M-am gândit, nu o dată, şi la ce s-ar întâmpla în cazul în care divorţezi. Te vreau, ţi-am mai spus-o, fie şi un scurt timp, independentă. Adică să ai casa ta. Şi pe urmă poate vei veni la mine. Nu împinsă de disperarea de după divorţ. E posibil şi să nu vii şi să mă uiţi. Dar să presupunem că vei veni şi vom sta împreună. Sunt un personaj imposibil, cu ticuri şi toane, îngrozitor. Mă vei suporta? N-ai douăzeci de ani, şi nici eu, să ne remodelăm unul după celălaft. Mai departe: stai cu mine; şi dacă te plictiseşti după un timp, dacă te saturi de mine, dacă înţelegi că, de fapt, n-a fost decât sexul care te-a îndemnat şi nu sufletul, dacă ajungi să mă urăşti pentru schimbarea din viaţa ta? Vinovăţia mea n-ar fi mai mare decât a ta, dar eu aş fi cel blamat. Ce se va întâmpla atunci?

Când ajung cu raţionamentul în punctul acesta, mă sperii şi mă întorc de unde am plecat: încă n-ai decis nimic. O vei face?

Ce însemană „limpezirea” de care tot vorbeşti? A ta, a voastră, a mea, a raporturilor dintre mine şi tine?

Până una-alta, dacă, printr-o minune, ai sta singură, am certitudinea că aş fi acum cu tine, tot atât pe cât de sigur sunt că te doresc. Dar ştii cum? CUMPLIT.

15 decembrie

E o zi superbă de duminică. Stau în casă în loc să mă plimb până fac băşici la picioare. Ideea de a petrece încă o zi goală mă îngrozea, dar n-am găsit nicio altă soluţie. Scriu din când în când în acest jurnal, apoi umblu prin vastul meu apartament, privesc cărţile stivuite în bibliotecă şi încerc să-mi amintesc ce e cuprins între coperţile fiecăreia, fără s-o deschid. Chinuitor exerciţiu, de care mă plictisesc după o vreme.

Îmi vin în minte vise din ultimele nopţi – toate sinistre. Monştri feluriţi, persoane cunoscute care îmi arată dinţi ce cresc oribil sub ochii mei şi cad împinşi de alţii crescuţi în spatele lor, copii pe care îi ţin braţe şi alte braţe mi-i smulg fugind cu ei în zbieretele pruncilor, spânzuraţi care scot limba la mine şi-mi fac cu ochiul. Nu mi-am pierdut orice brumă de judecată şi ştiu că nu trebuie să insist asupra lor, n-am crezut vreodată în premoniţii. Dar parcă prea se adună coşmar după coşmar! Fără să vreau le leg de ce mi se întâmplă, de ce se petrece între noi. Încerc să găsesc explicaţii simple, materiale, ştiinţifice tuturor viselor, cum m-am educat demult. Toate întrebările şi obsesiile mele de peste zi capătă forme fabuloase în subconştientul meu. Nimic altceva. N-o să mă prostesc ducându-mă la ghicitoare, întotdeauna am avut vise de felul acestora, toate în culori, când nu visez şi mai ales când nu visez în culori ştiu că mă paşte o boală sau m-am îmbolnăvit deja. N-am reflectat niciodată asupra coşmarurilor nocturne. Acum mă surprinde că insist asupra lor, ca şi cum mi-aş pierde siguranţa de mine, pe care mi-am construit-o încet, în ani. Să fie încă un semn al tulburărilor emoţionale pe care le traversez?

Am întârziat o vreme în faţa oglinzii din hol, privindu-mă. N-am cum să văd dacă m-am schimbat şi cât de mult. Lumea spune că mă conserv foarte bine şi că nu-mi arăt vârsta. Nici eu nu mi-o simt. Dar trebuie să apară şi semnele pe care să le înţeleg eu înaintea celorlalţi: haşuri fine în jurul ochilor, fire albe de păr, muşchi prea relaxaţi, centură de grăsime în jurul pântecelui. Nimic din toate acestea. Dar e ceva care mă tulbură, totuşi, o oboseală care vine de undeva dinăuntru, o lipsă de chef care mă îngrijorează. Am un prieten cu care făceam minunate partide de şah o dată pe săptămână, în vreme ce beam o sticlă de vin, niciodată mai mult, şi discutam despre rosturile lumii. Nu l-am mai căutat de peste o lună, iar când m-a chemat el, am găsit o scuză penibilă cu lucrările prea multe ce-mi stau pe cap. E surprinzător că nu simt nevoia să-mi limpezesc mintea cu o partidă de şah. Se întâmplă la fel cu lipsa mea de dorinţă de a reasculta discurile ce-mi plăceau atât de mult. Nici măcar un Mozart. Nici măcar Carmina Burana! Sunt conştient că ar trebui să ies din starea aceasta, e ca şi cum îmi pierd luciditatea, rămân ţintuit într-o clipă a existenţei, ştiind bine că totul trebuie să curgă, şi mă las înconjurat de spaime şi superstiţii. Ca într-o febră. Ar trebui să mă revolt, pentru că nu-mi pot fi decât eu însumi călăuză, şi să nu urzesc năluciri.

În apele oglinzii în care mă analizam, mi-ai apărut extrem de reală. Nemişcată, aproape lipită de mine, privindu-mă şi tu, dispărând în secunda în care încercam să fac o mişcare să te ating. Când am înţeles jocul acesta al nemişcării, am rămas neclinitit, privindu-te pe îndelete, fiecare trăsătură, fiecare curbură a trupului. O căutare ireală în care nu înţelegeam ce aş putea descoperi şi din care m-am scuturat greu. Poate mi-am greşit meseria. Nu sociolog trebuia să ajung, ci psiholog, psihanalist sau poate să scriu cărţi despre închipuirile oamenilor. De fapt, nici măcar nu e sociologie ce fac, din moment ce rezultatul muncii mele e prestabilit, o farsă. Sunt lucrătorul farsei.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Sunt lucrătorul farsei apare prima dată în Literatura de azi.

N-ai spus „Vreau”, ci „Ai să mă iubeşti?”

„Nu ştiu”, am răspuns prea repede ca să fie adevărat, ridicându-mă de pe pervazul lat şi începând să străbat încăperea. Ai surprins ceva în vocea mea sau în mersul meu şi ai zâmbit.

„Să lăsăm asta. Când pot să vin să te văd?”

„Nu ştiu. Nu depinde de mine, ştii bine.”

„Dar trebuie să vin! Tu nu vrei să vin?”

„Sigur că vreau.”

Ieşind, ştiam că iar am pierdut un prilej să spun ce voiam să spun şi nu reuşesc decât în hârtiile astea. Îţi vreau binele, chiar dacă nu rămâi cu mine. Chiar dacă eşti uimită de ce spun. Chiar dacă eşti terorizată de el cu ideea asta a vinovăţiei, pe care nu reuşesc să ţi-o scot din cap, a crucii pe care trebuie să o porţi. Chiar dacă nu ştii sau nu poţi hotărî ce să faci. Nu suport să te ştiu chinuită, dar mă simt cu mâinile legate, chiar dacă simt cum sporeşte furia în mine cu fiecare zi. Dar eu sunt în afară, adică n-am niciun drept să acţionez, să influenţez mersul lucrurilor. Şi aşa m-a luat gura pe dinainte astăzi. De ce trebuia să-ţi fi spus despre însemnările astea? Te-ai putea întreba: „De ce o face? Ce urmăreşte? Să mi le ofere să văd ce-a gândit atunci? Când să mi le ofere? Cât de departe gândeşte?” Şi ca atare ai putea înţelege ce simt pentru tine, iar asta să te influenţeze. Nu vreau!

La plecare mi-ai pus întrebarea care răstoarnă totul: „Ai să mă iubeşti?” N-ai spus „Vreau să”, ceea ce ar fi fost o dorinţă, acum, poate şi pentru mai târziu. Ci o întrebare pusă la viitor, al cărei rost nu-l înţeleg decât în felul acesta: eu am să mă decid (sau m-am decis deja) să rămân cu tine, dar tu ai să mă iubeşti? Sau: după un timp, am să fiu din nou a ta, ai să mă iubeşti? Altfel nu aveau rost timpul viitor şi nici întrebarea pusă în felul acela. Cum să nu mă tulbure? Pentru că trebuie să treci printr-un divorţ dureros, pentru că vreau să câştigi, pentru că nu vreau să-ţi pierzi fiul şi pentru multe altele. Or, după ce vei fi trecut prin toate astea, nu ştiu cât de doritoare vei mai fi să rămâi cu mine. Se poate să vrei.

Poate mă iubeşti mai mult decât spui sau cred eu. Dar poate doar vrei să crezi asta, pentru că îţi doreşti să se întâmple asta. Ce înseamnă pentru tine să iubeşti? Ce ştii despre mine, despre felul meu de-a fi? Nu cumva sunt imagini şi eşti îndrăgostită de o imagine? Dacă întreb asta, fac o greşeală?

Am răspuns „Nu ştiu” şi te-a durut. Dar nu vreau să te mint. Dacă răspund da, e o minciună; dacă răspund nu – la fel. Pentru că nu ştiu ce va fi cu mine mâine. De-abia reuşesc să numesc ce simt acum – şi încă nici în asta nu sunt convins că nu greşesc. Constat că pot trăi departe de tine; dar cât timp? Nu ştiu. Mă gândesc mereu la tine, la ce faci, la ce-ai făcut, la ce-ai spus, la cum va decurge următoarea noastră întâlnire; mă gândesc la zâmbetul tău, la ochii tăi, la trupul tău lis pe care-l doresc şi cu care m-aş tăvăli acum pe covor lăsând dracului paginile astea. Cum se cheamă toate astea? Poate e doar dorinţă de trupul tău. Dar acceptând asta, de ce, după ce făceam dragoste cu tine, te doream iarăşi şi iarăşi? Să-i spun iubire? Greşesc?

Şi ca să nu-mi mai fierb mintea cu toate întrebările astea (de care tot nu scap), îmi reprim starea de emoţie, mă afund în hârţoage, dau telefoane, mă mai văd cu prietenii, încerc să nu mă las acaparat cu totul de chipul şi imaginea trupului tău. Nu din teamă sau din laşitate. Ci pentru că nu are rost să adaug un chin în plus, când încă nu ştiu ce vrei. Ce vei face.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Ce înseamnă să iubești? apare prima dată în Literatura de azi.

13 decembrie

Te-am găsit singură în biroul în care nimeni n-a intrat vreme de două ore. În faţa maşinii de scris de care nu te-ai dezlipit. „Speram să vii să mă vezi”, ai spus, zâmbindu-mi.

„E foarte drăguţ din partea ta.”

„Nu-ţi bate joc de mine. Ştii bine ce vreau să spun.”

„Am glumit. Nici de glumă nu mai ştii? M-aş afla aici dacă nu mi-ar fi fost dor să te văd?”

„Poate ai venit să-mi comunici ceva.”

„Nu.”

„Vreau să spun, ceva oficial, că trebuie să traduc cine ştie ce lucrare.”

„Nu-ţi sunt şi n-am să-ţi fiu şef. Am venit să te văd pur şi simplu. Fie şi câteva minute.”

„Poţi rămâne o groază. Toate celelalte fete sunt libere astăzi.”

M-am aşezat pe pervazul lat al ferestrei, bucurându-mi ochii cu chipul tău. Am avut o clipă o bănuială că vei începe evocări dezlânate despre ce s-a mai întâmplat în ultimele zile. Nu de asta venisem. Sau în momentul acela nu asta voiam să aud.

„Pari schimbată”, am spus.

„S-ar putea să fiu. Astăzi măcar.”

Am aşteptat, puţin surprins.

„E un fel de ziuă a mea, nu intru în amănunte să-ţi explic. Am primit darul că te văd. Şi pe urmă m-am gândit toată dimineaţa la tine şi m-am simţit fericită făcând-o.”

„Mă bucur să-ţi fac orice dar.”

„De fiecare dată când te văd, mă înfior. Sunt atât de puţine clipele astea, încât nu vreau să uit nimic din ce a fost.”

„Nici eu.”

„Spune-mi, ai fost îndrăgostit de multe ori?”

„Ce întrebare mai e şi asta?”

„Ca oricare alta. Ai fost?”

„Nu prea cred. Poate de două sau de trei ori.”

„Şi n-a ieşit nimic. Din vina ta? Ele nu te-au vrut?”

„Ai primit o normă la miliție?”

„Te întreb foarte serios. N-au vrut ele să se mărite cu tine?”

„Nu ştiu. Nu mi-am pus întrebarea.”

„Ştii, m-am tot gândit şi nu reuşesc să dezleg misterul ăsta. Dacă e cumva vreun mister. Că nu te-ai căsătorit până acum. Îmi închipui că multe femei s-au bătut sau măcar au suferit pentru tine. N-arăţi rău, eşti inteligent şi extraordinar în pat. Şi sunt uimită, pur şi simplu.”

„Nu vrei să vorbim despre altceva?”

“„K, n-am tras cu tunul. Pur şi simplu ţi-am spus ce mi-a trecut prin cap astăzi.”

„În locul tău aş fi pur şi simplu fericită, sau măcar bucuroasă.”

„Sunt. De fiecare dată când te văd, sunt. Nu întoarce capul spre fereastră. Vreau să mă priveşti tot timpul cât ai să stai aici. Orice aş spune sau orice ai spune. Repet: sunt fericită când te văd.”

„Mi-ai mai spus asta. Demult.”

„Pe atunci eram mică şi proastă. Era altceva. Nu ştiam ce vreau.”

„Şi te-ai schimbat mult?”

„M-am schimbat enorm. Dar la ce bun! Ce rost are să crezi ceva în lumea asta? Ce rost are să trăieşti?”

„E absurd ce spui. Ce-ai vrea?”

„Ştii foarte bine ce vreau.”

„Dar ce-ai vrea de la mine?”

„Ştii şi asta.”

„Şi uite aşa ajungem iarăşi în impas, să nu putem discuta mare lucru. Tu însăţi ai stabilit asta.”

„Nu, astăzi, fiind o zi specială, sunt gata să discut orice. Facem o derogare.”

„Câtă mărinimie! Deci aş putea începe să vorbesc despre rolul nefast al femeii în viaţa unui bărbat, despre cum te fac ele să te simţi fericit un timp, doar atât, şi pe urmă să încurce lucrurile sau despre cum vor să te acapareze şi-şi scot ochii între ele pentru o noapte în braţele tale?”

„Poţi să fii serios? Ţi-am spus că sunt fericită să te văd şi dispusă la orice discuţie care ne priveşte pe noi. Atât. Şi voiam să ştii asta.”

„Şi eu scriu asta aproape zilnic.”

„Cum adică scrii?”

„Scriu. Mă povestesc. Îţi vorbesc, îmi scriu gândurile.”

„Ai un jurnal!”

„Nu i-aş spune jurnal. Nişte însemnări.”

„Sunt curioasă ce vei fi scris despre mine. Poate o să mi-l dai şi mie într-o bună zi.”

„Cine ştie?!”

„Am avut ieri o ceartă cumplită. Credeam că se va repezi la mine să mă strângă de gât. M-am retras în camera mea şi m-am liniştit doar amintindu-mi de serile cu tine. Mi-e dor să mă iei în braţe şi să faci cu mine ce vrei, sau ce ştii că trebuie.”

„Şi mie.”

„E foarte gelos. I-am jurat că nu te mai văd o vreme. Pe urmă mi-am dat seama ce absurd e jurământul ăsta şi i-am spus că mi-l retrag, pentru că te-aş putea întâlni întâmplător în Institut, ca acum, şi n-aş avea nicio vină. Nu mă pot uita la tine ca la un perete. L-a apucat furia din nou. Credeam că o să mă omoare.”

„Nu-i mai simplu să se despartă de tine?”

„Sunt lucruri pe care n-ai cum să i le explici. Vorbesc unui zid.”

„Dar e un tip raţional, totuşi.”

„Nu-i mai simplu să mă chinuie? Să-l ia naiba! Am adormit spre ziuă, după câteva ore în care mi te închipuiam cum respiri în somn şi te privesc.”

„Şi eu te-am visat.”

„N-am spus că te-am visat. Eram trează.”

„Poate e acelaşi lucru. De când am venit la serviciu m-am gândit că trebuie să te văd.”

„Spui că te gândeşti la mine, dar cred că în realitate nu-ţi pasă decât de colţul tău de viaţă în care să nu se vâre nimeni! Niciun risc! Niciun pericol! Ce faci aici, în clădirea asta? Ştiu ce planuri aveai. Gândeşte-te ce-ai făcut până acum.”

„Nu-i drept, Maria.”

„Poate n-o fi drept. Dar ce e drept în viaţă? Dacă totul e drept, mai e viaţă? Te iubesc. E drept, oare, să te iubesc?”

„Lasă prostiile.”

„Nu-s prostii. Aici îi dau dreptate lui. Este drept să te iubesc? Nu pentru primejdiile care mă ameninţă. Ci pentru că ai răsărit peste noapte şi mă transformi.”

„N-am răsărit peste noapte.”

„Dar mă transformi într-o altă fiinţă. Care s-ar putea să fie cea adevărată. Dar asta îmi modifică destinul. Şi cu tot ce s-a petrecut cu mine de două decenii ce fac, arunc totul la gunoi? Ce e drept?”

„Am făcut eu vreun rău? Sau tu?”

„Nici n-am spus asta. Mă revoltam aşa, în general. Ce e drept în viaţa asta? Cât timp trebuie să-ţi porţi crucea? Sau trebuie s-o porţi, dacă ai ales între chin şi fericire? Tu ce-ai face?”

„În general, sau într-un caz particular, ca al tău?”

„Cum vrei.”

„Sunt unele lucruri pe care trebuie să le respecţi. Alteori e bine să alegi să fii liber. Şi într-un caz, şi în celălalt, să fii egal cu tine însuţi.”

„Şi dacă nu mai ştii cum e acest tine însuţi? Sau nici n-ai ştiut măcar cum e?”

„Alegi. Intuitiv. Rişti. Orice e un risc. Încerci să rămâi liber.”

„Mergi prea departe. Tu vorbeşti de risc? Tu care afirmi că respecţi deciziile celuilalt?”

„E o greşeală asta? Nu-i şi asta tot risc?”

„Imensă. Dacă iubeşti. Ai iubit vreodată pe cineva? Nu mi-ai spus-o, iar eu n-am fost indiscretă, întrebându-te. Nici acum nu vreau să-mi răspunzi. Reformulez întrebarea: ştii ce-i aceea iubire?”

„Îţi baţi joc de mine?”

„Vorbesc foarte serios. Nu te-am auzit niciodată vorbind despre asta. De fapt, toate sentimentele tale, de orice fel, sunt atât de învăluite, încât omul doar le ghiceşte.”

„Dacă te interesează, am avut întotdeauna imaginea unei piramide în trepte, pe care le urci din ce în ce mai greu. Aş putea da un nume fiecărei trepte, pe măsură ce o urci. La început simpatie şi prietenie, asta din urmă te poate însoţi pe tot urcuşul; apoi o stare în care celălalt îţi este drag; apoi iubirea, în mai multe trepte, oprindu-te sau lăsându-ţi oasele pe una din ele, în funcţie de educaţie şi suflet; iar undeva sus, unde nu ajung decât puţini, îngrozitor de puţini, târându-se, agăţându-se cu unghiile, cu trupurile zdrelite, un platou al pasiunii. De pe oricare treaptă te poţi întoarce, ca s-o urci din nou; de pe platoul de sus – nu, acolo arzi. E o imagine cât se poate de livrescă, nu-i aşa? De adolescent în formare.”

„Care ţi se potriveşte.”

„Oare?”

„Vreau să spun: nimeni care nu te cunoaşte îndeaproape n-ar bănui că gândeşti în felul ăsta. Arăţi mai curând a cinic.”

„Crezi?”

„Sunt convinsă. Asta te salvează.”

„Ca până acum?”

„Ca până acum. Probabil e încântător pentru o femeie să se lase iubită de tine. Dacă rezistă.”

„Vorbe, vorbe, vorbe.”

„Lasă-l pe Hamlet. Ai înţeles prea bine ce-am vrut să spun. Sunt lucruri pe care le mai intuiesc şi eu, ce naiba!”

O vreme n-am mai spus nimic. N-aveam voie să întorc privirea şi nu ştiam cum să acopăr o uşoară stare de euforie care punea stăpânire pe mine. Şi atunci ai spus, cu vocea aceea profundă care mă uluise într-una din seri:

„Ai să mă iubeşti?”

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Vorbe, vorbe, vorbe apare prima dată în Literatura de azi.

10 decembrie

Nu mai înţeleg nimic.

Sau ar trebui să înţeleg şi refuz s-o fac?

De cum ai apărut, mi-ai căzut în braţe şi mi-ai cerut să te sărut. Am reuşit, luptând cu mine, să te îndepărtez.

„Te rog, nu trebuie.”

Ochii negri s-au umplut pentru o clipă de lacrimi, dar te-ai stăpînit. Ne-am aşezat la distanţă unul de celălalt.

Îmi spui câte ceva din întâmplările ultimelor zile, deşi hotărâsem să nu mai discutăm despre asta. Îmi spui că ai presimţiri foarte rele, că nu ştii dacă eşti sau nu urmărită, că n-ar fi trebuit, de fapt, să ajungi la mine. Brusc, după nici cinci minute, pleci. Nu-mi răspunzi la întrebări, privirea ta e surprinzător de speriată şi tristă. Mai spui că n-ai venit să pleci, ci să stai. Dar îţi iei imediat la revedere.

Ce să înţeleg? Ce n-am făcut cum trebuia sau cum te aşteptai? În clipa cât te-am ţinut în braţe, cu o frântură de mângâiere, trebuie că ai priceput cât de dor îmi este de tine. Pe urmă, nu puteam face altminteri.

Ai înţeles cumva că sunt laş dacă am întrebat de ai fost urmărită? Nu era firesc? Nu crezi că trebuie să-ţi fie şi teamă pentru tine? Nu crezi că e firesc ca relaţia noastră, dacă va mai fi, să curgă ca o bucurie şi nu să ne acopere spaima timpul petrecut împreună? M-ai întrebat ce făceam şi am răspuns că mă uitam prin hârtii. Nu e adevărat: aşteptam, nimic altceva, înnebunit de dorul de tine. De zile întregi nu fac decât să mă gândesc la asta, azi m-am trezit simţindu-te lângă mine şi doream să se întâmple în realitate. Şi totuşi…

Nu cumva e mai bine aşa, încât să nu mai ai conştiinţa „încărcată”, ca data trecută, şi să istoriseşti acasă totul, ca şi cum nu s-ar putea şi fără? Istoriseşti doar cuiva care înţelege, care vrea să afle şi motivele unui act şi care, indiferent că e dornic sau nu să repare o greşeală, acţionează spre un deznodământ coerent şi cu logică. La o lună după ce ai dezvăluit relaţia noastră, încă nu ştii ce va urma. Mi se pare absurd, pentru că nu există o sută de căi de urmat, ci doar două: ori rămâneţi împreună, în funcţie de interesele voastre şi de cum acceptaţi un compromis; ori divorţaţi. Şi într-un caz, şi în celălalt, eu gândesc că trebuie să câştigi pentru că vinovat în măsură de 90 la sută este el. Şi într-un caz, şi în celălalt, situaţia trebuie să fie limpezită ca între doi oameni civilizaţi. Nu sunteţi nici primii, nu veţi fi nici ultimii ajunşi într-un asemenea impas. Dacă tu eşti mai cinstită decât alte femei (decât toate?) nu înseamnă că are dreptul să te terorizeze. Chiar şi detaliul că ai spus ce el ştia sau intuia doar, ar fi trebuit să ducă de îndată la o înţelegere şi la înlesnirea deznodământului.

Pentru că nu se întâmplă astfel, e firesc să nu ştii ce să faci. Să vrei să mă vezi, pentru că nu ştii dacă s-au rupt, dacă ai rupt, dacă e bine să rupi toate legăturile cu mine, din moment ce el nu a luat o decizie. E posibil ca după vizita de astăzi să fi decis să rupi legăturile cu mine, greşit socotindu-mă un laş. Nu te acuz de calcul, dar ar apărea firesc să gândeşti în felul acesta. Pentru că, probabil, ţii la mine. Nu ştiu dacă mă iubeşti cu adevărat, în general nu prea cred în jurăminte de felul ăstora, dar ar trebui să cred pentru că o repeţi cu convingere. Ţinând la mine sau iubindu-mă, e firesc să vrei să mă vezi, chiar ştiind că e o nebunie, din moment ce încă n-ai tăiat în carne vie. S-ar putea ca astăzi să fi fost ultima oară când ai venit cu adevărat aici. Să regret. Ştiu asta. Dar mai ştiu că, orice ai replica, am şi eu în mine o parte onestă care îmi spune că am procedat bine. Pentru că, făcând dragoste cu tine, te legam şi mai mult şi nu e corect. În sinea ta, nu vrei să te desparţi de el. În sinea ta, vrei să continue. În sinea ta, nu poţi renunţa la copil. Toate le înţeleg. Eu n-am fost decât un interludiu. Mă iubeşti cum iubeşti un interludiu, pe care eventual îl reasculţi cu plăcere când ai chef. Nefericitul sunt eu, nu tu, eu care primesc doar în măsura în care vrei să dai. Aşa a fost mereu, de optsprezece ani. S-ar putea chiar să te lege de el sentimente mai puternice decât recunoşti acum, sau decât eşti dispusă să recunoşti.

Ce nu reuşesc să înţeleg deloc este de ce te simţi terorizată, într-atât încât aproape îmi transmiţi şi mie starea asta, în loc să te zbaţi şi să-ţi arăţi personalitatea. Dacă tu ştii într-adevăr ce vrei şi el nu se decide – hotărăşte tu. De ce te laşi doborâtă de valurile lui de vorbe învinovăţitoare? De ce nu vrei să admiţi ce spun eu, anume că n-ai făcut nicio monstruozitate şi nu eşti, de fapt, vinovată cu nimic? Ţi-am dat să citeşti nişte pagini care ar fi trebuit să te lămurească. În zadar. Unde îţi este fermitatea de care ai făcut caz? De aici îmi izvorăşte gândul că, în străfundurile tale, încă ţii la el, şi aş accepta ca normal, şi nu vrei de fapt să modifici situaţia de până acum. În cazul acesta, de ce sunt eu acuzatul? Fireşte, nu în vorbe, ci în priviri, într-o stare care se transmite. Crezi că n-o percep?

Şi dacă ai ştii, totuşi, cum te-am aşteptat. Cu cât dor. Cât de îngrozit m-am simţit trezindu-mă cu braţele goale după plecarea ta.

Probabil asta merit. Nimic altceva.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Valuri de vorbe învinovățitoare apare prima dată în Literatura de azi.

9 decembrie

Am fost plecat să aduc o serie de date de la una din filialele noastre din ţară. Le puteam primi, fireşte, şi prin poştă. Dura prea mult şi aveam nevoie urgentă de ele. Dar voiam şi să ies câteva zile din Bucureşti.

Mi-am întâlnit una din colegele de facultate. Fusese o strălucită studentă, profesorii îi prevedeau o carieră frumoasă. N-a ajuns decât o funcţionară supusă unor imbecili care nici nu ştiu ce să-i ceară, când li se comandă felurite rapoarte de la Centru. Şi-a păstrat aceeaşi minte ascuţită cu care disecă realitatea şi pe ea însăşi, dar şi-a pierdut entuziasmul. Am stat mult de vorbă despre ce s-a întâmplat cu noi de două decenii şi despre ce este în jurul nostru. Niciunul dintre noi nu s-a dezvoltat normal. Refuză să accepte că am fi fost o generaţie de sacrificiu. Ar însemna să ştim că la capătul unui drum ne aşteaptă ceva căruia îi poţi spune răsplată sau viaţă decentă. Nimeni însă nu mai crede asta, în afara fanaticilor sau a celor corupţi care îşi iau răsplata acum. Nici măcar, mi-a spus, nu mai e important că s-a răspândit corupţia, că totul se vinde şi se cumpără. Femeile sunt gata să se culce cu orice libidinos pentru un mărunt avantaj material sau o funcţie. Bărbaţii cumpără cu bani conştiinţe. Ne-am transformat cu toţii în victime ale aceleeaşi molime, fiecare fiind înghiţit de un peşte mai mare şi mai incapabil. Nici măcar nu mai e important că foiesc informatorii şi delatorii. Adevăratul semn de boală e că ei ar putea să nu mai existe, să dispară peste noapte şi doar ideea că mişună printre noi să facă identice ravagii. Primul val şi al doilea val şi-au îndeplinit misiunea cu brio, reuşind să ne inculce sentimentul că aceasta ar fi starea naturală a lumii. Acţionăm ca şi cum ei sunt prezenţi pretutindeni apărând şubrezenia ce trebuie prezentată drept cea mai solidă construcţie. Potemkiada. Faţade de mucava în spatele cărora e golul. Nu are cum să reziste la nesfârşit, pentru că într-o bună zi tot se va trezi un copil care să spună: tată, dar nu e nimic dincolo de acest zid, regele e gol!

A scris un studiu despre minciună pe care mi-a îngăduit să-l citesc. Eram foarte buni prieteni în facultate, nu ne-am revăzut de amar de vreme, n-avea cum să ştie în ce fel mai gândesc acum. Mi-a spus: “Nu ştiu dacă fac rău sau bine arătându-ţi-l, dar plec de la ideea că ai rămas în parte ca atunci şi nu mă vei trăda. Nu pot să cred că am fost corupţi cu toţii. Şi la o adică, puţin îmi pasă, dacă mă înşel, înseamnă că întreaga mea demonstraţie e sută la sută valabilă.”

N-avea niciun rost s-o asigur de discreţia mea, aş fi devenit ridicol. Scrisese o dizertaţie strălucitoare, pentru care am invidiat-o. Analizase nu cauzele minciunii, ceea ce ar fi mai lesne, ci mecanismele minciunii care a înghiţit absolut totul, împărţind-o în categorii, minciuna carieristă, minciuna linguşitoare, minciuna distinsă, minciuna lacomă, minciuna din viciu, minciuna din mimetism, minciuna ca mijloc de apărare, minciuna disperată. Minciuna ridicată la rang de demnitate. Demnitatea omului nu are valoare absolută, ea nu se face vădită decât în măsura în care reprezintă aplicarea unor principii la contingenţe. Dar când principiile acestea nu mai sunt cele universal acceptate, construcția întreagă nu poate fi decât alta, nu cea care se autoproclamă. Criteriile perene nici măcar nu au fost înlocuite cu criteriile imediatului, ceea ce ar mai putea fi de înţeles, ci cu unele complet false, dar îmbrăcate exact în mantia celor pe care le-au înlăturat. Unii îşi apără căminul, alţii – persoana iubită, alţii – locul pe care îl ocupă, alţii se apără pe ei înşişi. Minciuna a devenit modul de existenţă. În corespondenţa dintre om şi lume, atitudinea variază, dar agentul e la fel de morbid şi răufăcător, oricare ar fi forma sau gradul în care s-ar exprima. Homo ludens ridicat pe treapta jocului sinistru. Am regăsit câteva idei din Huizinga, modificate, mai exact spus duse mai departe, dezvoltate de-a dreptul surprinzător, pentru mine cel puţin, într-o perspectivă sociologică. Jocul care are loc de dragul unei alte realităţi, care se naşte din presupunerea că serveşte unei anumite finalităţi biologice, e înlocuit cu jocul minciunii care poate fi explicată prin analiză biologică. Brusc, jocul nu mai este joc, ci cruzime. Temporală şi atemporală, minciuna are un scop în sine, dar e capabilă să se desfăşoare şi în afara ei, înghiţind totul, chiar şi ştiinţa. Jocul se asumă prin toate semnele distinctive lui: distracţia banală, goana după senzaţii grosolane, defilări, competiţii naţionale fără rost, manifestări ce aduc în prim plan nerealizaţii care se supun cu voioşie noilor reguli şi pentru care sunt unica şansă de manifestare. Treptat totul se îneacă în banalitate şi se neutralizează valoarea. Se crează cu încetul mentalitatea că oricine e în stare de orice şi dispare respectul pentru educaţie, inteligenţă şi creaţie, care sunt văzute ca elemente moştenite, burgheze, istoriceşte depăşite. Domenii întregi sunt alterate în fundamentul lor şi nu va mai fi posibil să le refaci decât în generaţii. Toţi cei care nu participă la această uriaşă mascaradă, puţinii care mai sunt în stare, devin antipatici, nu ca persoane, ci din punct de vedere social, pentru că se împotrivesc unei ordini ce trebuie unanim admisă. Devin străini, inamici, trebuie înlăturaţi ca să nu tulbure sau să nu mai tulbure armonia minciunii – şi aici stau necesitatea şi rolul purificator al delaţiunii, cu atât mai necesară cu cât minciuna devine mai atotputernică. Nu trebuie, nu e permis ca într-o zi să se nască pruncul acela în stare să strige că regele e gol; sau, dacă s-a născut, trebuie căutat din timp, vânat, ca în Betleem.

Mă cutremuram citind o asemenea viziune apocaliptică şi am discutat îndelung pe marginea ei. Dacă tot ce scria acolo ar fi întocmai, înseamnă că nu mai suntem deloc autentici. Şi nu este aşa? – mă întreba. Eşti în stare să-ţi recunoşti insatisfacţiile şi să le suprimi? Eşti în stare să-ţi recunoşti eşecurile şi să admiţi că susţii idei în care nu crezi? Eşti în stare să le vorbeşti celor pe care nu-i cunoşti din jurul tău despre farsa ai cărei actori suntem? Eşti în stare să refuzi sugestiile binevoitor linguşitoare ale unui superior care îţi impune punctul de vedere oficial? Eşti în stare să-ţi pălmuieşti şeful care te umileşte? Ce înseamnă să fii autentic într-o lume în care nimeni nu e autentic şi jocul însuşi a devenit morbid?

Bine, am replicat eu, dar asta înseamnă că nu mai e nicio deosebire, niciun pas până la laşitate. Şi mai este vreunul? a venit răspunsul ei. Nu vezi în tot ce te înconjură laşitatea? Crezi că tu însuţi nu eşti un laş? Crezi că eu nu sunt?

Dar atunci înseamnă că nu mai există ieşire, am spus. Ba da, există una singură, în disperare, care nu mai poate fi mimată. Asta ar fi concluzia studiului meu, dar despre asta nu vreau să vorbesc. Nu ştiu ce iese din ea. Pot doar să intuiesc. Hai, mai bine, să bem o sticlă cu vin şi să ne amintim de vremurile când eram studenţi.

M-am gândit tot timpul, la întoarcere, la discuţia aceasta pe care aş fi vrut s-o continui cu altcineva. Când am deschis acest carnet, am înţeles nu doar că îmi fusese în permanenţă dor de tine, dar şi că nu sunt în stare să-mi răspund în ce măsură laşitatea ne-a invadat şi pe noi. Sau pe mine. Mă gândesc că scrisoarea aceea, de ”lămurire” sau de “protest” adresată lui, şi pe care n-am mai trimis-o, trebuia să ajungă întâi la tine, să ştii ce cred, să încerci să vezi lucrurile şi altminteri, ca să te poţi apăra, să ieşi învingătoare indiferent ce se va întâmpla.

Apoi soseşte telefonul tău surprinzător şi-mi spui că vrei să vii la mine. Nu mai ştiu ce să înţeleg. Vreau şi nu vreau să vii. Ştii de ce vreau. Nu vreau pentru că îmi este teamă: să nu-ţi fac şi mai mult rău, să nu te leg şi mai mult de mine, când ar trebui să fii lucidă, să nu fii cumva urmărită şi să ne trezim cu el aici. Îmi spuseseşi că ai promis că nu mă vei mai vedea până nu se hotărăşte ceva. S-a hotărât şi eu nu ştiu încă? E cumva o capcană? Iartă-mă, nu te suspectez, dar sunt atât de păţit… Ca să nu mai vorbim de faptul că niciodată până acum n-a venit cineva să-mi ceară socoteală – n-are a face forma, politicoasă ori “pe departe” – pentru că nevastă-sa nu-l mai iubeşte sau se despart din cauza mea. Am oroare de asemenea întâlniri.

Nu ştiu, de fapt, ce să cred.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Studiu despre minciună apare prima dată în Literatura de azi.

5 decembrie

Aseară târziu, am primit un telefon de la V. M-a întrebat dacă am discutat cu tine. Nu, i-am răspuns, din moment ce îmi spusese să n-o mai fac.

Eu continui să-mi asum rolul că nu ştiu nimic.

„Bine”, a spus, în felul său repezit. „Au trecut zece zile. Fă-o! Te rog, discută cu ea, să se lămurească. Să nu se ajungă la decizii pripite.”

Nu ştiu dacă astea i-au fost exact vorbele. Înţelesesem că nu voi fi amestecat în deciziile voastre. Ce s-a mai întâmplat între timp? Ce mai vrea? E oribil să fii ţinut în neştiinţă…

6 decembrie

M-am trezit cu gândul că sunt două luni de când m-am culcat cu tine. Mi-ai spus că ai început ziua la fel. De ce nu te-aş crede?

Am stat îndelung de vorbă. Alt fel decât ultima oară. Îmi era dor să te văd. Să te aud. Îmi este greu când nu se întâmplă. Ţi-am spus-o.

Dar după discuţia de astăzi am sentimentul că povestea noastră s-a încheiat.

Tu însăţi foloseai verbele la trecut. Nu ştiu ce speram. Nu ştiu ce mai sper încă. Repet: încă.

Încerc să fiu cât mai limpede cu mine însumi, deşi mă simt de parcă aş avea în faţă o călătorie chinuitoare. Cred că aş vrea să divorţezi, dar să fii tare, să nu cedezi şi să-ţi iei fiul cu tine. N-ai fost 16 ani un obiect. Mai apoi am putea trăi împreună. Ca bărbat şi femeie. Mă gândesc demult că ai putea fi femeia mea – greşesc: eşti; erai demult şi doar drumurile noastre au fost paralele. Dar toate astea nu ţi le pot spune cu claritate, chiar atunci când mă întrebi, pentru că ar însemna să te influenţez. Ar însemna ca tu să acţionezi ştiindu-ţi spatele acoperit, într-un fel pripit, cum tot el spune – ai putea să nu cântăreşti bine ce contează cu adevărat pentru tine, eu sau trecutul tău şi ce cuprinde el. O acţiune pripită se va întoarce mereu împotriva mea şi vei ajunge să mă urăşti că v-am separat. Dacă nu spun nimic, nu mă poţi acuza de aşa ceva.

Apoi sentimentele tale se pot modifica. Dacă îţi spun asta, te împotriveşti. Ştiu că acum, astăzi, negi asta cu înverşunare. Dar ce îţi garantează sau îmi garantează că vei simţi la fel şi după un timp? Spui că mă iubeşti ca pe nimeni altul. Eşti absolut sigură? Ce înseamnă iubirea asta, cum ai putea-o pune în vorbe sau în fapte? Ştiu bine că suferi, ştiu bine că îţi este foarte greu. Crezi că mie nu-mi este? Tu – spui – va trebui să tai în carne vie. Să dai sentimentele de-o parte. Să mă dai pe mine de-o parte, înţeleg. Dar îţi rămâne cel puţin ceva pentru care merită sacrificiul (ce cuvânt pompos!): băiatul. Poate îţi mai rămâne – şi aş vrea să cred – gândul la ce a fost atât de concentrat, cum spui, în atât de puţin timp. Dar mie ce-mi rămâne? Sunt laş dacă mă gândesc astfel? Sunt egoist dacă mă gândesc şi la mine? Nu rămân cu mâinile absolut goale şi cu regretul – de data asta clar, pentru că am avut dovezile palpabile – că puteai fi femeia mea, jumătatea mea şi de două ori când ne-am întâlnit în viaţă cauze cărora nu m-am putut împotrivi, sau n-am vrut, dracu ştie, mi te-au luat? Şi va mai trece un an sau vor mai trece cinci sau puţin îmi pasă câţi, se duce dracului totul şi ajung pământ fără să fi avut clipele acelea calme după care tânjesc de atâta amar de vreme. Cine, dintre noi, e mai în pierdere? Pentru că, admiţând că te împaci până la urmă cu el, nu ştiu în ce condiţii, că rămâi perechea lui, îţi rămâne şi ceva pentru care trăieşti. După un timp, vei uita povestea de acum, care ţi se va prezenta ca o aventură. Tu însăţi vei ajunge să te gândeşti ca la o aventură. Poate şi pentru mine va fi tot o aventură, în acel moment, dar nu voi avea nimic altceva pe lângă acest gând. Pentru că familie n-am şi n-am avut, pentru că n-am reuşit să fac cercetările despre care ţi-am vorbit, n-am fost în stare să scriu cărţile avute în minte. Nici măcar n-aş putea spune că am sacrificat familia pentru scris sau pentru ştiinţă. Nu mi-a reuşit nimic. Sunt un nimeni. Crezi că, gândind toate astea, şi nu de ieri-de azi, îmi este bine?

Ne-am despărţit atât de brusc astăzi, pentru că simţeam că se rupe ceva în mine. Şi în egală măsură pentru că nu te mai puteam privi. Îmi era aşa de dor de trupul tău, încât te-aş fi dezbrăcat în biroul acela, să te sărut toată, să pătrund în tine şi tot restul. Nu ştiu de ce sau ce mă atrage atât de mult la tine. Dar e suficient să mi te închipui şi te simt în vârful degetelor, îmi simt palmele alunecând pe pielea ta extraordinar de catifelată, mă văd purtându-te în braţe şi n-ai greutate, mă văd acoperindu-te, mă simt întreg în tine, îţi văd ochi negri înspăimântaţi de uimire şi bucurie după ce te-ai lăsat iubită. Şi vei putea spune: te gândeşti la mine doar sub unghiul acesta, mă doreşti ca femeie şi tot ce vrei este să faci dragoste cu mine, dar într-o zi o să te obişnuieşti şi o să te saturi. Nu neg că mă gândesc enorm la trupul tău şi mi te închipui iubindu-ţi-l. Dar nu e numai asta. Nu ţi-aş fi cerut, altfel, să-mi promiţi că, indiferent de relaţia noastră, te vei apuca să traduci cărţi pentru a-ţi căpăta independenţa. Nu m-aş gândi că eşti profund nemulţumită – sau ai fost. Poate mă înşel, dar impresia mea este că, cel puţin de la un timp, nu-i mai eşti partener. Nu-mi pot scoate din cap vorbele lui pe care le-am socotit nedrepte şi indecente: “Maria nu poate înţelege problemele complicate, metafizice, ea e cu soma, cu trupul, pricepi?” Cum poate spune asta despre femeia care a stat lângă el 16 ani, i-a făcut un copil şi a trecut prin atâtea? Sunt eu cel rău şi cel care nu înţelege? Sau poate spune şi asta şi atunci eu nu ştiu nimic?

Am un sentiment dureros de ruptură. Îmi lipseşti. Sunt îngrozitor de trist. Nu-mi găsesc cuvintele. Îmi vine să urlu. Aş vrea să am o putere uimitoare, să reorganizez lumea, să dau timpul înapoi. N-o am. Mă simt singur. Mi-e teamă. Gândesc ca un adolescent. Simt că mă repet şi mă prostesc. Îmi este nespus de dor de tine.

Oare am ajuns, în sfârşit, să te iubesc?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Presiuni apare prima dată în Literatura de azi.

1 decembrie

Ieri n-am scris nimic. Jurnalul acesta nu-i decât o momeală perfidă cu care încerc să-mi alin chinurile. Seara mi s-a părut îngrozitor de lungă. M-am străduit să adorm, răsucindu-mă pe o parte şi pe alta, în căutarea unei poziţii care să-mi aducă liniştea. Câtă naivitate! N-am vrut să scriu nimic, ca să nu repet, iarăşi şi iarăşi, cât te doresc trupeşte. Şedeam nefăcând nimic, întins în pat, obosit fără motiv, imaginându-mi unde eşti, mişcările pe care le faci, vorbele pe care le spui altora. Sau închipuindu-mi-te aici, lipită de mine, pregătită să-mi transmiţi fierbinţeala trupului tău, dornică de mângâierile mâinilor mele care ar urmări fiecare curbură, prelungind clipa extazului tău cu ochii scăldaţi în apa aceea de fericire.

M-am gândit dacă ne-am suporta unul pe celălalt vreme îndelungată, ce am face fiecare. Ştii puţin despre mine. Ştiu puţin despre tine. Poate intuiam unele lucruri, dar nu-i de ajuns. Poate ne-ar fi destul împlinirea fizică şi ar fi superb. Nu pot fi sigur. Poate ne-am iubi. Şi dacă nu s-ar întâmpla? Ar însemna că ai distrus tot ce ai avut; că eu am blocat tot ce aş fi putut face. Cum spuneai: “o mare nenorocire sau o mare fericire.”

Culmea e că nici n-am apucat să ne dezmeticim. Adică să ne săturăm unul de trupul celuilalt – bun, poate nu ne săturam – dar măcar, în timpul scurs, să ajungem să ne ştim atât de bine trupeşte, încât să privim cu alţi ochi restul din celălalt. Am fi fost în stare, atunci, cu limpezime, să luăm decizii. De atâtea ori mi-ai spus: ”Nici măcar nu-ţi cunosc sentimentele, dacă cumva n-am fost decît o parteneră de amor”. Gând cât se poate de justificat şi tulburător. Şi pe urmă, tot tu: ”Dar nu-mi pasă. Acum nu-mi pasă.”

Mă simt atât de obosit, încât nici măcar n-am puterea să-mi duc gândurile până la capăt. Tot ce ştiu este că te vreau aici. O oră măcar.

4 decembrie

N-am scris nimic de câteva zile. Am dorit să văd cât rezist. Nu pot fără s-o fac.

Mă simt ca un porumbel fiert – cu siguranţă mi-a rămas imaginea asta oribilă din vreo carte. De două zile, de când am avut discuţia aceea, simt o apăsare care mă împiedică să respir.

„Vreau să-ţi vorbesc”, am spus.

„Te ascult.”

„Nu aici. Vreau să fim singuri”, am spus.

„Mai are vreun rost să ne ascundem acum? Bine, să căutăm un alt capăt de coridor. Şi eu vreau să-ţi vorbesc.”

Am ajuns la colţul scării de serviciu pe unde nu mai trece nimeni de când, cu luni în urmă, muncitorii părăsiseră schelele ridicate să astupe crăpăturile rămase de la cutremur. Ferestrele enorme, zăbrelite, dau spre o mare de acoperişuri de tablă care pluteau într-o ceaţă vineţie. Ţin minte că m-a şocat culoarea asta, când m-am apropiat de geamuri. Întotdeauna când sunt cu tine mi se întâmplă să remarc detalii stranii pe care le asociez făpturii tale. Am simţit că eşti lângă mine din fumul albăstrui al ţigării pe care o aprinseşi deja şi care mă învăluia. Te-am privit şi în loc să te iau în braţe cum doream ori să prind în palme sânii plini care împungeau în puloverul cafeniu, am spus:

„Să fugim peste acoperişuri.”

Ai zâmbit, în sfârşit. „Eşti nebun, Petru Sala.” Ai tras adânc din ţigară. „Poate de asta te voi iubi întotdeauna mai mult ca pe oricare altul.”

Apoi ai dus mâna la frunte, acoperindu-ţi ochii, de parcă ai fi vrut să uiţi că ai spus ceva ce ar fi trebuit să rămână un secret. Am crezut o clipă că ţi-e rău, chiar am avut impresia că te clatini, te-am sprijinit.

„N-am nimic. A trecut”, ai spus. „Mi-am amintit iarăşi de ieri.”

„S-a purtat cum nu se cuvine?” am întrebat.

„Cum adică?”

„A încercat să te oblige la ceva?”

„Nu. Nu-i asta.”

M-ai privit drept în ochi, dorind să-mi vezi reacţia, „I-am propus să divorţăm”, ai spus.

Am aşteptat să continui. Simţeam că încă nu spuseseşi totul.

„Nu va fi simplu. Tot ce a răspuns a fost că nicio lege din lumea asta nu-mi va da copilul mie. Şi că, de mi-l va da, o să-l fure şi n-o să fie al meu şi îi va spune cum i-am trădat eu pe amândoi. Şi că mă va distruge, oriunde mă voi afla.”

M-a cuprins un fel de tremurat de furie.

„N-are cum să facă aşa ceva. N-are voie. Nu va fi lăsat.”

„Crezi? Nu-l cunoşti.”

Te-ai sprijinit de pervaz cu o privire goală.

„Nu ştiu ce se va întâmpla. E prima oară când mă simt pierdută.”

„Dar mă ai pe mine”, am spus, întorcându-ţi faţa. Ştiind că spun vorbe fără rost.

„Da”, ai şoptit, cu o voce care nu era sigură. „Chiar aşa, te am pe tine.”

„Să nu crezi că încerc să fug.”

„Ştiu.”

„În orice fac mă gândesc la tine.”

“Ştiu şi asta.”

„Vreau să fiu alături de tine şi sunt alături de tine.”

„Ştiu şi asta. Dar nu-i de ajuns.”

Te-ai întors în sfârşit spre mine şi ochii tăi negri ardeau acum.

„Nu-i de ajuns. Poţi face cuiva răul dorindu-i binele. E un vechi proverb pe care îl cunoşti, bineînţeles, şi tu. Nu mă pot bizui numai pe impresii. Vreau certitudini şi nu le mai găsesc nicăieri în jur şi mă simt pierdută. Nu vreau să te oblig la nimic, cum încearcă el să mă oblige, întâi izolându-mă, pe urmă spunându-mi să plec. N-am arta adulterului în mine, pur şi simplu n-o am. Nu pot să-i replic când mă acuză, nu pot să nu-i dau dreptate în sinea mea. Tac şi tăcerea mea îl face să jubileze şi continuă să mă lovească. Nu mai ştiu ce-i cu mine, n-am idee de unde să mă prind să mă regăsesc. Nu suport minciunile. Nu vreau să mă minţi. Taci, nu spune nimic, nu te acuz că m-ai minţi. Dar am momente în care tăcerea ta mă sperie, mă dărâmă. Indecizia ta mă înnebuneşte. Detest să lămuresc lucrurile clare şi nu mi se cere zilnic decât să lămuresc ceva ce pentru mine e cât se poate de limpede. Nu mi se cere decât să mă justific, sunt pusă în fiecare zi pe cruce. Nu mai suport. Simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Nimic nu mai e sigur în jurul meu. Nimic nu mai e sigur nici în mine însămi. Nu mai ştiu dacă ce cred e bine, dacă ce simt e adevărat, nu mai ştiu dacă mă bucur când te văd, nu mă mai liniştesc tăcerile tale, mi se pare totul murdar, totul o laşitate, totul…”

Te-ai oprit brusc, ţi-ai întors faţa spre fereastră, ţi-ai sprijinit fruntea de un braţ izbucnind într-un fel de hohot fără lacrimi.

„Dumnezeule! Ce ajung să spun! Iartă-mă. Sunt nebună. Nu ştiu ce-i cu mine.”

Mă simţeam îngrozitor. „Probabil vrei să pleci”, ai mai spus. „Nu pleca. Cu adevărat nu vreau să te acuz. Nu ştiu ce spun.” Am rămas acolo preţ de o jumătate de oră, privindu-ne. Fără să ne vorbim. Mi-ai luat mâna şi mi-ai lipit-o de obrazul tău rece. Simţeam că trebuie să te liniştesc. Simţeam că trebuie să spun ceva, pentru că toate vorbele tale erau adevărate. Am fost incapabil să scot un cuvânt şi când am vrut s-o fac, în cele din urmă, m-ai oprit. Simţeai poate la fel de bine ca şi mine că n-am ce spune, că n-aş face decât să prelungesc o tensiune în mod inutil. Era adevărat ce spuneai, dar aveam sentimentul, în chiar clipa aceea, că vorbeai despre un altul, nu de mine, că umbra acestuia e alături de noi şi dacă spun ceva n-o alung, dar distrug totul.

Nu fug. Dacă vreau să te las pe tine să decizi nu înseamnă că nu sunt bărbat. Dacă tac, nu înseamnă că sunt laş. Mă sperie gândul că asta ai putea crede. Te doresc, dar nu numai pentru trupul tău. Când mă afund în lucrări, sau umblu şi mă prefac că nu mă gândesc la tine, mint.

Cum să te fac să înţelegi, când ajung să nu mă mai înţeleg nici pe mine?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Ce spune un vechi proverb apare prima dată în Literatura de azi.

27 noiembrie

Spun ca şi tine: mi-e greu. Mi-e dor de tine. Te vreau aici. Încerc să lucrez şi gândul îmi zboară la tine. Îmi spun să plec pe străzi, aiurea, sau să-mi vizitez vreun prieten şi mă opreşte gândul că ai putea telefona. Ştiu că n-ai să telefonezi.

Oare încep să te iubesc?

Nu-mi iese din cap aproape strigătul tău, când încă nu se petrecuse nimic rău. ”Nu vreau decât să mă iubeşti, iubeşte-mă!”

Reascult The Power of Love pe care îl ascultam împreună când, în fierbinţeala îmbrăţişărilor, îmi spuneai I’m your lady, sunt femeia ta. Doamne, ce ajung să debitez?! Penibilă melodramă…

Te văd umblând prin casa ta pe care n-o ştiu. Stingheră. Obosită. Terorizată.

Am avut două vise sinistre zilele trecute Nu le-am notat, nu le mai ţin minte, în afara sentimentului că mi se va întâmpla ceva rău.

28 noiembrie

Sufăr îngrozitor că nu te pot suna. Am sentimentul că îmi sunt tăiate toate posibilităţile de mişcare. Am fost tentat să formez numărul tău. Dar: putea răspunde altcineva şi nu te puteam cere; puteai răspunde tu, dar fără şansa de a sta de vorbă, pentru că eu n-am voie să-ţi telefonez. Îmi imaginez că te aştept mâine – sau în altă zi – pe unul din coridoarele Institutului şi când te zăresc în sfârşit, n-am curajul să-ţi spun nimic, iar tu treci pe lângă mine. Nu ca şi cum nu m-ai cunoaşte, asta nu cred posibil. Ci doar convinsă că aşa trebuie să te porţi, în măsura în care eşti convinsă că trebuie să scapi de mine.

Dacă te-aş vedea acum, în clipa aceasta, ţi-aş spune doar că imi eşti îngrozitor de dragă şi că nu mi este uşor nici mie, deşi îmi e clar că ţie îţi este cu mult mai greu. Ce simplu ar fi fost dacă nu aveai un copil…

29 noiembrie

Deci ai stat de vorbă cu mine!

Însă eu continui să rămân cu mâinile legate. Nu pot şi nu am dreptul să acţionez. Trebuie să decideţi voi mai întâi ce vreţi. Vă mai iubiţi ori nu: mai aveţi nevoie unul de celălalt sau nu; ţineţi sau nu cont de copil; refaceţi ce s-a rupt sau nu. În niciuna din verigile acestea eu n-am cum interveni.

Nu mă pot împiedica să-ţi spun că n-aş fi vrut să se ajungă aici, că aş fi dorit să curgă totul altfel, că ar fi fost bine să ne lămurim cu sentimentele noastre. Probabil abia acum încep să te iubesc. Tu spui despre tine că nu mai ştii ce simţi. Te doresc foarte mult. Sunt surprins de ce gândesc. Nicicând mai înainte n-am procedat în felul acesta. Întotdeauna când mi-a plăcut o femeie, am făcut dragoste cu ea, dacă şi ea era doritoare. Cu mai multe, în aceeaşi perioadă de timp. Ca un fel de sport. Cu convingerea că sexul nu are nicio legătură intimă cu sentimentele. Gândind că poţi fi dedicat unei femei şi, în acelaşi timp, tot ce faci cu o alta să nu fie înşelătorie, cât nu afectează sentimentele pentru cea dintâi. Poate o să am prilejul să mă explic o dată pe larg. Dar eu, care gândeam în felul acesta, n-am mai făcut dragoste cu nicio altă femeie de când ai revenit. Au sunat aici, nu o dată. Unele s-au arătat surprinse. Culmea este că nici nu simt nevoia; mai exact, nu vreau. Până mă lămuresc ce se va întâmpla cu noi. Îmi este dor de tine nu doar din necesitate, ci şi pentru că am credinţa că mi te potriveşti.

Nu astea voiam să le înşir, ci despre ce simţeam şi gândeam după ce te-am văzut. Poate şi pentru că mă cred mai singur chiar decât înainte.

Te priveam, încercând să fiu detaşat. Arăţi obosită, ai cearcăne în continuare, nu te mai îngrijeşti, ridurile sar în ochi. Astăzi ţi-am văzut întâia oară vîrsta. Dar pentru mine continuai să fii frumoasă, sau mai degrabă o femeie pe care aş putea-o face foarte frumoasă şi tânără. Totul s-ar naşte din fericirea din tine, iubind şi ştiindu-te iubită. De n-ar fi tot ce spun doar vorbe!

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Despre greu și dor apare prima dată în Literatura de azi.

26 noiembrie

Te admir, dar nu te înţeleg.

Aproape că nu-mi vine să cred. I-ai spus totul. De fapt, de mai mult timp nu mai înţeleg, în sensul că se petrec lucruri la care eu nu particip, pe care nu le pot controla în niciun fel şi mă trezesc în faţa faptului împlinit.

Era nevoie să spui totul despre noi? Ce ai rezolvat în afară de uşurarea care sunt convins că te-a cuprins? Pentru că tu, singură, nu poţi decide nimic. Aştepţi hotărârile lui. Se complică totul, în felul acesta i te-ai livrat, devii o păpuşă în mâinile lui de fier, din clipa asta nu mai ai personalitate. Nu mai vrei să fii tu însăţi? E imposibil! În felul acesta, el trece în câştigător.

Ai spus că era deja. Nu era. Pentru că, indiferent ce s-ar fi petrecut între voi, nemărturisindu-i totul, adică nume, date, fapte, lăsai o marjă de presiune şi de dubiu cu care într-un târziu câştigai. O să-ţi demonstrez de ce. Eşti genul de om care nu trişează, eşti doar speriată. Nu trişezi, nu te laşi “cucerită” de primul venit. Dacă s-a întâmplat să o faci, ai avut motive, eşti nemulţumită, profund nemulţumită, că accepţi ori nu, de mariajul tău; eşti terorizată şi asuprită; nu ţi se acordă încredere; simţi că ai devenit un obiect de care el profită “căzăceşte”. Toate astea sunt convins că sunt adevărate din moment ce el însuşi mi le-a spus: că îl enervezi şi îţi arată că îl enervezi; că se ascunde de tine; că ai fi preocupată doar de partea ”somatică” a vieţii şi nu de metafizică şi nu-l înţelegi. Or, dimpotrivă, ai suferit alături de el. Îl iubeşti ori l-ai iubit. Fisura i se datorează lui în întregime. Poate e la mijloc doar o concepţie diferită despre viaţă, femeie şi rolul ei. Dar cu aceste “descoperiri” tu erai cea care putea câştiga. Lăsând o îndoială că totul se petrece în mintea ta, ca o revoltă. Sau chiar şi fără asta, i-ar fi dat de gândit. Câştigai în două sensuri: fie rămânând cu el – dacă te interesează – dar modificând situaţia; fie despărţindu-vă. dar putând aduce argumente şi luptând cu el, pe terenul lui. Povestindu-i de-a fir a păr, totul e pierdut pentru tine.

Iar eu sunt pus în faţa unor fapte împlinite. Elementarul bun simţ mă va face să neg orice relaţie intimă cu tine, e o chestiune de principiu la care n-am să renunţ niciodată. Aşa ceva este sau a fost un fapt al nostru despre care nimeni n-are dreptul să discute, nici măcar să-l cunoască. Corect ar fi fost să mă consulţi înainte. Iar acum, dacă te întreb ce mai pot face eu sau cu ce te pot ajuta, răspunzi că nu trebuie să pun asemenea întrebări. Că te simţi singură în toată povestea. Cum altfel te-ai putea simţi? Mie mi se forţează mâna. “Eu am spus”- îmi zici; “acceptă şi tu”. “Eu fac cutare lucru; fă-l şi tu”. Terorismul lui din raporturile voastre îl transferi între noi. Şi încă nici nu şti ce veţi face voi doi, pentru că aştepți decizia lui.

De nimic n-am avut mai mare oroare – şi continui să am – decât de situaţiile în care cineva distruge o căsătorie. Aşa cum acţionezi şi cum prezinţi lucrurile, asta aş fi făcut. Şi nu e adevărat. Relaţia voastră era ruptă, osificată, inexistentă. Tânjeai după ceva. Mi-ai întins mâna. Niciodată n-aş fi îndrăznit să întind eu primul mâna, înainte de toate din orgoliu, pentru că, de-aş fi fost refuzat, aş fi intrat în pământ de ruşine. Deci toţi trei am avut un rol în cele întâmplate, iar acum apar doar eu în acela de spărgător de cămine. Şi aşa cum îl văd, e în stare să mai şi poarte vorba: priviţi, tipul acela mi-a distrus casa. Nu merit palma asta, pur şi simplu n-o merit.

Pentru că tot ce ar urma ar fi la fel de forţat. Presupun că divorţezi. Vei aştepta să mă însor cu tine. Dar faptul ăsta nu se decide în grabă şi nu se face fără iubire. Nu se face sub presiune. Chiar dacă ar exista sentimentul, gândul că eşti obligat să o faci tulbură totul şi vâră la temelia noii construcţii ceva ce nu trebuie să existe. Ceva care ar putea exploda – bum! – oricând distrugând şi mai mult.

Tot astfel nu suport să fiu arătat cu degetul. Fie şi de el; sau de fiul vostru: omul ăsta i-a despărţit pe părinţi mei. Nu trebuia să pronunţi nume, chiar dacă ajunseşi la convingerea că te sufoci dacă nu mărturiseşti totul. Nu reuşesc să înţeleg!

Te admir pentru curaj. Şi pentru că eşti onestă. Dar şi în asta există o limită: nu poţi fi atât de onest, încât să-ţi tai propriile drumuri, trebuie să existe şi un sentiment de autoconservare.

Bine că n-am apucat să trimt acea scrisoare, aş fi arătat şi ridicol pe deasupra. Deşi, mai ştii?

Şi cu toată furia pe care o simt acum pentru ce ai făcut, mi-e un imens dor de tine. Îmi amintesc că astăzi, în timp ce-mi vorbeai pe coridorul acela întunecat, îmi venea să te mângâi. Îţi priveam trupul. Vedeam tot timpul femeia din tine, cu care doream să fac dragoste Arătai obosită, cu pungi şi cearcăne în jurul ochilor, dar îmi spuneam că astea ar dispărea dacă s-ar spulbera problemele şi ai fi iarăşi frumoasă. Eşti frumoasă. În clipa asta doresc nebuneşte să te posed, aproape ca el, cu furie.

Îmi fac o cafea, să mă liniştesc.

De fapt, nu-mi dau seama ce mai pot face. Nu-ţi vreau răul, nici nu vreau să suferi. Dacă va fi să divorţezi, e mai bine s-o faci repede. Dacă va fi să rămâi cu el, e mai bine să decizi repede. Mă vei uita. Probabil greu, dar mă vei uita. Ştiu asta.

Îmi închipui doar ce simţi în momentul acesta în care te gândesc. Nu mai sunt sigur de nimic. Decât că m-a cuprins iarăşi acea nemăsurată senzaţie de nefericire. O scriu, deşi sună melodramatic şi am oroare şi de astfel de vorbe. Sunt singur, cu o senzaţie oribilă de gol, aproape de vomă. Am să desfac o sticlă cu vin. Fie ce-o fi. Deşi ar fi mai bine să mă culc şi să dorm. Odihnit, voi vedea cu mai multă limpezime.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Dileme apare prima dată în Literatura de azi.

25 noiembrie

Aplauze. Ni s-au transmis felicitări pentru munca pe care o facem. Unii dintre noi vor fi promovaţi la sfârşitul anului. S-a vorbit şi de o listă care a fost înaintată Sus pentru medalii de merit. S-a spus că încă mai avem de muncit, de remediat mentalităţi retrograde. Că zi de zi trebuie să ne ridicăm prin eforturi la demnitatea Omului Nou. S-au luat angajamente. Am ascultat două ore discursuri interminabile care vorbeau despre condiţiile minunate şi nu spuneau nimic. Vom introduce o atmosferă de elan creator. Ne-am risipit prin birouri dornici să începem o viaţă nouă. N-am spus nimic despre farsa în care ne scăldăm.

Între patru ochi, şeful m-a întrebat despre soluţia la care m-am gândit. I-am spus că nu există niciuna. M-a privit câteva zeci de secunde şi mi-a cerut să iau loc pe un scaun din faţa sa. M-a întrebat de când lucrez în Institut, cu toate că ştia foarte bine. M-a întrebat cu cine fac echipă, deşi nu e străin nici de asta. Îmi vorbeşte ca un părinte, mi-a spus, începând să-mi povestească nişte istorii vechi din care n-am reţinut nimic. De fapt, când am ieşit de la el am realizat că nu-l ascultasem deloc, cu gândurile aiurea. Tot ce-mi amintesc e că mai spunea că trebuie promovaţi tinerii, aşa cum o cere politica partidului, şi că în echipa mea sunt tineri foarte capabili care nu mai trebuie marginalizaţi. Că el se va gândi la o soluţie. Că poate mi-ar prinde foarte bine dacă eu le-aş împărtăşi tinerilor din experienţa mea, dându-le prilejul să se afirme. Cam intuiesc ce voia să spună.

Dar toate astea sunt departe de tine, nu eşti decât o traducătoare în acest Institut, lucrurile astea nu ajung până la tine.

N-ai venit astăzi.

N-ai dat niciun telefon.

Sunt îngrijorat.

Seara, foarte târziu, suni şi îmi spui câteva vorbe. Stai în pat şi priveşti pereţii. Atât.

O, Doamne, cât te înţeleg! Cred asta, chiar dacă n-ar fi adevărat.

Te gândeşti că o căsătorie se destramă. Puţine lucruri sunt, după mine, mai dureroase. Dar nu trebuie să fugi de lucrurile dureroase, nici să nu le gândeşti. Fii catolică şi disecă şi priveşte şi judecă logic! Numai aşa vei înţelege şi înţelegând vei rămâne întreagă, indiferent ce se întâmplă. Întreagă fiind, vei fi tare. Tare fiind, vei şti încotro trebuie să mergi.

Pot să-ţi spun părerea mea, ce am înţeles eu până acum? (Dacă vei ajunge să citeşti vreodată rândurile acestea, scuză-mi scrisul dezordonat, e foarte frig în odaia mea, scriu în pat, pe genunchi, învelit cu plapuma până sub bărbie).

Nu crezi că nu este chiar întâmplător ce se petrece cu tine? Şi eu sunt un om cu principii, sufăr pentru ele, nu le încalc şi aşa mai departe. Dar e ceva ce nu încape în discuţie când e vorba de suflet. Oricâte principii aş avea, de orice fel, dacă iubesc pe cineva, încerc să înţeleg, să aflu de ce face sau a făcut cutare lucru care nu-mi convine sau de ce îl gândeşte. Poate îi lipseşte ceva, poate e într-o criză, poate e chiar disperat. Trebuie să întinzi o mână celui care e lângă tine şi doar dacă n-o primeşte, sau constaţi că nu o merită, te porţi altfel. Desigur, asta înseamnă logică europeană, clasicismul ăsta atticist care ne-ar fi distrus, după unii, conştiinţele. Dar eu unul nu cred aşa ceva.

Hotărârea lui să te ”izoleze” a fost luată brusc, peste noapte, fără să se consulte cu tine. Mă gândesc: este ca şi cum ar fi aşteptat acest prilej, de care profită imediat. Din două una: sau e un om care nu suportă să i se iasă din cuvânt, care nu suportă ”nesupuşenia’’ – ceea ce, după mine.e aberant în lumea asta în care, bărbaţi şi femei, trebuie să fim sau să încercăm să fim egali în toate; sau între voi nu mai există iubire, de fapt nu iubire, ci acel sentiment mai puternic, căruia nu ştiu cum să-i spun acum, ce face lucrurile să dureze.

Ţie îţi lipseşte ceva – de mult timp. Am simţit-o din prima clipă. Nu relaţia fizică. Lipsa aceasta a dus la ruptură. Trebuie să priveşti lucid, să înţelegi şi să accepţi. Tânjeşti după ceva ce nu ţi se oferă demult. Dar dacă tu ştii ce vrei şi ai curajul să ţi-o spui, eşti salvată, înţelegi?

Problema într-adevăr centrală este fiul tău. Cunosc o mulţime de cupluri care nu mai au o viaţă sexuală, nici măcar sentimentală, ci trăiesc pur şi simplu, fiecare după cum îl taie capul, pentru copiii lor. Nu-i nimic de condamnat în asta. Dacă ”filistin”, cum spune V., este înţeles cu sensul de “făţarnic”, oamenii care procedează în felul acesta nu sunt făţarnici. Între a te priva de iubire şi a nu face un copil să sufere şi a-l creşte, socotesc cele din urmă cu mult mai importante. Dar îi admir şi pe cei în stare să taie nodul gordian şi care au curajul să pună capăt lucrurilor ce nu merg cum trebuie. Totuşi, când există un copil, care-i calea cea mai bună?

Legătura dintre un bărbat şi o femeie o dau mai multe elemente simultan – intelectul, sufletul, sexul. Rareori o singură latură poate fi hotărâtoare pe termen lung. Dar când apare ruptura, deşi legătura s-a fundamentat pe toate acele elemente, nu crezi că ceva nu mergea mai demult, fisurile existau şi, de fapt, se trăia într-un fals? Cum te poţi înţelege bine cu cineva şi brusc să constaţi că legăturile acelea nu mai există? Cine le-a rupt, unde au dispărut?

De ce îţi este teamă de el? Numai pentru posibilele reacţii violente sau şi din alte motive? Teama asta ai avut-o întotdeauna? Socotesc că raţiunea şi argumentele trebuie să învingă forţa fizică; şi chiar dacă nu reuşesc, trebuie spuse, fie şi cu riscul de a suferi pentru ele. Nu crezi că trebuie să încetezi să te mai temi? Cine, în lumea asta largă, are vreun drept să te împiedice să gândeşti, să-ţi spui părerea, mai ales când e vorba de tine însăţi?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)

Post-ul Încerc să înțeleg apare prima dată în Literatura de azi.