Carmen FiranCarmen Firan
17.02.2018

Poate că sufletul are o singură vârstă toată viața

Din dormitor se auzea respiraţia lui ritmică. Hainele aruncate în hol, sticla de vin rămasă destupată pe masa din bucătărie, vasele trântite în chiuvetă, pantofii scoşi cu şireturile nedezlegate erau un semn că Andrei se grăbise să adoarmă. Somnul lui de duminică după-amiază pe care Dora îl ştia prea bine, lăsând în urmă lâncezeală şi miros acru de ţigări. Nu putu să mănânce printre resturi sleite uitate pe masă. O ceaşcă de cafea, ciobită, cu zaţ mult, rămasă pe televizor, ziarele răvăşite lângă canapea şi verigheta în scrumiera furată de socrul ei dintr-o tavernă italiană.

Cu o privire, epuiză apartamentul mic în care nu-şi găsea locul. Îi răspundea din oglindă un aer obraznic pe un chip obosit. Aprinse o ţigară şi îşi trase alături două-trei cărţi, fără a deschide niciuna. Citea, nu citea, să aibă cărţile lângă ea. Inspirau siguranţă şi îi lăsau impresia că nu pierde timpul în momentele când fuma, gătea, mergea cu tramvaiul, sta la coadă, se uita la televizor sau pleca în concediu. Prezenţa cărţilor însemna linişte, crea motivaţii pentru clipele în care risipirea în nimicuri suna ca o dramă. Pe deasupra, drama cea mare de a se apropia de moarte cu fiecare zi, înainte să fi apucat să se nască. Poate că iubitul ei avea dreptate, sufletul are o singură vârstă toată viața. Intră în trup și, după un timp în care îl va folosi drept vehicul, iese și își vede de drum mai departe.

Încercase odată, într-un jurnal de adolescentă patetică, o formulă a sufletului nemuritor. Se făcea că era o păpuşă cu creier care trăia înăuntrul unei alte păpuşi cu creier care trăia şi ea înăuntrul unei alte păpuşi din ce în ce mai mare, toate mişcându-se mecanic, în acelaşi timp, până când absurdul elementului repetat la infinit devenea credibil. Păpuşa mai mare o imita pe cea mai mică, înghiţind-o, obligând-o să gândească la fel ca păpuşa mai mare ei, şi tot aşa, până când lumea căpăta forme geometrice care încăpeau una în alta, întinzându-se până la Dumnezeu, o păpuşă infinită cum nu mai văzuse nimeni, dar care avea toate sufletele păpuşilor celorlalte. Suflet devenit astfel nemuritor.

Se mai făcea alteori că sufletul este o combinaţie chimică de elemente care, prin moartea trupului, era eliberat în univers. Şi călătorea acea combinaţie chimică prin aer, peste ape şi munţi, peste capetele noastre, până când întâlnea o anume combinaţie chimică de elemente şi atunci, poc!, o altă viaţă lua naştere într-un alt trup. Poate în vieţuitoare ciudate, în lumea aceasta sau aiurea, dar sufletul încolţea acolo, deci era nemuritor. Mama îi spusese odată că într-o altă viaţă i-ar fi plăcut să fie albină şi Dora o admirase pentru puterea ei de a visa, fie şi o secundă, la sufletul nemuritor. De când îi spusese că i-ar fi plăcut să fie albină, Dora o iubea mai mult şi chiar se întreba uneori dacă mama era atât de simplă pe cât lăsa să se vadă. De la tatăl ei n-a putut scoate nimic. Era cerebral, nu credea în nimic, avea oroare de dureri fizice şi o mare frică de moarte.

Andrei apăru în uşă morocănos şi ciufulit. Se aşeză lângă ea pe canapea, căscă, îşi privi tălpile goale, îndepărtă cu mâna fumul de ţigară.

„Ai mâncat? În loc să mănânci, fumezi. Vezi că e apă caldă. Schimbă-te. Ai uitat? Sărbătorim nu ştiu câţi ani de la căsătorie. Te invit în oraş.“

Dora se relaxă cu genunchii sub ea.

„Am uitat. Dai o masă?“

„Exact, dau o masă.“

Dialogul continuă în mintea fiecăruia, în timp ce duşul se năpustea furios şi robinetul, tot nereparat, picura cu încăpăţânare.

„Crezi că o masă ar mai putea schimba ceva?“

„Nu cred, dar sunt perseverent… De fapt, ce vrei? Ce-ţi lipseşte?“

Dora se ştergea cu un prosop aspru şi mişcările furioase lăsau urme, pielea se congestiona, robinetul picura în continuare cu zgomot egal, măsurând o dată în plus timpul, asociat unei reptile perverse strecurate pe sub uşă.

Andrei era frumos în sacoul maro, refuzat la export, adus de Moş Nicolae, cu doi ani în urmă. Dora îl mai privi o dată şi el continua să fie frumos, nici ironic, nici arogant, mirosind bine şi strecurându-şi cu distincţie bricheta în buzunarul de la vestă. Andrei credea că nivelul de viaţă se măsoară în cantitatea de săpun, în numărul sticlelor de after-shave şi parfum, în sticlele de şampon şi deodorantele pe care le folosea din abundenţă şi a căror utilitate în creşterea moralului nu contenea s-o invoce.

Îl privea şi nu simţea nimic şi îi era necaz pentru asta. Nici admiraţie, nici duioşie, tandreţea trecuse, câtorva noţiuni ca fericirea şi tot ce ţinea de registrul emotiv al acesteia le era străină sau se prefăcea a fi, negându-le din prudență.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin

Episodul 13: Ar fi putut fi romantic, dar era doar trist

Episodul 14: Acum există doar ea

Episodul 15: O viaţă mai puţin

Episodul 16: Nocturne

Episodul 17: Ar fi putut fi totuși bine

Episodul 18: Teama. Liniștea de după.

Episodul 19: Ploua cum numai toamna ştie să plouă

Episodul 20: Parfumul subtil al singurătății

Episodul 21: Duminica – o singurătate la pătrat

Episodul 22: Ezitări

Episodul 23: Unii mor în somn

(sursa foto: foursquare.com)