Stelian ȚurleaIubire interzisă – 15
N-ai spus „Vreau”, ci „Ai să mă iubeşti?”
„Nu ştiu”, am răspuns prea repede ca să fie adevărat, ridicându-mă de pe pervazul lat şi începând să străbat încăperea. Ai surprins ceva în vocea mea sau în mersul meu şi ai zâmbit.
„Să lăsăm asta. Când pot să vin să te văd?”
„Nu ştiu. Nu depinde de mine, ştii bine.”
„Dar trebuie să vin! Tu nu vrei să vin?”
„Sigur că vreau.”
Ieşind, ştiam că iar am pierdut un prilej să spun ce voiam să spun şi nu reuşesc decât în hârtiile astea. Îţi vreau binele, chiar dacă nu rămâi cu mine. Chiar dacă eşti uimită de ce spun. Chiar dacă eşti terorizată de el cu ideea asta a vinovăţiei, pe care nu reuşesc să ţi-o scot din cap, a crucii pe care trebuie să o porţi. Chiar dacă nu ştii sau nu poţi hotărî ce să faci. Nu suport să te ştiu chinuită, dar mă simt cu mâinile legate, chiar dacă simt cum sporeşte furia în mine cu fiecare zi. Dar eu sunt în afară, adică n-am niciun drept să acţionez, să influenţez mersul lucrurilor. Şi aşa m-a luat gura pe dinainte astăzi. De ce trebuia să-ţi fi spus despre însemnările astea? Te-ai putea întreba: „De ce o face? Ce urmăreşte? Să mi le ofere să văd ce-a gândit atunci? Când să mi le ofere? Cât de departe gândeşte?” Şi ca atare ai putea înţelege ce simt pentru tine, iar asta să te influenţeze. Nu vreau!
La plecare mi-ai pus întrebarea care răstoarnă totul: „Ai să mă iubeşti?” N-ai spus „Vreau să”, ceea ce ar fi fost o dorinţă, acum, poate şi pentru mai târziu. Ci o întrebare pusă la viitor, al cărei rost nu-l înţeleg decât în felul acesta: eu am să mă decid (sau m-am decis deja) să rămân cu tine, dar tu ai să mă iubeşti? Sau: după un timp, am să fiu din nou a ta, ai să mă iubeşti? Altfel nu aveau rost timpul viitor şi nici întrebarea pusă în felul acela. Cum să nu mă tulbure? Pentru că trebuie să treci printr-un divorţ dureros, pentru că vreau să câştigi, pentru că nu vreau să-ţi pierzi fiul şi pentru multe altele. Or, după ce vei fi trecut prin toate astea, nu ştiu cât de doritoare vei mai fi să rămâi cu mine. Se poate să vrei.
Poate mă iubeşti mai mult decât spui sau cred eu. Dar poate doar vrei să crezi asta, pentru că îţi doreşti să se întâmple asta. Ce înseamnă pentru tine să iubeşti? Ce ştii despre mine, despre felul meu de-a fi? Nu cumva sunt imagini şi eşti îndrăgostită de o imagine? Dacă întreb asta, fac o greşeală?
Am răspuns „Nu ştiu” şi te-a durut. Dar nu vreau să te mint. Dacă răspund da, e o minciună; dacă răspund nu – la fel. Pentru că nu ştiu ce va fi cu mine mâine. De-abia reuşesc să numesc ce simt acum – şi încă nici în asta nu sunt convins că nu greşesc. Constat că pot trăi departe de tine; dar cât timp? Nu ştiu. Mă gândesc mereu la tine, la ce faci, la ce-ai făcut, la ce-ai spus, la cum va decurge următoarea noastră întâlnire; mă gândesc la zâmbetul tău, la ochii tăi, la trupul tău lis pe care-l doresc şi cu care m-aş tăvăli acum pe covor lăsând dracului paginile astea. Cum se cheamă toate astea? Poate e doar dorinţă de trupul tău. Dar acceptând asta, de ce, după ce făceam dragoste cu tine, te doream iarăşi şi iarăşi? Să-i spun iubire? Greşesc?
Şi ca să nu-mi mai fierb mintea cu toate întrebările astea (de care tot nu scap), îmi reprim starea de emoţie, mă afund în hârţoage, dau telefoane, mă mai văd cu prietenii, încerc să nu mă las acaparat cu totul de chipul şi imaginea trupului tău. Nu din teamă sau din laşitate. Ci pentru că nu are rost să adaug un chin în plus, când încă nu ştiu ce vrei. Ce vei face.
(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)
