acasă.“

Nu vru să o lase să plece aşa. Nu din tandreţe, nici din politeţe.

„Am o altă idee. Suntem în apropierea locuinţei unui pictor, un tip interesant. Cred că ţi-ar plăcea să-l cunoşti. “

„De ce nu?“ se auzi vocea impersonală a Martei.

„La început face o impresie amestecată. Dacă nu eşti pregătit, te poate complexa.“

„M-ai învăţat tu să fiu pregătită pentru orice. Şi-apoi şi eu pictez, nu? “

„Hai, atunci. Sper să fie acasă. Are mania escapadelor sub pretextul redresării artistice.“ (va urma)

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?