Sunt lucrătorul farsei

Iubire interzisă – 16

M-am gândit, nu o dată, şi la ce s-ar întâmpla în cazul în care divorţezi. Te vreau, ţi-am mai spus-o, fie şi un scurt timp, independentă. Adică să ai casa ta. Şi pe urmă poate vei veni la mine. Nu împinsă de disperarea de după divorţ. E posibil şi să nu vii şi să mă uiţi. Dar să presupunem că vei veni şi vom sta împreună. Sunt un personaj imposibil, cu ticuri şi toane, îngrozitor. Mă vei suporta? N-ai douăzeci de ani, şi nici eu, să ne remodelăm unul după celălaft. Mai departe: stai cu mine; şi dacă te plictiseşti după un timp, dacă te saturi de mine, dacă înţelegi că, de fapt, n-a fost decât sexul care te-a îndemnat şi nu sufletul, dacă ajungi să mă urăşti pentru schimbarea din viaţa ta? Vinovăţia mea n-ar fi mai mare decât a ta, dar eu aş fi cel blamat. Ce se va întâmpla atunci?

Când ajung cu raţionamentul în punctul acesta, mă sperii şi mă întorc de unde am plecat: încă n-ai decis nimic. O vei face?

Ce însemană „limpezirea” de care tot vorbeşti? A ta, a voastră, a mea, a raporturilor dintre mine şi tine?

Până una-alta, dacă, printr-o minune, ai sta singură, am certitudinea că aş fi acum cu tine, tot atât pe cât de sigur sunt că te doresc. Dar ştii cum? CUMPLIT.

15 decembrie

E o zi superbă de duminică. Stau în casă în loc să mă plimb până fac băşici la picioare. Ideea de a petrece încă o zi goală mă îngrozea, dar n-am găsit nicio altă soluţie. Scriu din când în când în acest jurnal, apoi umblu prin vastul meu apartament, privesc cărţile stivuite în bibliotecă şi încerc să-mi amintesc ce e cuprins între coperţile fiecăreia, fără s-o deschid. Chinuitor exerciţiu, de care mă plictisesc după o vreme.

Îmi vin în minte vise din ultimele nopţi – toate sinistre. Monştri feluriţi, persoane cunoscute care îmi arată dinţi ce cresc oribil sub ochii mei şi cad împinşi de alţii crescuţi în spatele lor, copii pe care îi ţin braţe şi alte braţe mi-i smulg fugind cu ei în zbieretele pruncilor, spânzuraţi care scot limba la mine şi-mi fac cu ochiul. Nu mi-am pierdut orice brumă de judecată şi ştiu că nu trebuie să insist asupra lor, n-am crezut vreodată în premoniţii. Dar parcă prea se adună coşmar după coşmar! Fără să vreau le leg de ce mi se întâmplă, de ce se petrece între noi. Încerc să găsesc explicaţii simple, materiale, ştiinţifice tuturor viselor, cum m-am educat demult. Toate întrebările şi obsesiile mele de peste zi capătă forme fabuloase în subconştientul meu. Nimic altceva. N-o să mă prostesc ducându-mă la ghicitoare, întotdeauna am avut vise de felul acestora, toate în culori, când nu visez şi mai ales când nu visez în culori ştiu că mă paşte o boală sau m-am îmbolnăvit deja. N-am reflectat niciodată asupra coşmarurilor nocturne. Acum mă surprinde că insist asupra lor, ca şi cum mi-aş pierde siguranţa de mine, pe care mi-am construit-o încet, în ani. Să fie încă un semn al tulburărilor emoţionale pe care le traversez?

Am întârziat o vreme în faţa oglinzii din hol, privindu-mă. N-am cum să văd dacă m-am schimbat şi cât de mult. Lumea spune că mă conserv foarte bine şi că nu-mi arăt vârsta. Nici eu nu mi-o simt. Dar trebuie să apară şi semnele pe care să le înţeleg eu înaintea celorlalţi: haşuri fine în jurul ochilor, fire albe de păr, muşchi prea relaxaţi, centură de grăsime în jurul pântecelui. Nimic din toate acestea. Dar e ceva care mă tulbură, totuşi, o oboseală care vine de undeva dinăuntru, o lipsă de chef care mă îngrijorează. Am un prieten cu care făceam minunate partide de şah o dată pe săptămână, în vreme ce beam o sticlă de vin, niciodată mai mult, şi discutam despre rosturile lumii. Nu l-am mai căutat de peste o lună, iar când m-a chemat el, am găsit o scuză penibilă cu lucrările prea multe ce-mi stau pe cap. E surprinzător că nu simt nevoia să-mi limpezesc mintea cu o partidă de şah. Se întâmplă la fel cu lipsa mea de dorinţă de a reasculta discurile ce-mi plăceau atât de mult. Nici măcar un Mozart. Nici măcar Carmina Burana! Sunt conştient că ar trebui să ies din starea aceasta, e ca şi cum îmi pierd luciditatea, rămân ţintuit într-o clipă a existenţei, ştiind bine că totul trebuie să curgă, şi mă las înconjurat de spaime şi superstiţii. Ca într-o febră. Ar trebui să mă revolt, pentru că nu-mi pot fi decât eu însumi călăuză, şi să nu urzesc năluciri.

În apele oglinzii în care mă analizam, mi-ai apărut extrem de reală. Nemişcată, aproape lipită de mine, privindu-mă şi tu, dispărând în secunda în care încercam să fac o mişcare să te ating. Când am înţeles jocul acesta al nemişcării, am rămas neclinitit, privindu-te pe îndelete, fiecare trăsătură, fiecare curbură a trupului. O căutare ireală în care nu înţelegeam ce aş putea descoperi şi din care m-am scuturat greu. Poate mi-am greşit meseria. Nu sociolog trebuia să ajung, ci psiholog, psihanalist sau poate să scriu cărţi despre închipuirile oamenilor. De fapt, nici măcar nu e sociologie ce fac, din moment ce rezultatul muncii mele e prestabilit, o farsă. Sunt lucrătorul farsei.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)