Iubire interzisă – 13
10 decembrie
Nu mai înţeleg nimic.
Sau ar trebui să înţeleg şi refuz s-o fac?
De cum ai apărut, mi-ai căzut în braţe şi mi-ai cerut să te sărut. Am reuşit, luptând cu mine, să te îndepărtez.
„Te rog, nu trebuie.”
Ochii negri s-au umplut pentru o clipă de lacrimi, dar te-ai stăpînit. Ne-am aşezat la distanţă unul de celălalt.
Îmi spui câte ceva din întâmplările ultimelor zile, deşi hotărâsem să nu mai discutăm despre asta. Îmi spui că ai presimţiri foarte rele, că nu ştii dacă eşti sau nu urmărită, că n-ar fi trebuit, de fapt, să ajungi la mine. Brusc, după nici cinci minute, pleci. Nu-mi răspunzi la întrebări, privirea ta e surprinzător de speriată şi tristă. Mai spui că n-ai venit să pleci, ci să stai. Dar îţi iei imediat la revedere.
Ce să înţeleg? Ce n-am făcut cum trebuia sau cum te aşteptai? În clipa cât te-am ţinut în braţe, cu o frântură de mângâiere, trebuie că ai priceput cât de dor îmi este de tine. Pe urmă, nu puteam face altminteri.
Ai înţeles cumva că sunt laş dacă am întrebat de ai fost urmărită? Nu era firesc? Nu crezi că trebuie să-ţi fie şi teamă pentru tine? Nu crezi că e firesc ca relaţia noastră, dacă va mai fi, să curgă ca o bucurie şi nu să ne acopere spaima timpul petrecut împreună? M-ai întrebat ce făceam şi am răspuns că mă uitam prin hârtii. Nu e adevărat: aşteptam, nimic altceva, înnebunit de dorul de tine. De zile întregi nu fac decât să mă gândesc la asta, azi m-am trezit simţindu-te lângă mine şi doream să se întâmple în realitate. Şi totuşi…
Nu cumva e mai bine aşa, încât să nu mai ai conştiinţa „încărcată”, ca data trecută, şi să istoriseşti acasă totul, ca şi cum nu s-ar putea şi fără? Istoriseşti doar cuiva care înţelege, care vrea să afle şi motivele unui act şi care, indiferent că e dornic sau nu să repare o greşeală, acţionează spre un deznodământ coerent şi cu logică. La o lună după ce ai dezvăluit relaţia noastră, încă nu ştii ce va urma. Mi se pare absurd, pentru că nu există o sută de căi de urmat, ci doar două: ori rămâneţi împreună, în funcţie de interesele voastre şi de cum acceptaţi un compromis; ori divorţaţi. Şi într-un caz, şi în celălalt, eu gândesc că trebuie să câştigi pentru că vinovat în măsură de 90 la sută este el. Şi într-un caz, şi în celălalt, situaţia trebuie să fie limpezită ca între doi oameni civilizaţi. Nu sunteţi nici primii, nu veţi fi nici ultimii ajunşi într-un asemenea impas. Dacă tu eşti mai cinstită decât alte femei (decât toate?) nu înseamnă că are dreptul să te terorizeze. Chiar şi detaliul că ai spus ce el ştia sau intuia doar, ar fi trebuit să ducă de îndată la o înţelegere şi la înlesnirea deznodământului.
Pentru că nu se întâmplă astfel, e firesc să nu ştii ce să faci. Să vrei să mă vezi, pentru că nu ştii dacă s-au rupt, dacă ai rupt, dacă e bine să rupi toate legăturile cu mine, din moment ce el nu a luat o decizie. E posibil ca după vizita de astăzi să fi decis să rupi legăturile cu mine, greşit socotindu-mă un laş. Nu te acuz de calcul, dar ar apărea firesc să gândeşti în felul acesta. Pentru că, probabil, ţii la mine. Nu ştiu dacă mă iubeşti cu adevărat, în general nu prea cred în jurăminte de felul ăstora, dar ar trebui să cred pentru că o repeţi cu convingere. Ţinând la mine sau iubindu-mă, e firesc să vrei să mă vezi, chiar ştiind că e o nebunie, din moment ce încă n-ai tăiat în carne vie. S-ar putea ca astăzi să fi fost ultima oară când ai venit cu adevărat aici. Să regret. Ştiu asta. Dar mai ştiu că, orice ai replica, am şi eu în mine o parte onestă care îmi spune că am procedat bine. Pentru că, făcând dragoste cu tine, te legam şi mai mult şi nu e corect. În sinea ta, nu vrei să te desparţi de el. În sinea ta, vrei să continue. În sinea ta, nu poţi renunţa la copil. Toate le înţeleg. Eu n-am fost decât un interludiu. Mă iubeşti cum iubeşti un interludiu, pe care eventual îl reasculţi cu plăcere când ai chef. Nefericitul sunt eu, nu tu, eu care primesc doar în măsura în care vrei să dai. Aşa a fost mereu, de optsprezece ani. S-ar putea chiar să te lege de el sentimente mai puternice decât recunoşti acum, sau decât eşti dispusă să recunoşti.
Ce nu reuşesc să înţeleg deloc este de ce te simţi terorizată, într-atât încât aproape îmi transmiţi şi mie starea asta, în loc să te zbaţi şi să-ţi arăţi personalitatea. Dacă tu ştii într-adevăr ce vrei şi el nu se decide – hotărăşte tu. De ce te laşi doborâtă de valurile lui de vorbe învinovăţitoare? De ce nu vrei să admiţi ce spun eu, anume că n-ai făcut nicio monstruozitate şi nu eşti, de fapt, vinovată cu nimic? Ţi-am dat să citeşti nişte pagini care ar fi trebuit să te lămurească. În zadar. Unde îţi este fermitatea de care ai făcut caz? De aici îmi izvorăşte gândul că, în străfundurile tale, încă ţii la el, şi aş accepta ca normal, şi nu vrei de fapt să modifici situaţia de până acum. În cazul acesta, de ce sunt eu acuzatul? Fireşte, nu în vorbe, ci în priviri, într-o stare care se transmite. Crezi că n-o percep?
Şi dacă ai ştii, totuşi, cum te-am aşteptat. Cu cât dor. Cât de îngrozit m-am simţit trezindu-mă cu braţele goale după plecarea ta.
Probabil asta merit. Nimic altceva.
(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)