CENACLU

Sub spectrul numărătorii inverse cu greu mai număr până la zece. Ticăie metronomul fiziologic cu furia semifinalelor din competiția acerbă a vieții. Mă obsedează mult răsuflata salvare prin scris, o metaforă mediocră a deznădejdii fără forța verbului primordial. În rest, încerc să mă las dus de curentul inexorabil al numărătorii inverse, ce se va vărsa […]

Vârsta a treia și următoarele țin mai mult de sănătate decât de timp închideți ferestrele e prea frumos să fie adevărat (din volumul Ode gingașe)

Eram așezați pe marginea unei prăpăstii și parcă-nconjuram al șesului pierdut printre ruine mă căutam de mine și-mi pare că lumea se crucea de ei fiecăruia ne venea rândul s-alunecăm ușor pe marginea prăpastiei știam ce ne așteaptă doar număram câți oare mai suntem? nu număram zilele ci tot ce mai rămâne din noi cădeau […]

Fata se apropie de bătrânul ieșit pe jumătate de sub piciorul de beton al podului. Era de necrezut ce făcea. Era în patru labe, cu nădragii în vine, și își scormonea hemoroizii, stropind cu sânge planșeul îngust pe care se sprijinea structura. Scoase din poșetă o bancnotă de un leu. Desigur că nenorocitul nu o […]

A fost odată așa ceva ca un logos Nu știu cum pot să vi-l descriu Ce-a început spontan din interior să ardă Mocnit din sine să apară Tot ce se vede tot ce nu se vede Tot ce se știe și tot ce nu se știe Tot ce se poate și tot ce nu se […]

El adormise pe briliantele plajei ea încă suspina în încăperea enormă visele lor se întâlneau sus în grinda cerului undeva lângă nourii albi și se-ntorceau alunecând peste ei ca niște imponderabile așternuturi trepidau trupurile lor albite de floarea tăcerii și glasurile lor stinse se regăseau în mare ca niște meduze triste dansând parcă într-o ploaie […]

E mult prea multă primăvară în ceru-ntors spre asfințit – în muguri nu se face seară și pomii somnul l-au oprit. E primăvară prea devreme, sau prea spre noapte, nici nu știu… Încep cocorii să se cheme în dorul lor de drum târziu. Ți-e teamă că atâta soare ar molipsi tăcerea ta și pacea s-ar […]

– Mamă, spune-mi te rog de ce mă doare când cresc, uite copilăria mi-a rămas mică ca o fereastra sub un cer? – Copilul meu cuminte, tu nu crești, tu doar ai pornit să nu mă ajungi niciodată, decât cu inima, și asta doare!

S-a așezat doar limba mută pe scaunul sculptat în mine, nu am crezut că el va ține răceala ei, vocea-i pierdută. N-am niciun loc acum, sunt pline de amintiri ce nu-mprumută din al lor glas. Tăcerea slută, asmute doar, printre destine,   dorința ei, cu voci meschine, încearcă iar trista dispută, ș-apoi, parșiv, atent impută […]

A plecat Oudjat pur și simplu În lumea mare El Ochiul zeului solar Râ S-a separat de integralitatea divină și Nu a mai revenit.   Toth zeul lunar De-a lungul și de-a latul Bolții cerești A pornit în căutarea Celui care are puterea De a vedea De a ilumina De a acționa.   Când în […]