În oglindă - Literatura de azi

Când am descoperit că Andrei trăieşte, puternic şi liber, independent de mine, ba chiar în ciuda mea, toamna intra în oraş, asemeni unei corăbii uriaşe explodând deasupra noastră roşu metalic, galben putred, o lumină portocalie care întreţine iluzia soarelui dintr-odată neputincios. O zi obişnuită, un octombrie oarecare. Toamna mă simt puţin înger, cu condiţia să nu plouă. Nu ploua. Îmi comandasem sentimente înalte. Eram dispusă să primesc viaţa altfel. De luni. Era luni. De luni totul va fi permis şi realizabil, imaginam pe cont propriu, dar nebunia mea îl cuprindea şi pe Andrei. El avea un rol viguros. Însă doar în închipuirea mea, într-o reprezentaţie imposibilă.

De fapt, nu s-a produs nimic palpabil, nimic important, de povestit. Andrei era acelaşi, fără vicii esenţiale, nu tulbura ordinea, nu avea nimic ostentativ în cuvinte sau gesturi, nu epata şi nu dezamăgea, doar că l-am descoperit trăind puternic şi sănătos lângă mine, atât de aproape de mine, încât nu mă mai simţea.

Era o dimineaţă blândă. De câteva săptămâni fusese avansat. Nu mi s-a părut un eveniment şi nici el nu mi l-a prezentat ca atare. Muncea, deci merita. Mi-a spus vestea în treacăt, fără şampanie şi fără infatuare. Dreptatea e mereu de partea lui. Nu se schimbase nimic, eu aveam voie să visez mai departe.

Numai că primea mai multe telefoane, încă foarte devreme, dimineaţa, dădea mai multe, până foarte târziu seara, el care se plângea înainte că telefonul a fost inventat special pentru mine. Nu mai dormea după-amiezele în weekend, îşi înşira hârtii misterioase peste biroul meu, strângându-mi cu delicateţe manuscrisele cu traduceri pe un colţ. Bătea la maşină cu toate degetele, scria cu rotring negru, căpătase pasiunea pixurilor frumoase, a brichetelor subţiri, citea ziarele mai atent, uneori chiar de două ori, vorbea şi mai puţin decât înainte şi tot mai grav, mă amesteca şi pe mine în producţie şi export, mânca mai elegant şi nu se despărţea de cravate, costume, îşi cumpărase chiar o mapă diplomat, un ac de cravată şi un şal alb, lung, puţin retro, se trezea ceva mai târziu şi întârzia mai mult în baie dimineaţa, se bărbierea mai atent şi folosea after-shave-uri din ce în ce mai scumpe, era tot mai tânăr şi tot mai înalt.

Totul a început şi s-a sfârşit cu privirea în oglindă. Mă trezisem mai devreme ca de obicei. O rază rebelă de soare mă ajunsese în pat, îmi forţase ochii. M-am grăbit să prind apă caldă şi am intrat în baie peste Andrei. Nu-i place să intri peste el în baie. Se bărbierise şi acum îşi aranja faţa în oglindă. Fără să ştiu ce fac, am început să mă pieptăn în spatele lui, uitându-mă în aceeaşi oglindă. Ce straniu, ce frumos, doi oameni privindu-se în aceeaşi oglindă. Gesturile se repetau acum automat, magnetice, mă pieptănam la nesfârşit, privindu-l pe Andrei. Mâinile lui, ochii lui nu mai erau, chipul devenise albicios, fum, o umbră de ceaţă şi lapte. Din ce în ce mai mare, acoperind oglinda, ştergând orice contur, întinsă pe zid, toată camera era o umbră uriaşă acoperind pereţii, prinzându-mă la mijloc, o lume fără prag năpustită jur-împrejurul trupului meu. Nu mai puteam să respir, nu mai vedeam nimic, am întins mâna, în faţa mea ar fi trebuit să fie umărul lui Andrei. Nimic. Era atât de frig, am zvâcnit spre oglindă, sigură că Andrei mă va lua în braţe, va alunga umbra aceea uriaşă, fără ochi. Nimeni. Cioburile s-au adunat cu zgomot în chiuvetă. Imediat, Andrei a apărut în uşă nervos. „Ce faci? Nu mai vezi? Dacă te tăiai? Treci în pat. Nu trebuia să te scoli aşa devreme. Lasă, strâng eu cioburile. Du-te şi mai dormi.“

