Arma aşteptării

Tante Matilda, divorţată de câţiva ani, îşi mângâia pisica într-un fum infernal de ţigară. O sofa aproape dezmembrată, cărţi, hârtii, fotografii, scrumiere, două andrele cu un fir verde încâlcit, bazar, amestec de mirosuri. Dora se simţi dintr-o dată bine, se ghemui într-un fotoliu slinos, aprinse o ţigară şi îşi trase alături un borcan cu peltea de gutui.

La tante Matilda nu apucai niciodată să spui nimic, vorbea ea continuu, se mişca dezinvolt, tăind aerul cu mâna, împărţind judecăţi, fabulând la nesfârşit, într-o împăcare stranie cu viaţa care nu-i lăsase nicio bucurie. Nu era ghicitoare de meserie, ci profesoară de chimie pensionată, văduvă, firavă, cu păr decolorat, mâini mici cu vene proeminente, ochi vii cu luminițe drăcești și un zâmbet ironic, cum au cuceritorii adevărați care se predau imediat după ce au intrat în cetate, de teamă să nu-i apuce grandoarea puterii.

Tante Matilda o privea fericită, îi turnă cafea proastă din ibricul care nu se golea niciodată, îşi strânse faldurile fustei lungi peticite, se aşeză cu genunchii sub ea pe sofa, trase adânc din ţigară, îşi micşoră ochii şi porni la atac.

„Bine c-ai venit, Dora dragă. Chiar zilele astea m-am gândit la tine. Îmi ajunge să te ştiu, nu trebuie să mă cauţi prea des. Nu cred în legăturile întreţinute de prezenţa fizică. Îmi ajunge să ştiu că te gândești la mine. Salutul acela mă găseşte. Dora dragă, nu știu dacă ți-ai dat seama, dar în toamna asta a fost ceva cosmic, ne-a atins pe toţi, eu am văzut chiar aburul morţii. Tu n-ai simţit nimic? Doar spiritul înregistrează perturbarea astrală, el se modifică până în ultima clipă, când ne părăseşte. Ultima clipă nu există decât pentru noi, asta e altceva, el trece mai departe. Îţi spun, deodată am început să mă ridic, am văzut un tunel alb de fum, am urcat, am ajuns sus, în eu, apoi în supraeu. Îi zăream acolo jos vorbind, certându-se, punând la cale, proiectând, visând. Vedeam totul, ciob cu ciob, fărâme, bucăţi, dar ce ordine! Și mi-am înţeles rolul, deşi nu eram conştientă de forma mea, trupul îmi era în dispersie, mă intuiam fără a mă putea atinge. Şi am ştiut atunci că singura noastră armă e aşteptarea. Să aştepţi şi să-ți păstrezi iluziile aşteptând. De-asta îţi spun, Dora dragă, fii înțeleaptă, așteaptă, până la urmă se va întâmpla!“

Ce să se întâmple? Bărbații din viața ei plecau și veneau după voie. Va gâtui porumbei la fereastră până când îi va albi părul? De cine erau trimise acele scrisori? Îl va părăsi pe Andrei? Se va naște odată cu arhitectul ei? Vor cădea gratiile vreodată, se vor deschide porțile? Ce să aștepte?

Tante Matilda puse la loc în pachetul de cărți asul de treflă pe care îl privise concentrată tot timpul. Nu-i dăduse niciun răspuns. Spiritele erau mute. Sau neștiutoare. Sau perfide.

Dora îndepărtă cu o grimasă borcanul cu peltea de gutui. I se aplecase, o sărută pe frunte pe tante Matilda pe care o găsise vorbind şi o lăsă vorbind mai departe, ajunse în stradă, hainele şi părul îi miroseau a fum de ţigară, a după-amiază cleioasă.

Mai hoinări, lăsând impresia că ar fi căutat ceva anume. Febra de a se amesteca, de a se pierde, de a fi înghiţită, uitată. În faţa unui minister se opri, aşteptând culoarea verde a semaforului. Cartea pe care o ținea sub braț îi căzu dincolo de bordură. O maşină se opri în spatele ei şi, instinctiv, Dora întoarse capul. Gheroiu trânti portiera, ridică reeditarea din clasici şi i-o întinse galant, deşi cu privirea crispată. Câţiva trecători îi priveau amuzaţi până când verdele semaforului îi împrăştie şi Dora se trezi singură în timp ce Gheroiu îi vorbea încet, cenzurat.

„N-ai mai trecut pe la mine. Te-am aşteptat. Şi cu postul?“

„Am renunţat. M-am adaptat.“

„Cum aşa? Chiar ai renunţat? Nu prea ai aerul să renunţi uşor. Sau poate s-a întâmplat altceva. Și soțul tău? Tot plecat? Dar mai treci, te rog. Poate aranjăm ceva. Am reţinut, translatoare, traducătoare…“

Pelteaua de gutui de abia acum îi răvăşea cu adevărat stomacul.

„În toamna asta s-a produs ceva, nu știu ce, dar mi-am înțeles rolul, mi-am descoperit vocaţia. Îmi place să fiu profesoară,“ repetă Dora cuvintele tantei Matilda într-o doară.

Gheroiu se prefăcea că nu aude.

„Ei, mai gândeşte-te. Și ai grijă ce faci!“, îi aruncă Gheroiu, și dispăru legănându-şi mapa diplomat pe treptele ministerului. Dora profită de aceeaşi culoare verde ratată mai înainte şi traversă, furioasă pe biata tante Matilda.

Să aibă grijă ce face? Era un avertisment? O amenințare? Sau poate Gheroiu voia să-i transmită ceva, s-o prevină de ceva. Dacă s-ar duce acum la arhitectul ei? Să-l vadă, să-l atingă, să-i arate scrisorile, să se convingă că el le scrisese. Dacă nu era acasă, avea să-l aștepte în fața ușii. Să-l surprindă. Ceva ce până acum nu făcuse niciodată, să dea buzna, să răstoarne regulile jocului.

Troleibuzul care ar fi dus-o spre casă opri în stație. Prin uşile deschise, atârnau trupuri identice cu al ei şi tentaţia fu prea mare. De fapt, se temea să-l înfrunte. Ceea ce nu știm nu ne poate răni. Un bărbat o sprijini, o împinse înăuntru, blocă la loc coborârea şi troleibuzul porni, opintindu-se ca o broască țestoasă.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin