Ca brațele unei amfore regăsite în mare

Privea prin Sabina, prin sticla fumurie a ferestrei, și nu mai auzea nimic, derula doar filmul celor două zile petrecute împreună cu nenăscutul ei la Vama Veche. Un weekend când Andrei era din nou plecat. Se întâlniseră sâmbătă dimineața devreme. După ce auzise ușa închizându-se, cheia răsucită în broască, pașii hotărâți ai lui Andrei coborând scările blocului, Dora sărise din pat, se îmbrăcase în grabă și alergase în părculețul dintre cele două bulevarde unde se vedeau de obicei. El o aștepta deja cu un fir de floarea soarelui.

„Unde vrei să mergem?”

„La mare”, i-a răspuns Dora fără ezitări. „Mi-e dor de nisip și de sare.”

Au sărit în mașină și el a condus tot drumul cu o singură mână. Cu cealaltă i-a mângâiat genunchii și sânii, i-a mototolit rochia, râdeau, erau apoi tăcuți preț de câțiva kilometri, ascultând Bob Dylan, trupurile lor tresăreau în același ritm de parcă sângele le-ar fi fost pulsat de aceeași inimă. Au tras direct la gazda pe care Dora o știa de câțiva ani. O lipoveancă mică și arsă de soare, iute la trup și la minte. A înțeles imediat, le-a întins cheia și a dispărut.

Camera mică era răcoroasă, au încuiat ușa și s-au aruncat în pat. Se atingeau și se sărutau atenți la fiecare tresărire a mușchilor, la fiecare senzație, răbdători și curioși, ca doi căutători de comori încercând să descifreze o hartă complicată unul pe trupul celuilalt. Timpul se lungea leneș ca un râu de câmpie și curgea printre sânii și coapsele ei, împietrea pentru câteva clipe când el o pătrundea cu sentiment de cuceritor al unei cetăți înflorite pe fundul apelor.

Alergau pe plajă, se rostogoleau în valuri și se împreunau din nou, stăteau strâns lipiți pe nisipul încins ca brațele unei amfore regăsite în mare după veacuri de căutare. Lipoveanca îi aștepta seara cu masa pusă, în grădina din spatele casei. Un bec atârna într-un copac deasupra castronului enorm cu guvizi prăjiți și carafei cu vin rece ținut în fântână. Stătea puțin cu ei, ca și cum ar fi vrut să se convingă că se vor arunca pe guvizii ei și nu se vor mânca unul pe altul, după cum îi vedea nesătuli, devorându-se din priviri. Se uita la ei cu un amestec de bucurie și milă: „Tinerețea e toată la fel, doar bătrânețea e o virtute personală.” Ei chicoteau, cu picioarele împletite pe sub masă. Le spunea povești pescărești de-ale bărbatului ei care mai mult bea decât pescuia, și o mai și bătea când se întâmpla să fie pe-acasă, despre mama care se stinsese la 98 de ani, după ce ultimii ani zăcuse la pat paralizată, despre fiica ei care murise de septicemie, despre singurătate în iernile lungi și osteneala trupului lipsit de bucurie. Odată, lipoveanca i-a privit drept în ochi: „Poți să alegi când să mori, dar nu te întreabă nimeni când sau dacă vrei să te naști. Mă gândesc că nașterea e o datorie. O fi nevoie de noi, cine știe?! Nu poți fugi de responsabilități. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi născut în veacul trecut, cu mult înaintea mamei mele. Atunci cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc. Dar nu aici, nu așa.” Au privit-o amândoi tăcuți și s-au strâns și mai puternic unul în altul, ca și cum un braț străin i-ar fi căutat prin răcoarea serii să-i forțeze să se împreuneze chiar atunci, chiar acolo. (va urma)

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin