Stelian ȚurleaStelian Țurlea
21.01.2025

Studiu despre minciună

Iubire interzisă – 12

9 decembrie

Am fost plecat să aduc o serie de date de la una din filialele noastre din ţară. Le puteam primi, fireşte, şi prin poştă. Dura prea mult şi aveam nevoie urgentă de ele. Dar voiam şi să ies câteva zile din Bucureşti.

Mi-am întâlnit una din colegele de facultate. Fusese o strălucită studentă, profesorii îi prevedeau o carieră frumoasă. N-a ajuns decât o funcţionară supusă unor imbecili care nici nu ştiu ce să-i ceară, când li se comandă felurite rapoarte de la Centru. Şi-a păstrat aceeaşi minte ascuţită cu care disecă realitatea şi pe ea însăşi, dar şi-a pierdut entuziasmul. Am stat mult de vorbă despre ce s-a întâmplat cu noi de două decenii şi despre ce este în jurul nostru. Niciunul dintre noi nu s-a dezvoltat normal. Refuză să accepte că am fi fost o generaţie de sacrificiu. Ar însemna să ştim că la capătul unui drum ne aşteaptă ceva căruia îi poţi spune răsplată sau viaţă decentă. Nimeni însă nu mai crede asta, în afara fanaticilor sau a celor corupţi care îşi iau răsplata acum. Nici măcar, mi-a spus, nu mai e important că s-a răspândit corupţia, că totul se vinde şi se cumpără. Femeile sunt gata să se culce cu orice libidinos pentru un mărunt avantaj material sau o funcţie. Bărbaţii cumpără cu bani conştiinţe. Ne-am transformat cu toţii în victime ale aceleeaşi molime, fiecare fiind înghiţit de un peşte mai mare şi mai incapabil. Nici măcar nu mai e important că foiesc informatorii şi delatorii. Adevăratul semn de boală e că ei ar putea să nu mai existe, să dispară peste noapte şi doar ideea că mişună printre noi să facă identice ravagii. Primul val şi al doilea val şi-au îndeplinit misiunea cu brio, reuşind să ne inculce sentimentul că aceasta ar fi starea naturală a lumii. Acţionăm ca şi cum ei sunt prezenţi pretutindeni apărând şubrezenia ce trebuie prezentată drept cea mai solidă construcţie. Potemkiada. Faţade de mucava în spatele cărora e golul. Nu are cum să reziste la nesfârşit, pentru că într-o bună zi tot se va trezi un copil care să spună: tată, dar nu e nimic dincolo de acest zid, regele e gol!

A scris un studiu despre minciună pe care mi-a îngăduit să-l citesc. Eram foarte buni prieteni în facultate, nu ne-am revăzut de amar de vreme, n-avea cum să ştie în ce fel mai gândesc acum. Mi-a spus: “Nu ştiu dacă fac rău sau bine arătându-ţi-l, dar plec de la ideea că ai rămas în parte ca atunci şi nu mă vei trăda. Nu pot să cred că am fost corupţi cu toţii. Şi la o adică, puţin îmi pasă, dacă mă înşel, înseamnă că întreaga mea demonstraţie e sută la sută valabilă.”

N-avea niciun rost s-o asigur de discreţia mea, aş fi devenit ridicol. Scrisese o dizertaţie strălucitoare, pentru care am invidiat-o. Analizase nu cauzele minciunii, ceea ce ar fi mai lesne, ci mecanismele minciunii care a înghiţit absolut totul, împărţind-o în categorii, minciuna carieristă, minciuna linguşitoare, minciuna distinsă, minciuna lacomă, minciuna din viciu, minciuna din mimetism, minciuna ca mijloc de apărare, minciuna disperată. Minciuna ridicată la rang de demnitate. Demnitatea omului nu are valoare absolută, ea nu se face vădită decât în măsura în care reprezintă aplicarea unor principii la contingenţe. Dar când principiile acestea nu mai sunt cele universal acceptate, construcția întreagă nu poate fi decât alta, nu cea care se autoproclamă. Criteriile perene nici măcar nu au fost înlocuite cu criteriile imediatului, ceea ce ar mai putea fi de înţeles, ci cu unele complet false, dar îmbrăcate exact în mantia celor pe care le-au înlăturat. Unii îşi apără căminul, alţii – persoana iubită, alţii – locul pe care îl ocupă, alţii se apără pe ei înşişi. Minciuna a devenit modul de existenţă. În corespondenţa dintre om şi lume, atitudinea variază, dar agentul e la fel de morbid şi răufăcător, oricare ar fi forma sau gradul în care s-ar exprima. Homo ludens ridicat pe treapta jocului sinistru. Am regăsit câteva idei din Huizinga, modificate, mai exact spus duse mai departe, dezvoltate de-a dreptul surprinzător, pentru mine cel puţin, într-o perspectivă sociologică. Jocul care are loc de dragul unei alte realităţi, care se naşte din presupunerea că serveşte unei anumite finalităţi biologice, e înlocuit cu jocul minciunii care poate fi explicată prin analiză biologică. Brusc, jocul nu mai este joc, ci cruzime. Temporală şi atemporală, minciuna are un scop în sine, dar e capabilă să se desfăşoare şi în afara ei, înghiţind totul, chiar şi ştiinţa. Jocul se asumă prin toate semnele distinctive lui: distracţia banală, goana după senzaţii grosolane, defilări, competiţii naţionale fără rost, manifestări ce aduc în prim plan nerealizaţii care se supun cu voioşie noilor reguli şi pentru care sunt unica şansă de manifestare. Treptat totul se îneacă în banalitate şi se neutralizează valoarea. Se crează cu încetul mentalitatea că oricine e în stare de orice şi dispare respectul pentru educaţie, inteligenţă şi creaţie, care sunt văzute ca elemente moştenite, burgheze, istoriceşte depăşite. Domenii întregi sunt alterate în fundamentul lor şi nu va mai fi posibil să le refaci decât în generaţii. Toţi cei care nu participă la această uriaşă mascaradă, puţinii care mai sunt în stare, devin antipatici, nu ca persoane, ci din punct de vedere social, pentru că se împotrivesc unei ordini ce trebuie unanim admisă. Devin străini, inamici, trebuie înlăturaţi ca să nu tulbure sau să nu mai tulbure armonia minciunii – şi aici stau necesitatea şi rolul purificator al delaţiunii, cu atât mai necesară cu cât minciuna devine mai atotputernică. Nu trebuie, nu e permis ca într-o zi să se nască pruncul acela în stare să strige că regele e gol; sau, dacă s-a născut, trebuie căutat din timp, vânat, ca în Betleem.

Mă cutremuram citind o asemenea viziune apocaliptică şi am discutat îndelung pe marginea ei. Dacă tot ce scria acolo ar fi întocmai, înseamnă că nu mai suntem deloc autentici. Şi nu este aşa? – mă întreba. Eşti în stare să-ţi recunoşti insatisfacţiile şi să le suprimi? Eşti în stare să-ţi recunoşti eşecurile şi să admiţi că susţii idei în care nu crezi? Eşti în stare să le vorbeşti celor pe care nu-i cunoşti din jurul tău despre farsa ai cărei actori suntem? Eşti în stare să refuzi sugestiile binevoitor linguşitoare ale unui superior care îţi impune punctul de vedere oficial? Eşti în stare să-ţi pălmuieşti şeful care te umileşte? Ce înseamnă să fii autentic într-o lume în care nimeni nu e autentic şi jocul însuşi a devenit morbid?

Bine, am replicat eu, dar asta înseamnă că nu mai e nicio deosebire, niciun pas până la laşitate. Şi mai este vreunul? a venit răspunsul ei. Nu vezi în tot ce te înconjură laşitatea? Crezi că tu însuţi nu eşti un laş? Crezi că eu nu sunt?

Dar atunci înseamnă că nu mai există ieşire, am spus. Ba da, există una singură, în disperare, care nu mai poate fi mimată. Asta ar fi concluzia studiului meu, dar despre asta nu vreau să vorbesc. Nu ştiu ce iese din ea. Pot doar să intuiesc. Hai, mai bine, să bem o sticlă cu vin şi să ne amintim de vremurile când eram studenţi.

M-am gândit tot timpul, la întoarcere, la discuţia aceasta pe care aş fi vrut s-o continui cu altcineva. Când am deschis acest carnet, am înţeles nu doar că îmi fusese în permanenţă dor de tine, dar şi că nu sunt în stare să-mi răspund în ce măsură laşitatea ne-a invadat şi pe noi. Sau pe mine. Mă gândesc că scrisoarea aceea, de ”lămurire” sau de “protest” adresată lui, şi pe care n-am mai trimis-o, trebuia să ajungă întâi la tine, să ştii ce cred, să încerci să vezi lucrurile şi altminteri, ca să te poţi apăra, să ieşi învingătoare indiferent ce se va întâmpla.

Apoi soseşte telefonul tău surprinzător şi-mi spui că vrei să vii la mine. Nu mai ştiu ce să înţeleg. Vreau şi nu vreau să vii. Ştii de ce vreau. Nu vreau pentru că îmi este teamă: să nu-ţi fac şi mai mult rău, să nu te leg şi mai mult de mine, când ar trebui să fii lucidă, să nu fii cumva urmărită şi să ne trezim cu el aici. Îmi spuseseşi că ai promis că nu mă vei mai vedea până nu se hotărăşte ceva. S-a hotărât şi eu nu ştiu încă? E cumva o capcană? Iartă-mă, nu te suspectez, dar sunt atât de păţit… Ca să nu mai vorbim de faptul că niciodată până acum n-a venit cineva să-mi ceară socoteală – n-are a face forma, politicoasă ori “pe departe” – pentru că nevastă-sa nu-l mai iubeşte sau se despart din cauza mea. Am oroare de asemenea întâlniri.

Nu ştiu, de fapt, ce să cred.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)