Înstrăinare şi teamă

Restaurantul era scump, deloc intim. Nu aveau suficient de mulţi bani ca să fie dezinvolţi într-un loc ca acela şi oricum banii lor erau munciţi, ceea ce constituia un motiv în plus ca Dora să fie stingherită, iar Andrei, nervos. Îşi trecură de la unul la altul meniul, citind mai întâi preţurile şi la urmă preparatul, se hotărâră la acelaşi lucru, rezonabil. Cerură bere şi asta făcu dintr-o dată impresie proastă, chelnerul încercă să o facă terminată, dar tocmai se servea la masa vecină şi acceptă înfrângerea mişcându-şi indispus colţurile gurii.

Berea era nemţească şi rece. Orchestra improviza în surdină un soi de café-concert şi amândoi se bucurară că nu cânta prea tare. Pe fiecare masă ardeau lumânări şi, din pahare înalte, cei mai mulţi sorbeau vin roşu. Puţini dintre ei erau soţ şi soţie, se priveau cu înţeles mimând fericirea şi fumau ţigări scumpe, femeile zâmbeau mereu şi făceau să le strălucească ochii din dorinţa de a plăcea cu orice preţ. Dora fuma şi se gândea că, dincolo de sala aceea capitonată în roşu, decorată în auriu, cu candelabre, mătăsuri şi pluş, izbucnea oraşul, oraşul cu străzile lui mocirlite, cu autobuze murdare balansându-se, mereu pline, asemenea unor hipopotami cu burţile greoaie, oraşul cu vitrine întunecate şi oameni trişti, oraşul pe care ea îl iubise cândva, transformat acum într-un monstru în haine de stradă. Exagera, fireşte. Exagera, răstălmăcind tăcerea dintre ea şi Andrei în aşteptarea fripturii, apoi a notei de plată. O complexau chelnerii şi restaurantele, nu se distra niciodată.

Andrei mâncă îngrijorător de încet şi de elegant, după ce şervetul alb, despăturit, fusese aşezat pe genunchi, lăsă o bucată bună în farfurie şi Dora îşi aminti cum sorbea ciorba acasă, se necăji de atâta spirit critic cu care o dăruise natura, împiedicând-o să se bucure. Oameni şi gesturi se desfăceau în felii subţiri, analizate în detaliu. Cine suntem, de fapt, dacă vrem să părem mereu alţii, pozăm şi ne prefacem, bravăm, negăm certitudini şi acceptăm aparenţe? Citise undeva că pentru a stabili gradul de educaţie al cuiva este suficient să-l priveşti mâncând, dar el să se ştie singur, într-o încăpere goală, neobservat, pe masă să fie mâncăruri gustoase, apetisante, el flămând şi neapărat crezându-se singur şi neobservat, faţă în faţă cu tentaţia şi cu impulsurile primare.

O ţigancă bine îmbrăcată oferea bucheţele de garoafe doamnelor la mese. Îi întinse şi ei unul şi ea, culmea, l-ar fi luat, dar Andrei se scutură indispus, nu voiau flori, ţiganca insistă, el privi în altă parte, considerând discuţia încheiată. Şi pentru a acoperi golul, începuse să povestească ceva despre un coleg de serviciu, despre nişte produse sofisticate, elogiind tehnica de calcul din Bulgaria şi Dora nu înţelese mare lucru, poate pentru că nu făcea efortul să-l asculte.

Muzica se auzea acum tare, acoperea vocile, îl vedea pe Andrei mişcându-şi buzele, ea zâmbea, încuviinţa, dar îl privea doar, judecându-l, superficial ca de fiecare dată, străină şi îndepărtându-se de cadrul în care ei doi ofereau o scenă armonioasă priviți dinafară. O dizeuză cânta în greceşte şi Andrei se întoarse să o vadă, făcu o grimasă şi începu să fumeze, sprijinindu-și coatele pe masă. Păreau un tête-à-tête desăvârşit şi Dora se complăcu şi în această poză, exersând acum tipul de ingenuă, aerul simplu al femeii captivate de şarmul celui care povestea ceva, orice. Un film mut. Sau poate că şi Andrei era la fel de străin şi la fel de singur în localul acela scump în care nu se simţeau în apele lor, poate că şi el intuia prăpastia şi încerca să arunce balastul, pentru ca fragilul, presupusul lor plutitor să nu se scufunde.

