Dragostea solidarizează

Iubito, am hotărât să nu-ţi trimit scrisoarea. Mi-e dor de fiecare centimetru al tău și de fiecare respirație. Te visez nu doar noaptea. Somnul e singura şansă prin care speri că atunci când te vei trezi totul va fi altfel. Ştiu că poţi muri în somn. Dar te poţi şi naşte ?

Mă tem mereu că ziua ar putea începe fără mine.

Era un film de dragoste. Alb-negru, fără sonor, şi eu plângând ca o caraghioasă. Ei se aruncaseră îmbrățișați de pe un acoperiș în gol. De ce, Dumnezeule, nu mă puteam stăpâni, nu mai plângea nimeni acolo. Din fericire, lumina era slabă, o veioză într-un colţ, ceilalți, destul de zgomotoşi, comentau veseli sfârşitul.

Am tras cu ochiul la Andrei. Părea atins, dar nu mişcat. Ne aflam în vizită la nişte cunoştinţe vagi, recomandate ca posesoare de video şi de numeroase casete. Un mediu amestecat, care pe mine mă complexa, iar pe Andrei l-a înfuriat. Am mimat adaptarea, ca pe vremea navetei la școala de țară. Andrei şi-a păstrat crisparea până la sfârşit. Nu din lipsa umorului, de data asta, din decenţă, nu din trufie, am înţeles târziu, sub cuvertura groasă, când ne străduiam să adormim împreună, după câteva cafele şi câteva luni de nopţi separate.

Gazdele ne primiseră bine şi curând apartamentul se umpluse cu încă trei perechi, pe care le cunoscusem şi noi întâmplător cândva, tot la o vizionare video. Mobila era greoaie, covoarele groase, bibelourile mari şi multe, candelabrul ne cădea în cap, tablourile de prost gust în rame pretenţioase, video-ul acoperit cu o bucată de catifea şi scaunele înalte rânduite în faţa televizorului. Lumea era îmbrăcată prea bine, prea scump, se bea vin alb, erau alune şi patiserii delicate, fructe şi o cafetieră imensă cu ceşti pe margine. Au apărut şi doi copii care se jucau printre picioarele noastre, frumoşi, obraznici, cu breton şi blugi.

Andrei se freca indispus pe scaunul incomod, cam de muzeu. Eu eram tratată cu mai multă atenție, pentru că eram cea care le traduceam filmul, de fapt singurul motiv pentru care fusesem invitaţi.

Îl priveam pe Andrei şi mi se părea demodat în costumul lui de pe piaţă, cu un aer întrucâtva desuet, care-mi făcea totuşi plăcere. Chiar am hotărât că ar fi timpul să ne împrospătăm garderoba, am zâmbit cu duioşie, imaginând o legătură încă adevărată între mine şi bărbatul care îmi căuta ochii pentru a-i confirma dezamăgirea inundată de consternare.

„Nu știu ce căutăm noi aici. E ultima oară când mai accept așa ceva. Și dacă printre ei sunt turnători?”

Nu știu dacă erau turnători, dar siguri nu erau nenăscuți. Bărbaţii, importanţi, erau gestionari la magazinele partidului sau vânzători la shop-uri de hotel, femeile râdeau tare şi fumau mult, viaţa era frumoasă, se făceau doar mici dezacorduri gramaticale, cu precădere la persoana a treia plural. Vizionarea de filme pe casete video era ocupație serioasă, o gură de oxigen, ne ținea sănătoși la minte. Uneori puteai să petreci toată noaptea cu 2-3 filme, pentru că a doua zi casetele împrumutate trebuiau date înapoi.

La un moment dat, a apărut şi vedeta. Ne-am dat seama încă după clinchetul soneriei care nici n-a sunat, a gemut numai, scurt şi plin, ca şi cum cineva ar fi trebuit să aştepte cu urechea lipită de uşă. Fotbalist aproape internaţional, nu ne-a fost prezentat, pentru că toată lumea îi purta chipul în minte, aşa că n-am aflat cum îl cheamă şi nici n-am auzit pe cineva să i se adreseze pe numele mic. Oricum, nici el nu era un vorbăreţ, mai ales pentru că mesteca gumă, ca şi cum ar fi vrut să-şi verifice dantura. Avea picioare scurte şi puţin curbate, dar asta face gloria, părul în ochi şi tricou „ellesse“ peste care atârnau un lanţ de câine, de aur, şi încă o cruce prelungă care se tot încurca în nasturii tricoului.

Femeile au devenit brusc strălucitoare şi el a mormăit ceva, uitându-se pe deasupra tuturor, spre draperia trasă, pe care instinctiv am privit-o imediat şi eu, fără să descopăr nimic, doar mătasea cu dungi late portocalii. Odată cu venirea lui, ni s-a umplut şi viaţa, gazda a început să care platouri, a început un fel de zumzet, un fel de forfotă, de parcă se pregătea ceva misterios, care așa a și rămas.

