Canibalii

Fata se apropie de bătrânul ieșit pe jumătate de sub piciorul de beton al podului. Era de necrezut ce făcea. Era în patru labe, cu nădragii în vine, și își scormonea hemoroizii, stropind cu sânge planșeul îngust pe care se sprijinea structura. Scoase din poșetă o bancnotă de un leu. Desigur că nenorocitul nu o merita nici pe asta, dar așa citise pe alertele de știri, că dacă ești creștin nu trebuie doar să te rogi, ci să faci și pomană. Era cam dificil de coborât până acolo și până la urmă alunecă pe cărarea îngustă de pământ înmuiat de ploaie. Căzu lângă moșneag și văzu cu groază cum frumosul și scumpul ei pardesiu bej deschis se murdărește de noroi și sânge. Capacul ruginit al canalului se deschise complet și două brațe o traseră înăuntru. Nu apucă nici să țipe.

– Hai înăuntru, dom’ inginer! Ce zici, Jupuitule, asta-i bună?

Camera tehnică de vizitare fusese transformată în gura lor de lup. Nu le ajungea conducta acoperită cu vată de sticlă, într-un butoi de tablă ruginită ardea un cauciuc. Fumul cancerigen ieșea prin gura de canal, era probabil o parte din răzbunarea lor pe lume.

– V-am întrebat dacă-i bună?! E destul de bine îmbrăcată, destul de frumoasă? Hai să-i tăiem beregata și s-o mâncăm, poate fiecare capătă în sfârșit ce vrea.

– Cuuummm?! îngăimă fata. Parcă e un coșmar, cred că glumiți!

– Nu, că ăștia doi au fost intelectuali, spuse o femeie căruntă și cu fața murdară, arătând spre bărbatul care o trăsese în bârlog și spre bătrân. Ei așa știu, că dacă mănânci o parte a trupului dușmanului, capeți calitățile lui. De exemplu, eu am să-ți mănânc ficatul și inima. Poate mă vindec de ciroză, și poate că voi putea iubi din nou. N-am fost întotdeauna așa, și își atinse chipul zbârcit și abdomenul umflat. Am fost frumoasă, frumoasă ca tine, dar toți bărbații care mi-au promis… toți mi-au lăsat doar amărăciune. Fierea asta care mă umple acum. Am fost și profesoară, te miri că știu să vorbesc, nu? Tu pari să ai încă totul, poate redevin și eu întreagă.

– Te înșeli, nu te vei alege decât cu o iubire moartă. Și apoi, cum crezi că-ți vei mai putea încălzi sufletul, când ai lăsat doar cenușa în el? Și ei ce vor? arătă spre cei trei bărbați care o priveau din întuneric.

– Ăstuia bătrân îi zicem Fărâmiță. Are creierul făcut fărâme. A fugit dintr-un azil. Ce pastile i-au dat acolo, numai Dumnezeu știe. Când mai vorbește câte ceva, zice că în tinerețe l-a luat Securitatea, i-au făcut șocuri electrice, l-au bătut… Dacă îți mănâncă creierul, poate îi revin amintirile, și încă mai frumoase!

– Chiar că nu ai avea ce face cu amintirile mele, bătrâne! Ai intra din nou în închisoare, frumusețea e o celulă, am fost întotdeauna înconjurată de fețe care mă privesc fără să mă vadă. Dar el? și arătă spre cel care o trăsese în canal.

– Cine, Secatu? Ăsta e ca toți băieții de azi, a avut așteptări imposibile, bineînțeles că nu și le-a realizat. Și ăsta-ți vrea tot creierul, crede că astfel va lua siguranța ta.

– Ce vorbești, omule? Siguranța mea? Îți vei aminti doar cum m-am simțit când ochii bărbaților mi-au devorat trupul, când femeile m-au urât fără motiv, când m-am întrebat în fiecare zi dacă sunt admirată sau doar folosită. Ești sigur că asta vrei? Și ăsta ce vrea? Jupuitul, parcă așa îi spuneți, nu? Ce vrea, pielea mea probabil, nu? Să-mi mănânce pielea, asta vrea, nu?! Ascultă, omule, îmi pare rău că ai suferit un asemenea accident, dar să știi că dacă îți va crește o piele nouă, așa cum visezi, tot vei arde din interior mai departe. Așa, ca mine! Pentru că acum chiar vă rog să mă omorâți și să mă mâncați! Am luat durerile voastre și nu mai pot trăi mai departe! Hai, băgați cuțitul ăla-n mine, ce mai așteptați?

Dar niciunul dintre oamenii străzii nu a făcut vreo mișcare. Au lăsat-o să iasă cu pași șovăielnici spre lumina tulbure a soarelui de februarie.