„Te simţi bine?“ Dora se mulţumi să se lase pe spate, cu gesturi molatece, în semn de relaxare. La urma urmei, ce o deranja la el, ce i-ar putea reproşa, de ce să-l acuze? Andrei se străduia, iar ea ar fi putut avea puţină înţelegere. Andrei se străduia să adune cu mâini nesigure bucăţi şi să le îmbine la loc.

„Lucrurile sfărâmate au alte legi, timpul acţionează diferit asupra lor, se instaurează dezordinea, dispar încheieturi și forme, se estompează culori, intervin stridenţe, vom reclădi, dar nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile îşi vor căuta vechiul loc, dar nicio armonie, nicio armonie“, obosi Dora, gândindu-se de fapt la celălalt, cel nenăscut încă, care îşi popula singur grădina cu forme, şi niciunul nu era al ei, nimic real, doar dizeuza ţipând într-o limbă străină, în timp ce Andrei achita fără regret o notă de plată umflată. Uită unde era, de ce se afla acolo, nu recunoscu nici bărbatul din faţa ei care îşi strecura la loc bricheta în buzunarul de la vestă, cu o distincţie acum fabricată.

Acelaşi sentiment de înstrăinare şi de teamă trăit cu două zile în urmă, când, traversând bulevardul, simţise privirea rece, metalică, a unui bărbat cu care mergea aproape umăr lângă umăr. Un bărbat fără vârstă şi poate fără chip, însoţind-o pe străzi. Şi ea nu se întoarse să-l privească, nu-l întrebase de ce o urmăreşte, deşi ajunşi la semafor n-a mai putut suporta. Asfaltul s-a deschis pentru o clipă sub picioare. Era mort. Un mort umblător cu privire rece, cu umărul lipit de al ei, străbătând bulevardele. Sau poate visase.

Andrei încercă de câteva ori să lege o conversaţie, dar fie că muzica începuse brusc să cânte tare, fie că după câteva replici ea se eschivase recâştigându-şi tăcerea. Se plictiseau. Sărbătoreau câţiva ani trăiţi împreună şi cuvintele se arătau neputincioase, ca şi când dincolo de clipa de faţă nu ar mai fi nimic. O clipă împărţită la doi în care nu-şi găseau amintiri. O ardere moderată pe altarul indiferenţei, din care niciunul nu îşi propusese să fugă ori să imprime alt sens. Certuri mari nu avuseseră niciodată. Se cuminţiseră în tiparul căsătoriţilor, din care ea eşuase prima, ezitând, întârziind să aleagă, să rupă ori să rămână, pentru oricare din ele având prea puţine argumente. Vocea ei, explicându-se ca un pian la marginea mării, cu clapele acoperite de apa care se retrage şi vine, suna fals.

Andrei trăia fără teatru. Sentimentele erau în el sigure, la adăpost de fluctuaţiile lumii din afară. Iubea cu echilibru, fără trufie, iubea statornic refuzând să vadă alunecarea discretă a femeii de lângă el, atribuită mereu unui vis, pe care îl bănuia trecător, artificial, mai mult un pretext pentru starea de vis prin care voia pară superioară şi neînţeleasă. O privea atunci blând, îngăduitor, suspectând-o de naivitate şi revoltă forţată. Şi visul poate fi o revoltă, o scuza totuşi, ca pe un copil capricios pe care din prudenţă nu trebuie să-l contrazici, e bine să-i laşi iluzia gravităţii în mijlocul reperelor simple.

„Nu vreau să mă mai duc la şcoală. Nu-mi place. Am obosit. Nu aş putea să ies acum la pensie şi să lucrez mai târziu, când oricum n-o să am altceva mai bun de făcut?“

„Şi ce-ai vrea să faci?“

„Să stau acasă. Te-ar deranja? Aş sta acasă şi aş citi şi aş face traduceri, m-aş instrui, aş învăţa japoneza, m-aş iniţia în pictură, în istoria artei, aş avea timp să ascult discuri şi să meditez…“

„Mai ales să meditezi. Ba nu, şi chestia cu japoneza e bună. Dacă toţi ar fi ca tine s-ar duce de râpă ţara asta.“

Dora înceta atunci să se mai alinte, avea dreptate Sabina, lui Andrei îi lipsea fantezia. Rolul de moralist îl prindea de minune.