Târziu a intrat şi amica fotbalistului, fusese la baie să-şi refacă machiajul şi coafura, era umezeală afară, vai, ce groaznic, ce toamnă, plouă-nu plouă, nu mai ştii! Lumea a primit-o cu interes, ea avea o floare artificială mare care îi acoperea şi urechea dreaptă, unghii interminabile date cu roşu, tocuri subţiri lungi, lungi, un amestec de dantele, mărgele, volane, broderii, perle, ochi albaştri, catifele, mătăsuri, cercei, brăţări, inele, culori, dincolo de care nu se mai distingea nimic. Era bine. Eram aşezaţi şi în aşteptare. Gazda vorbea tare şi râdea fals ca să creeze intimitate. Devenisem chiar intimi. Ne-am obişnuit în scurt timp şi cu prezenţa vedetei care a alunecat treptat de pe podium în mijlocul nostru, a rostit chiar două-trei propoziţii, a băut puţin vin cu grimase, nu fuma, şi-a întins picioarele, zdrăngănea brelocul cu cheile de la maşină, avea un tic, înghiţea din când în când în sec, făcând să-i tresalte mărul lui Adam, nu era un tic care să deranjeze și, oricum, putea fi o ocupaţie în zilele lungi friguroase după închiderea campionatului de fotbal.

Am văzut două filme. Am văzut, e un fel de a spune. Primul, chiar prea bun, un film de artă de care nimeni nu avea chef, debută în linişte şi resemnare, ei străduindu-se să intre în atmosfera marcată de obsesii şi simboluri metafizice. Partitura mea a fost mai dificilă aici. Erau dezamăgiţi că nu înţelegeau, dădeau înapoi, făceau stop-cadru pentru a-şi fixa în memorie vreo imagine, eram privită cu neîncredere, le cam înşelam speranţele, traducerea mea nu le explica şi subiectul, iar eu mă inhibasem, ascultam cu crispare și mi se subțiase vocea, simţindu-i agasaţi.

Copiii se jucau acum cu pietrele de rémy, dar nu le atrăgea nimeni atenţia că ar deranja. Andrei intervenea şi el în traducere, dar nu era luat în seamă, odată ce eu fusesem decretată specialistă, iar pe el îl ştiau inginer, meserie în care, fireşte, nu prea aveau încredere.

Spre salvarea mea, s-au plictisit repede, o femeie căsca insinuant, o alta răsfoia o revistă de modă, gazda îşi adusese lucrul de mână şi tricota ostentativ. „Ce mai e, dragă, şi prostia asta?!“, sparse gheaţa cineva şi ceilalţi se relaxară, se aruncară fericiţi să întărească propunerea de „a-l da mai repede“, aşa că se apăsă pe un buton miraculos care derula cu repeziciune. Aici deveniră interesaţi şi copiii, urmăream un fel de „cascadorii râsului“, spre bucuria tuturor. Andrei începuse să bea cam mult, şi el, când bea, devine morocănos, dar oricum nu se observa în atmosfera generală tulburată.

E adevărat, la anumite scene, filmul era oprit, adică „lasă-l să curgă!“ şi atunci mi se cerea din nou să traduc pentru a dezlega totuşi intriga şi a soluţiona finalul. Una dintre femei ratase începutul filmului, nevoită să-şi însoţească la toaletă copilul şi ceru câteva nume, actori, regie, să ştie şi ea, că doar cultura se face din generic.

În pauza dintre filme, Andrei îmi sugeră să plecăm, dar îmi era greu să dau bir cu fugiții. Tot în pauză am aflat o mulţime de lucruri palpitante despre lumea mondenă a Capitalei, multe picanterii, bârfe și zvonuri despre odrasle de nomenclaturiști.

Cineva vru să bea o bere, dar gazda se scuză indispusă, uitaseră să ia de la shop Heineken, în comerț se găsea doar bere la litru, din aia prin care colcăiau şobolanii. Andrei îmi căută din nou ochii pentru a sări în ajutor, dar m-am mulţumit să zâmbesc îngăduitor. Disperarea ne apropia. Eram, în sfârşit, o pereche. Şi încă una eroică.

Apoi ni se povesti despre cutiile de pateu de gâscă pe care una din familiile de sportivi le cumpăra pe valută deținută legal, au accentuat, pentru câinele lor inteligent și alergic la orice fel de salam cu soia, despre fabricile de confecţii pentru export, virtuţile pastei de dinţi Colgate, sucuri naturale de fructe exotice, tacâmuri de argint, reţete de prăjituri cu nuci de cocos, modele de pulovere pe tipare Burda, totul rostit cu multe diminutive, folosite în egală măsură şi de bărbaţi: hăinuţe, cesuleţe, lucruşoare, ceea ce însemna, mi-am dat seama, admiraţia supremă. Şi m-am suspectat. Ceea ce pentru unii era blând, pentru mine devenea neputincios, ca toamna aceea acoperind într-o lumină bolnăvicioasă orașul.

Apoi a urmat filmul de dragoste la care am plâns. El a plăcut tuturor, diferit, dar tuturor. Dragostea solidarizează.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?