Stelian ȚurleaIubire interzisă – 9
27 noiembrie
Spun ca şi tine: mi-e greu. Mi-e dor de tine. Te vreau aici. Încerc să lucrez şi gândul îmi zboară la tine. Îmi spun să plec pe străzi, aiurea, sau să-mi vizitez vreun prieten şi mă opreşte gândul că ai putea telefona. Ştiu că n-ai să telefonezi.
Oare încep să te iubesc?
Nu-mi iese din cap aproape strigătul tău, când încă nu se petrecuse nimic rău. ”Nu vreau decât să mă iubeşti, iubeşte-mă!”
Reascult The Power of Love pe care îl ascultam împreună când, în fierbinţeala îmbrăţişărilor, îmi spuneai I’m your lady, sunt femeia ta. Doamne, ce ajung să debitez?! Penibilă melodramă…
Te văd umblând prin casa ta pe care n-o ştiu. Stingheră. Obosită. Terorizată.
Am avut două vise sinistre zilele trecute Nu le-am notat, nu le mai ţin minte, în afara sentimentului că mi se va întâmpla ceva rău.
28 noiembrie
Sufăr îngrozitor că nu te pot suna. Am sentimentul că îmi sunt tăiate toate posibilităţile de mişcare. Am fost tentat să formez numărul tău. Dar: putea răspunde altcineva şi nu te puteam cere; puteai răspunde tu, dar fără şansa de a sta de vorbă, pentru că eu n-am voie să-ţi telefonez. Îmi imaginez că te aştept mâine – sau în altă zi – pe unul din coridoarele Institutului şi când te zăresc în sfârşit, n-am curajul să-ţi spun nimic, iar tu treci pe lângă mine. Nu ca şi cum nu m-ai cunoaşte, asta nu cred posibil. Ci doar convinsă că aşa trebuie să te porţi, în măsura în care eşti convinsă că trebuie să scapi de mine.
Dacă te-aş vedea acum, în clipa aceasta, ţi-aş spune doar că imi eşti îngrozitor de dragă şi că nu mi este uşor nici mie, deşi îmi e clar că ţie îţi este cu mult mai greu. Ce simplu ar fi fost dacă nu aveai un copil…
29 noiembrie
Deci ai stat de vorbă cu mine!
Însă eu continui să rămân cu mâinile legate. Nu pot şi nu am dreptul să acţionez. Trebuie să decideţi voi mai întâi ce vreţi. Vă mai iubiţi ori nu: mai aveţi nevoie unul de celălalt sau nu; ţineţi sau nu cont de copil; refaceţi ce s-a rupt sau nu. În niciuna din verigile acestea eu n-am cum interveni.
Nu mă pot împiedica să-ţi spun că n-aş fi vrut să se ajungă aici, că aş fi dorit să curgă totul altfel, că ar fi fost bine să ne lămurim cu sentimentele noastre. Probabil abia acum încep să te iubesc. