Dileme

Iubire interzisă – 8

26 noiembrie

Te admir, dar nu te înţeleg.

Aproape că nu-mi vine să cred. I-ai spus totul. De fapt, de mai mult timp nu mai înţeleg, în sensul că se petrec lucruri la care eu nu particip, pe care nu le pot controla în niciun fel şi mă trezesc în faţa faptului împlinit.

Era nevoie să spui totul despre noi? Ce ai rezolvat în afară de uşurarea care sunt convins că te-a cuprins? Pentru că tu, singură, nu poţi decide nimic. Aştepţi hotărârile lui. Se complică totul, în felul acesta i te-ai livrat, devii o păpuşă în mâinile lui de fier, din clipa asta nu mai ai personalitate. Nu mai vrei să fii tu însăţi? E imposibil! În felul acesta, el trece în câştigător.

Ai spus că era deja. Nu era. Pentru că, indiferent ce s-ar fi petrecut între voi, nemărturisindu-i totul, adică nume, date, fapte, lăsai o marjă de presiune şi de dubiu cu care într-un târziu câştigai. O să-ţi demonstrez de ce. Eşti genul de om care nu trişează, eşti doar speriată. Nu trişezi, nu te laşi “cucerită” de primul venit. Dacă s-a întâmplat să o faci, ai avut motive, eşti nemulţumită, profund nemulţumită, că accepţi ori nu, de mariajul tău; eşti terorizată şi asuprită; nu ţi se acordă încredere; simţi că ai devenit un obiect de care el profită “căzăceşte”. Toate astea sunt convins că sunt adevărate din moment ce el însuşi mi le-a spus: că îl enervezi şi îţi arată că îl enervezi; că se ascunde de tine; că ai fi preocupată doar de partea ”somatică” a vieţii şi nu de metafizică şi nu-l înţelegi. Or, dimpotrivă, ai suferit alături de el. Îl iubeşti ori l-ai iubit. Fisura i se datorează lui în întregime. Poate e la mijloc doar o concepţie diferită despre viaţă, femeie şi rolul ei. Dar cu aceste “descoperiri” tu erai cea care putea câştiga. Lăsând o îndoială că totul se petrece în mintea ta, ca o revoltă. Sau chiar şi fără asta, i-ar fi dat de gândit. Câştigai în două sensuri: fie rămânând cu el – dacă te interesează – dar modificând situaţia; fie despărţindu-vă. dar putând aduce argumente şi luptând cu el, pe terenul lui. Povestindu-i de-a fir a păr, totul e pierdut pentru tine.

Iar eu sunt pus în faţa unor fapte împlinite. Elementarul bun simţ mă va face să neg orice relaţie intimă cu tine, e o chestiune de principiu la care n-am să renunţ niciodată. Aşa ceva este sau a fost un fapt al nostru despre care nimeni n-are dreptul să discute, nici măcar să-l cunoască. Corect ar fi fost să mă consulţi înainte. Iar acum, dacă te întreb ce mai pot face eu sau cu ce te pot ajuta, răspunzi că nu trebuie să pun asemenea întrebări. Că te simţi singură în toată povestea. Cum altfel te-ai putea simţi? Mie mi se forţează mâna. “Eu am spus”- îmi zici; “acceptă şi tu”. “Eu fac cutare lucru; fă-l şi tu”. Terorismul lui din raporturile voastre îl transferi între noi. Şi încă nici nu şti ce veţi face voi doi, pentru că aştepți decizia lui.

De nimic n-am avut mai mare oroare – şi continui să am – decât de situaţiile în care cineva distruge o căsătorie. Aşa cum acţionezi şi cum prezinţi lucrurile, asta aş fi făcut. Şi nu e adevărat. Relaţia voastră era ruptă, osificată, inexistentă. Tânjeai după ceva. Mi-ai întins mâna. Niciodată n-aş fi îndrăznit să întind eu primul mâna, înainte de toate din orgoliu, pentru că, de-aş fi fost refuzat, aş fi intrat în pământ de ruşine. Deci toţi trei am avut un rol în cele întâmplate, iar acum apar doar eu în acela de spărgător de cămine. Şi aşa cum îl văd, e în stare să mai şi poarte vorba: priviţi, tipul acela mi-a distrus casa. Nu merit palma asta, pur şi simplu n-o merit.

Pentru că tot ce ar urma ar fi la fel de forţat. Presupun că divorţezi. Vei aştepta să mă însor cu tine. Dar faptul ăsta nu se decide în grabă şi nu se face fără iubire. Nu se face sub presiune. Chiar dacă ar exista sentimentul, gândul că eşti obligat să o faci tulbură totul şi vâră la temelia noii construcţii ceva ce nu trebuie să existe. Ceva care ar putea exploda – bum! – oricând distrugând şi mai mult.

Tot astfel nu suport să fiu arătat cu degetul. Fie şi de el; sau de fiul vostru: omul ăsta i-a despărţit pe părinţi mei. Nu trebuia să pronunţi nume, chiar dacă ajunseşi la convingerea că te sufoci dacă nu mărturiseşti totul. Nu reuşesc să înţeleg!

Te admir pentru curaj. Şi pentru că eşti onestă. Dar şi în asta există o limită: nu poţi fi atât de onest, încât să-ţi tai propriile drumuri, trebuie să existe şi un sentiment de autoconservare.

Bine că n-am apucat să trimt acea scrisoare, aş fi arătat şi ridicol pe deasupra. Deşi, mai ştii?

Şi cu toată furia pe care o simt acum pentru ce ai făcut, mi-e un imens dor de tine. Îmi amintesc că astăzi, în timp ce-mi vorbeai pe coridorul acela întunecat, îmi venea să te mângâi. Îţi priveam trupul. Vedeam tot timpul femeia din tine, cu care doream să fac dragoste Arătai obosită, cu pungi şi cearcăne în jurul ochilor, dar îmi spuneam că astea ar dispărea dacă s-ar spulbera problemele şi ai fi iarăşi frumoasă. Eşti frumoasă. În clipa asta doresc nebuneşte să te posed, aproape ca el, cu furie.

Îmi fac o cafea, să mă liniştesc.

De fapt, nu-mi dau seama ce mai pot face. Nu-ţi vreau răul, nici nu vreau să suferi. Dacă va fi să divorţezi, e mai bine s-o faci repede. Dacă va fi să rămâi cu el, e mai bine să decizi repede. Mă vei uita. Probabil greu, dar mă vei uita. Ştiu asta.

Îmi închipui doar ce simţi în momentul acesta în care te gândesc. Nu mai sunt sigur de nimic. Decât că m-a cuprins iarăşi acea nemăsurată senzaţie de nefericire. O scriu, deşi sună melodramatic şi am oroare şi de astfel de vorbe. Sunt singur, cu o senzaţie oribilă de gol, aproape de vomă. Am să desfac o sticlă cu vin. Fie ce-o fi. Deşi ar fi mai bine să mă culc şi să dorm. Odihnit, voi vedea cu mai multă limpezime.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)