Încerc să înțeleg

Iubire interzisă – 7

25 noiembrie

Aplauze. Ni s-au transmis felicitări pentru munca pe care o facem. Unii dintre noi vor fi promovaţi la sfârşitul anului. S-a vorbit şi de o listă care a fost înaintată Sus pentru medalii de merit. S-a spus că încă mai avem de muncit, de remediat mentalităţi retrograde. Că zi de zi trebuie să ne ridicăm prin eforturi la demnitatea Omului Nou. S-au luat angajamente. Am ascultat două ore discursuri interminabile care vorbeau despre condiţiile minunate şi nu spuneau nimic. Vom introduce o atmosferă de elan creator. Ne-am risipit prin birouri dornici să începem o viaţă nouă. N-am spus nimic despre farsa în care ne scăldăm.

Între patru ochi, şeful m-a întrebat despre soluţia la care m-am gândit. I-am spus că nu există niciuna. M-a privit câteva zeci de secunde şi mi-a cerut să iau loc pe un scaun din faţa sa. M-a întrebat de când lucrez în Institut, cu toate că ştia foarte bine. M-a întrebat cu cine fac echipă, deşi nu e străin nici de asta. Îmi vorbeşte ca un părinte, mi-a spus, începând să-mi povestească nişte istorii vechi din care n-am reţinut nimic. De fapt, când am ieşit de la el am realizat că nu-l ascultasem deloc, cu gândurile aiurea. Tot ce-mi amintesc e că mai spunea că trebuie promovaţi tinerii, aşa cum o cere politica partidului, şi că în echipa mea sunt tineri foarte capabili care nu mai trebuie marginalizaţi. Că el se va gândi la o soluţie. Că poate mi-ar prinde foarte bine dacă eu le-aş împărtăşi tinerilor din experienţa mea, dându-le prilejul să se afirme. Cam intuiesc ce voia să spună.

Dar toate astea sunt departe de tine, nu eşti decât o traducătoare în acest Institut, lucrurile astea nu ajung până la tine.

N-ai venit astăzi.

N-ai dat niciun telefon.

Sunt îngrijorat.

Seara, foarte târziu, suni şi îmi spui câteva vorbe. Stai în pat şi priveşti pereţii. Atât.

O, Doamne, cât te înţeleg! Cred asta, chiar dacă n-ar fi adevărat.

Te gândeşti că o căsătorie se destramă. Puţine lucruri sunt, după mine, mai dureroase. Dar nu trebuie să fugi de lucrurile dureroase, nici să nu le gândeşti. Fii catolică şi disecă şi priveşte şi judecă logic! Numai aşa vei înţelege şi înţelegând vei rămâne întreagă, indiferent ce se întâmplă. Întreagă fiind, vei fi tare. Tare fiind, vei şti încotro trebuie să mergi.

Pot să-ţi spun părerea mea, ce am înţeles eu până acum? (Dacă vei ajunge să citeşti vreodată rândurile acestea, scuză-mi scrisul dezordonat, e foarte frig în odaia mea, scriu în pat, pe genunchi, învelit cu plapuma până sub bărbie).

Nu crezi că nu este chiar întâmplător ce se petrece cu tine? Şi eu sunt un om cu principii, sufăr pentru ele, nu le încalc şi aşa mai departe. Dar e ceva ce nu încape în discuţie când e vorba de suflet. Oricâte principii aş avea, de orice fel, dacă iubesc pe cineva, încerc să înţeleg, să aflu de ce face sau a făcut cutare lucru care nu-mi convine sau de ce îl gândeşte. Poate îi lipseşte ceva, poate e într-o criză, poate e chiar disperat. Trebuie să întinzi o mână celui care e lângă tine şi doar dacă n-o primeşte, sau constaţi că nu o merită, te porţi altfel. Desigur, asta înseamnă logică europeană, clasicismul ăsta atticist care ne-ar fi distrus, după unii, conştiinţele. Dar eu unul nu cred aşa ceva.

Hotărârea lui să te ”izoleze” a fost luată brusc, peste noapte, fără să se consulte cu tine. Mă gândesc: este ca şi cum ar fi aşteptat acest prilej, de care profită imediat. Din două una: sau e un om care nu suportă să i se iasă din cuvânt, care nu suportă ”nesupuşenia’’ – ceea ce, după mine.e aberant în lumea asta în care, bărbaţi şi femei, trebuie să fim sau să încercăm să fim egali în toate; sau între voi nu mai există iubire, de fapt nu iubire, ci acel sentiment mai puternic, căruia nu ştiu cum să-i spun acum, ce face lucrurile să dureze.

Ţie îţi lipseşte ceva – de mult timp. Am simţit-o din prima clipă. Nu relaţia fizică. Lipsa aceasta a dus la ruptură. Trebuie să priveşti lucid, să înţelegi şi să accepţi. Tânjeşti după ceva ce nu ţi se oferă demult. Dar dacă tu ştii ce vrei şi ai curajul să ţi-o spui, eşti salvată, înţelegi?

Problema într-adevăr centrală este fiul tău. Cunosc o mulţime de cupluri care nu mai au o viaţă sexuală, nici măcar sentimentală, ci trăiesc pur şi simplu, fiecare după cum îl taie capul, pentru copiii lor. Nu-i nimic de condamnat în asta. Dacă ”filistin”, cum spune V., este înţeles cu sensul de “făţarnic”, oamenii care procedează în felul acesta nu sunt făţarnici. Între a te priva de iubire şi a nu face un copil să sufere şi a-l creşte, socotesc cele din urmă cu mult mai importante. Dar îi admir şi pe cei în stare să taie nodul gordian şi care au curajul să pună capăt lucrurilor ce nu merg cum trebuie. Totuşi, când există un copil, care-i calea cea mai bună?

Legătura dintre un bărbat şi o femeie o dau mai multe elemente simultan – intelectul, sufletul, sexul. Rareori o singură latură poate fi hotărâtoare pe termen lung. Dar când apare ruptura, deşi legătura s-a fundamentat pe toate acele elemente, nu crezi că ceva nu mergea mai demult, fisurile existau şi, de fapt, se trăia într-un fals? Cum te poţi înţelege bine cu cineva şi brusc să constaţi că legăturile acelea nu mai există? Cine le-a rupt, unde au dispărut?

De ce îţi este teamă de el? Numai pentru posibilele reacţii violente sau şi din alte motive? Teama asta ai avut-o întotdeauna? Socotesc că raţiunea şi argumentele trebuie să învingă forţa fizică; şi chiar dacă nu reuşesc, trebuie spuse, fie şi cu riscul de a suferi pentru ele. Nu crezi că trebuie să încetezi să te mai temi? Cine, în lumea asta largă, are vreun drept să te împiedice să gândeşti, să-ţi spui părerea, mai ales când e vorba de tine însăţi?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)