O liniște prevestitoare

Eram într-o Piaţă, largă şi poate celebră, aveam oricum senzaţia de spaţiu deschis. Câteva clădiri impozante, mai mult le bănuiam în jurul întinderii pavate cu plăci de marmură. Ţineam în fiecare mână câte un porumbel mort. Din dreptul ferestrelor mici, nişte ochi deschişi în piatră, cădeau porumbei, ca şi cum ai desface sertarele pline şi le-ai scutura deasupra Pieţei. Era linişte. Dar o linişte prevestitoare, tensionată, ca într-un film dramatic fără sonor. O femeie, departe de mine, aduna ceva într-o sacoşă albastră. Era cu spatele, se apleca mereu, părea concentrată în a căuta pe jos acele obiecte mici, albe, ca nişte pahare goale de plastic în care poate fusese îngheţată. Pe cap avea o eşarfă subţire cu frunze maronii, ca a mamei. Dar nu era mama. Apoi s-a auzit muzică de fanfară şi un grup de pitici a invadat Piaţa, schimonosindu-se. Femeia se apăra de ei agitându-şi mâinile scurte, dar piticii n-o băgau în seamă, ţopăiau prin Piaţă, ca într-un tablou grotesc. Muzica a încetat şi piticii au dispărut între ziduri. Am vrut să întind braţele, dar porumbeii inerţi pe care îi ţineam în pumni m-au oprit. Păreau lipiţi de palmele mele, ca şi cum crescuseră acolo deja morţi. Cineva m-a strigat pe un nume străin pe care mi l-am însuşit ca fiind al meu şi am întors capul. Începuse să bată dintr-o dată vântul, nu era nimeni, doar într-un turn cu ceas spânzura o păpuşă pictată în culori urâte, legănându-se deasupra Pieţei. Vântul se înteţise şi eşarfa cu frunze maronii zbura, în timp ce femeia care nu era mama dispăruse. Deşi n-o văzusem până atunci, în mijlocul Pieţei era o fântână arteziană uriaşă. Nu funcţiona. De jur-împrejur, un bazin larg cu apă stătută, murdară, înconjurată de busturi în piatră ale căror chipuri îmi erau cunoscute. Dar nu ştiam cine sunt. Am privit apa. Nu mă oglindeam. Am stat aşa câteva clipe, apoi am aruncat în ea porumbeii morţi. Apa i-a primit fără să tresară, nicio unduire, niciun cerc. Porumbeii pluteau şi mi s-a făcut frig. Când am întors capul, am descoperit că eram înconjurat de piticii care stăteau tăcuţi, privindu-mă. Au început să râdă, să se schimonosească, să bată din picioare, să aplaude. Se prăpădeau de râs, mă arătau cu degetul, făceau o gălăgie dureroasă. Mi-am lăsat ochii în jos, în timp ce hohotele lor umpleau Piaţa. Eram gol. Am luat porumbeii morţi din bazin şi am încercat să fug. Alergam, însă, pe loc. Picioarele nu mă ascultau, păreau ţinute în dalele de marmoră. Piticii nu se apropiau de mine, transpirasem, îmi era frig şi ruşine. Le-am auzit râsul mult timp.

Episodul 16: Nocturne

Episodul 17: Ar fi putut fi totuși bine

Episodul 18: Teama. Liniștea de după.

Episodul 19: Ploua cum numai toamna ştie să plouă

Episodul 20: Parfumul subtil al singurătății

Episodul 21: Duminica – o singurătate la pătrat

Episodul 22: Ezitări

Episodul 23: Unii mor în somn

Episodul 24: Poate că sufletul are o singură vârstă toată viața

Episodul 25: Înstrăinare și teamă

(sursa foto: wattpad.com)