„Vai de copiii ăia. Mare lucru că nu te-au dat până acum afară. Eu dacă aş fi director, nu aş suporta nicio săptămână una ca tine care pluteşte cu gândul numai la aiureli. Ai scăpat de navetă, ce mai vrei? Ai şi tu trei-patru ore pe zi şi asta ţi se pare un supliciu. Te duci acolo, ciripeşti puţin pe franţuzeşte şi hai repede acasă. Grea muncă, ce să-ţi spun. Plus vacanţele interminabile! Şi ce răspundere ai? Niciuna! Nu tu plan, nu tu export… Ia să vezi ce-nseamnă fabrica, ăhă, opt ore, habar n-ai. Tu cochetezi. Tu… ce să mai vorbim!“

Ea cocheta, doar că acum i se făcuse greaţă din cauza ţigărilor sau, pur şi simplu, pentru că uneori ţi se mai face şi greaţă. Aşa reacţionează unii în faţa mâncărurilor grase, în faţa violenţei ori a marilor satisfacţii cu care organismul nu este obişnuit şi trebuie să se manifeste printr-un efect special care nu ţine de stomac şi nici de creier, se trage de undeva din dreptul inimii, acolo unde sufletul se presupune că stă adunat.

„Voi vă bateţi joc“, se sustrăgea Andrei mulţimii, „nu mai ştiţi cum să furaţi timpul, mai mult, nu mai munceşte nimeni, e o minune că încă mai producem ceva, că încă mai avem ce mânca. Nici pic de responsabilitate, de conştiinţă… Cât mă lupt… Tehnicienele astea nu fac nimic, ba în concediu de boală, ba gravide, citesc romane poliţiste pe sub masă, beau toată ziua cafele şi fac între ele schimb de prăjituri. La ele e o veşnică pauză de masă, pauză de ţigară, pauză de producţie. Le-am penalizat, le-am tăiat ziua. O săptămână-două mai e cum e, apoi o iau de la capăt. Nu se poate aşa! Toţi cu bilete de voie, cu pretexte aiurea, când pe ei de fapt îi întâlneşti prin oraş cu copiii de mână, ori stând la vreo coadă. În timpul serviciului! Înţelegi? Şi culmea e că nu le pasă, le tai din salariu şi nu le pasă. Chiulul a devenit o pasiune, o a doua stare, nu se simt bine dacă nu chiulesc într-un fel sau altul, cu discreţie sau ostentativ, pe faţă.“

Andrei se înfierbântase, mânat de beţia cuvintelor. Îl privea pasivă, auzind doar crâmpeie din monologul simplist în care se revolta aiurea. Discuţiile astea nu duceau la nimic, Andrei sfârşea elogiind munca, decenţa, corectitudinea, Dora râdea ironic şi el se înfuria. Devenea atunci răutăcioasă, voia să-l umilească puţin, fie şi prin detaşarea ei din real, prin abordarea unui aer astral, prin strivirea cu indiferenţă a concluziilor pe care Andrei se străduia să le rostească pătruns de menirea lui de inginer-fruntaş într-o societate a marilor prefaceri şi deveniri. Praf și pulbere. Îşi lua condiţia în serios, treaba lui, nu înţelegea nimic, n-avea decât, dar s-o lase pe ea în pace, ea îşi căra sacul cu iluzii şi n-avea nevoie de sloganurile datoriei, odată ce, cu fiecare clipă, se apropia de moarte şi încă nu trăise, sigur că încă nu trăise, avea dreptate iubitul ei care-şi pregătea naşterea conştient. Îi era dor de el, de obsesiile lui. Dar dacă și el era tot în vis?

Dora tresări când mâinile lui Andrei îi aşezară şalul pe umeri. Ieşiră în stradă şi se întoarseră pe jos până acasă, fără să vorbească, fără să se atingă. Mergeau unul lângă celălalt şi fiecare părea mulţumit, singur şi mulţumit, încât uitaseră să comunice. Aerul rece le spăla feţele, în timp ce praful se odihnea peste oraş.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin