Unii pleacă pentru totdeauna, nu mai revin niciodată

Scrisoarea lui sosise de câteva zile. Funcţionara de la poştă o privi insinuant, din dreptul plăcuţei pe care scria post-restant, coborându-şi ochii la verigheta cu încrustații mici pe mijloc. Sau așa i se păru ei. O nevastă are o corespondență conspirativă la post restant? De la cine? De la un amant, fără îndoială.

Câteva femei grase îşi plimbau copiii în landouri pe aleile înguste, oprindu-se din când în când în grupuri, să mai facă schimb de experienţă. Când copiii începeau să lovească pereţii căruţului în semn de nerăbdare, femeile porneau din nou, ca într-o procesiune, de-a lungul aleilor, hâțâiau cărucioarele, în timp ce rosteau câteva cuvinte de alint cu voce piţigăiată, ca şi cum astfel ar fi fost mai bine înţelese de cei care îşi agitau mânuţele neputincioase, culcaţi pe spate, cu o jucărie de plastic alături.

Dora le privi câtva timp ritualul plimbării în aerul așa-zis liber, îşi aprinse o ţigară şi întârzie desfacerea plicului. Încercă să-şi imagineze misterul maternităţii, se strădui să găsească înţelegere şi duioşie, dar nu o inundă niciun sentiment măreț. Femeile cam neîngrijite şi ţipetele copiilor defilând prin parc i se părură un tablou mai degrabă trist. Aduci copii pe lume și după aia? Nu mai vedea nimic.

Îşi privi pantofii prăfuiţi odihnind într-un maldăr de frunze moarte. Toamna timpurie urma să degradeze şi ruginiul acestui septembrie. Nu avea poezia toamnei. Urmau ploile care vor năclăi în curând trotuare și amintiri. Pipăi plicul în buzunarul jerseului şi prezenţa lui acolo era o siguranţă, o oarecare certitudine. Se bucura, îi era şi teamă. Îi spusese că pleacă pentru câteva săptămâni din București. Și dacă între timp va uita de ea? Sau dacă nu se va mai întoarce? Unii pleacă pentru totdeauna, nu mai revin niciodată.

„Într-o zi frumoasă orice exil îşi are partea lui incitantă. Şi e o zi frumoasă. În două geamantane n-am putut lua mare lucru. Îmbrăcăminte şi cărţi. Ar fi trebuit să iau însă mâncare şi îmbrăcăminte. Gândul că voi rămâne un timp în oraşul ăsta mic şi mai mult mort a început să mă tortureze. Am vrut să fiu util şi acum mă simt doar caraghios. Mi s-a spus că e nevoie de mine, iar eu m-am prefăcut că dau crezare argumentelor puţine aduse ca să mă detașeze temporar pentru a descoperi un orăşel ascuns între munţi a cărui singură şansă ar fi industrializarea. Şansă ori pierdere. E cenuşiu. Salvarea ar fi muntele. Dar cât să priveşti un munte prin fereastra mică, murdară, acoperită pe jumătate de o perdea jerpelită?! Mi s-au sugerat drumeţii prin împrejurimi. Dar nu-mi place să hoinăresc fără sens prin munţii patriei. Pierdere de timp. Am intrat într-un spaţiu al detaliilor. Aici viaţa pare alcătuită doar din mărunţişuri. Radu mi-a recomandat să încep un caiet de vise, să scriu detailat farsele subconştientului, să-mi sondez eul, să exploatez exilul. E la modă acum să ţii un caiet cu vise. Aşa, să arăți că eşti un intelectual cu o viaţă conflictuală. Singur, caiet de vise nu voi avea. Deşi aici visele sunt greoaie şi parcă mai absurde, un conglomerat de imagini agresive.

Mi s-a repartizat un fel de garsonieră într-un fel de bloc. O construcţie jalnică unde, evident, nu funcţionează nimic. Doar muntele, un miraj verde, singurul confort spre care privesc cu neîncredere, ca şi cum ar fi şi el un munte artificial, de plastic, intenţionat aruncat acolo doar pentru a-ţi înşela ochiul cu verdele care se converteşte cu fiecare zi în galben şi roşu metalic. Mai sunt cărţile pe care mi le-am cărat conştiincios, dar nu am deschis încă niciuna. Oricât de curios ar părea, aici nu ai timp de nimic şi nici dorinţa de a face mai mult. Timpul nu se iroseşte, curge, de unde nici sentimentul de insatisfacţie la căderea nopţii. Ai făcut exact ceea ce trebuia să faci. Nimic. Soarele răsare târziu şi nu ştii când apune. Viaţa nu se mai iroseşte în somn. Somnul e ca o salvare ori ca o recompensă, un deliciu în care te abandonezi. Fireşte, duminicile. Încă nu ştiu cum arată o duminică aici, pe singura trecută de la venirea mea am dormit-o. Există şi oameni, dar ei nu sunt iuţi şi aprigi, cum se spune. Vorbesc rar, sunt mai degrabă greoi, au frunţi ridate şi palme mari. Se îmbracă în culori atât de închise, încât par mereu prea gros îmbrăcaţi. Plouă des. Prezenţa mea aici nu e nici aventură, nici refugiu. O cură de mine însumi. N-am de gând să ţin un caiet de vise. Mă gândesc la mine ca la un personaj dinafară.

Azi-noapte am avut un vis, mi-a apărut o cămilă cu genunchi tari și ochi blânzi, înaintând într-un deşert ca o farfurie cu pereţii înalţi. Un soare apunea la fel de simplu, un ochi roşu de iepure peste întinderea de nisip cu valuri mici aurii. O cămilă singură, rătăcită, fără să mai caute drumul spre casă. Atât. În visul acela se făcea că doream în sfârşit să mă nasc. Te poţi naşte în orice moment al vieţii, îţi trebuie doar puţin curaj şi credinţa că eşti aşteptat. Se mai făcea că tu erai cămila aceea. Şi mă aşteptai.“

Scrisoarea nu avea dată, nici început, lipseau câteva cuvinte. „Dragă Dora“ sau „Iubito“ sau ceva care să o lege de femeia care o împăturise la loc, apoi o rupsese în bucăţi mici, apoi şi mai mici şi o aruncase la singurul coş de gunoi din capătul aleii. Copiii erau mereu plimbaţi în landouri dintr-un capăt în altul al parcului prăfuit, o plombă de verdeaţă între trei artere înţesate cu blocuri. Locul tindea spre irealitate, era din ce în ce mai mult zgomot, aerul se încinsese, frunzele purtate de vânt fâşâiau pe asfaltul murdar, maşinile se înmulţiseră, stopurile se schimbau cu repeziciune, copiii deveniseră mai gălăgioşi, le era foame, femeile transpiraseră, pietonii alergau, blocurile păreau şi mai multe și mai urâte, Dora traversa, se urca într-un tramvai, composta un bilet, se aşeza pe un scaun liber, îşi punea ochelarii de soare, scotea din geantă un teanc de lucrări de control, un pix roşu, corecta, tăia, corecta, punea note mari şi mici, o femeie grasă îşi proptise sacoşa de umărul ei, Dora corecta, ochii urmăreau alte cuvinte, într-un alt spaţiu, soarele dispăruse puţin sub un nor alb, într-o toamnă obişnuită, ca o păpădie pe care o striveşti în pumn.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin