Vorbe, vorbe, vorbe

Iubire interzisă – 14

13 decembrie

Te-am găsit singură în biroul în care nimeni n-a intrat vreme de două ore. În faţa maşinii de scris de care nu te-ai dezlipit. „Speram să vii să mă vezi”, ai spus, zâmbindu-mi.

„E foarte drăguţ din partea ta.”

„Nu-ţi bate joc de mine. Ştii bine ce vreau să spun.”

„Am glumit. Nici de glumă nu mai ştii? M-aş afla aici dacă nu mi-ar fi fost dor să te văd?”

„Poate ai venit să-mi comunici ceva.”

„Nu.”

„Vreau să spun, ceva oficial, că trebuie să traduc cine ştie ce lucrare.”

„Nu-ţi sunt şi n-am să-ţi fiu şef. Am venit să te văd pur şi simplu. Fie şi câteva minute.”

„Poţi rămâne o groază. Toate celelalte fete sunt libere astăzi.”

M-am aşezat pe pervazul lat al ferestrei, bucurându-mi ochii cu chipul tău. Am avut o clipă o bănuială că vei începe evocări dezlânate despre ce s-a mai întâmplat în ultimele zile. Nu de asta venisem. Sau în momentul acela nu asta voiam să aud.

„Pari schimbată”, am spus.

„S-ar putea să fiu. Astăzi măcar.”

Am aşteptat, puţin surprins.

„E un fel de ziuă a mea, nu intru în amănunte să-ţi explic. Am primit darul că te văd. Şi pe urmă m-am gândit toată dimineaţa la tine şi m-am simţit fericită făcând-o.”

„Mă bucur să-ţi fac orice dar.”

„De fiecare dată când te văd, mă înfior. Sunt atât de puţine clipele astea, încât nu vreau să uit nimic din ce a fost.”

„Nici eu.”

„Spune-mi, ai fost îndrăgostit de multe ori?”

„Ce întrebare mai e şi asta?”

„Ca oricare alta. Ai fost?”

„Nu prea cred. Poate de două sau de trei ori.”

„Şi n-a ieşit nimic. Din vina ta? Ele nu te-au vrut?”

„Ai primit o normă la miliție?”

„Te întreb foarte serios. N-au vrut ele să se mărite cu tine?”

„Nu ştiu. Nu mi-am pus întrebarea.”

„Ştii, m-am tot gândit şi nu reuşesc să dezleg misterul ăsta. Dacă e cumva vreun mister. Că nu te-ai căsătorit până acum. Îmi închipui că multe femei s-au bătut sau măcar au suferit pentru tine. N-arăţi rău, eşti inteligent şi extraordinar în pat. Şi sunt uimită, pur şi simplu.”

„Nu vrei să vorbim despre altceva?”

“„K, n-am tras cu tunul. Pur şi simplu ţi-am spus ce mi-a trecut prin cap astăzi.”

„În locul tău aş fi pur şi simplu fericită, sau măcar bucuroasă.”

„Sunt. De fiecare dată când te văd, sunt. Nu întoarce capul spre fereastră. Vreau să mă priveşti tot timpul cât ai să stai aici. Orice aş spune sau orice ai spune. Repet: sunt fericită când te văd.”

„Mi-ai mai spus asta. Demult.”

„Pe atunci eram mică şi proastă. Era altceva. Nu ştiam ce vreau.”

„Şi te-ai schimbat mult?”

„M-am schimbat enorm. Dar la ce bun! Ce rost are să crezi ceva în lumea asta? Ce rost are să trăieşti?”

„E absurd ce spui. Ce-ai vrea?”

„Ştii foarte bine ce vreau.”

„Dar ce-ai vrea de la mine?”

„Ştii şi asta.”

„Şi uite aşa ajungem iarăşi în impas, să nu putem discuta mare lucru. Tu însăţi ai stabilit asta.”

„Nu, astăzi, fiind o zi specială, sunt gata să discut orice. Facem o derogare.”

„Câtă mărinimie! Deci aş putea începe să vorbesc despre rolul nefast al femeii în viaţa unui bărbat, despre cum te fac ele să te simţi fericit un timp, doar atât, şi pe urmă să încurce lucrurile sau despre cum vor să te acapareze şi-şi scot ochii între ele pentru o noapte în braţele tale?”

„Poţi să fii serios? Ţi-am spus că sunt fericită să te văd şi dispusă la orice discuţie care ne priveşte pe noi. Atât. Şi voiam să ştii asta.”

„Şi eu scriu asta aproape zilnic.”

„Cum adică scrii?”

„Scriu. Mă povestesc. Îţi vorbesc, îmi scriu gândurile.”

„Ai un jurnal!”

„Nu i-aş spune jurnal. Nişte însemnări.”

„Sunt curioasă ce vei fi scris despre mine. Poate o să mi-l dai şi mie într-o bună zi.”

„Cine ştie?!”

„Am avut ieri o ceartă cumplită. Credeam că se va repezi la mine să mă strângă de gât. M-am retras în camera mea şi m-am liniştit doar amintindu-mi de serile cu tine. Mi-e dor să mă iei în braţe şi să faci cu mine ce vrei, sau ce ştii că trebuie.”

„Şi mie.”

„E foarte gelos. I-am jurat că nu te mai văd o vreme. Pe urmă mi-am dat seama ce absurd e jurământul ăsta şi i-am spus că mi-l retrag, pentru că te-aş putea întâlni întâmplător în Institut, ca acum, şi n-aş avea nicio vină. Nu mă pot uita la tine ca la un perete. L-a apucat furia din nou. Credeam că o să mă omoare.”

„Nu-i mai simplu să se despartă de tine?”

„Sunt lucruri pe care n-ai cum să i le explici. Vorbesc unui zid.”

„Dar e un tip raţional, totuşi.”

„Nu-i mai simplu să mă chinuie? Să-l ia naiba! Am adormit spre ziuă, după câteva ore în care mi te închipuiam cum respiri în somn şi te privesc.”

„Şi eu te-am visat.”

„N-am spus că te-am visat. Eram trează.”

„Poate e acelaşi lucru. De când am venit la serviciu m-am gândit că trebuie să te văd.”

„Spui că te gândeşti la mine, dar cred că în realitate nu-ţi pasă decât de colţul tău de viaţă în care să nu se vâre nimeni! Niciun risc! Niciun pericol! Ce faci aici, în clădirea asta? Ştiu ce planuri aveai. Gândeşte-te ce-ai făcut până acum.”

„Nu-i drept, Maria.”

„Poate n-o fi drept. Dar ce e drept în viaţă? Dacă totul e drept, mai e viaţă? Te iubesc. E drept, oare, să te iubesc?”

„Lasă prostiile.”

„Nu-s prostii. Aici îi dau dreptate lui. Este drept să te iubesc? Nu pentru primejdiile care mă ameninţă. Ci pentru că ai răsărit peste noapte şi mă transformi.”

„N-am răsărit peste noapte.”

„Dar mă transformi într-o altă fiinţă. Care s-ar putea să fie cea adevărată. Dar asta îmi modifică destinul. Şi cu tot ce s-a petrecut cu mine de două decenii ce fac, arunc totul la gunoi? Ce e drept?”

„Am făcut eu vreun rău? Sau tu?”

„Nici n-am spus asta. Mă revoltam aşa, în general. Ce e drept în viaţa asta? Cât timp trebuie să-ţi porţi crucea? Sau trebuie s-o porţi, dacă ai ales între chin şi fericire? Tu ce-ai face?”

„În general, sau într-un caz particular, ca al tău?”

„Cum vrei.”

„Sunt unele lucruri pe care trebuie să le respecţi. Alteori e bine să alegi să fii liber. Şi într-un caz, şi în celălalt, să fii egal cu tine însuţi.”

„Şi dacă nu mai ştii cum e acest tine însuţi? Sau nici n-ai ştiut măcar cum e?”

„Alegi. Intuitiv. Rişti. Orice e un risc. Încerci să rămâi liber.”

„Mergi prea departe. Tu vorbeşti de risc? Tu care afirmi că respecţi deciziile celuilalt?”

„E o greşeală asta? Nu-i şi asta tot risc?”

„Imensă. Dacă iubeşti. Ai iubit vreodată pe cineva? Nu mi-ai spus-o, iar eu n-am fost indiscretă, întrebându-te. Nici acum nu vreau să-mi răspunzi. Reformulez întrebarea: ştii ce-i aceea iubire?”

„Îţi baţi joc de mine?”

„Vorbesc foarte serios. Nu te-am auzit niciodată vorbind despre asta. De fapt, toate sentimentele tale, de orice fel, sunt atât de învăluite, încât omul doar le ghiceşte.”

„Dacă te interesează, am avut întotdeauna imaginea unei piramide în trepte, pe care le urci din ce în ce mai greu. Aş putea da un nume fiecărei trepte, pe măsură ce o urci. La început simpatie şi prietenie, asta din urmă te poate însoţi pe tot urcuşul; apoi o stare în care celălalt îţi este drag; apoi iubirea, în mai multe trepte, oprindu-te sau lăsându-ţi oasele pe una din ele, în funcţie de educaţie şi suflet; iar undeva sus, unde nu ajung decât puţini, îngrozitor de puţini, târându-se, agăţându-se cu unghiile, cu trupurile zdrelite, un platou al pasiunii. De pe oricare treaptă te poţi întoarce, ca s-o urci din nou; de pe platoul de sus – nu, acolo arzi. E o imagine cât se poate de livrescă, nu-i aşa? De adolescent în formare.”

„Care ţi se potriveşte.”

„Oare?”

„Vreau să spun: nimeni care nu te cunoaşte îndeaproape n-ar bănui că gândeşti în felul ăsta. Arăţi mai curând a cinic.”

„Crezi?”

„Sunt convinsă. Asta te salvează.”

„Ca până acum?”

„Ca până acum. Probabil e încântător pentru o femeie să se lase iubită de tine. Dacă rezistă.”

„Vorbe, vorbe, vorbe.”

„Lasă-l pe Hamlet. Ai înţeles prea bine ce-am vrut să spun. Sunt lucruri pe care le mai intuiesc şi eu, ce naiba!”

O vreme n-am mai spus nimic. N-aveam voie să întorc privirea şi nu ştiam cum să acopăr o uşoară stare de euforie care punea stăpânire pe mine. Şi atunci ai spus, cu vocea aceea profundă care mă uluise într-una din seri:

„Ai să mă iubeşti?”

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)