M-am întors în pat si n-am mai dormit. Când am auzit uşa închizându-se, cheia răsucită, am alergat la baie. Parfumul lui Andrei persista. Nicio urmă. M-am privit. Oglinda era la locul ei. Câteva zile l-am evitat, îmi era ruşine. Nu mi-a amintit nimic, niciodată, despre acea dimineaţă, iar eu n-am mai văzut umbra albă, fără ochi, întinsă ca un imperiu de ceaţă.

Mă simţeam puţin vinovată şi sâmbătă seara am acceptat să-l însoțesc la o petrecere cu ingineri, colegi pe care nu-i putuse refuza. Inginerii erau bărbaţi bine, melomani, lipsiţi de fantezie. Am fost răsfăţaţi cu băuturi şi mâncăruri tradiţionale. Nevestele lor aveau unghiile date cu ojă, erau coafate, pensate, dar se vedea că erau şi gospodine, miroseau a musaca și parfum.

Am ascultat muzică de jazz, o pasiune a gazdei, bărbaţii au vorbit mult despre ale lor, s-au spus bancuri, dar eu nu ţin minte bancurile. Andrei a strălucit.

La masă am stat lângă un bărbat miop cu barbă, singurul necăsătorit de acolo, şi lângă Andrei care a fumat excesiv. El fumează rar, numai când e nervos sau în centrul atenţiei. Cu bărbatul miop am vorbit toată seara, îi plăcea să citească. Îşi privea colegii cu ironie şi fuma pipă cu aromă de ananas. Asta mi-a plăcut. Spre sfârşit au devenit zgomotoşi. Unul dintre ei povestea întâmplări din fabrică, pe care toţi le ştiau, dar se prăpădeau de râs. Le aminti băieţilor cum fuseseră ei trimişi la Universiadă, să umple tribunele la una din probele de atletism, cum aveau ei un sector întreg rezervat şi cum preşedintele sindicatului pe fabrică, un muncitor destoinic, îi pusese în gardă: „Mă, vedeţi acolo, o să se cânte imnul ăla… studenţesc, Gau-deamus Sigismund, voi să vă sculaţi în picioare şi să daţi şi voi acolo din buze, vă faceţi, că ştiu eu că nu toţi cunoaşteţi engleza“.

În taxiul care ne ducea acasă, Andrei mi s-a părut ciudat:

„Ce-ai vorbit atâta cu Marcel?”

“Marcel?”

“Tipul cu barbă lângă care ai stat.”

„Ah, nimic important. Despre Călăuza lui Tarkovski.”

„Altceva?”

„Despre Henry Miller și Soljenițîn, avea cărțile lor în franceză. De ce? Ești gelos?”

Nu mi-a auzit întrebarea.

„În general, cu străinii nu vorbești despre filme și cărți interzise.”

„Ești caraghios.”

„Ți-a spus ceva? Te-a întrebat ceva?”

„Adică?”

„Despre mine, de exemplu.”

„Ce să mă întrebe? Bănuiesc că știe mai multe despre tine chiar decât mine.”

„Da, știe multe”, a mormăit Andrei și m-a lăsat în pace.

A adormit primul, eu n-am ţinut lumina aprinsă, n-am citit, n-am avut nicio părere despre nimic, am rămas în întuneric, să aud gemetele vecinei de deasupra şi radioul pensionarului de dedesubt, şi toate zgomotele au încetat odată cu miezul nopţii, o noapte în care intram de fiecare dată tot mai departe de naștere și tot mai aproape de moarte, mă cufundam în falduri şi draperii, în aburul ei gros, doar respiraţii, o noapte mare și grea, sub care așteptam amorţită.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin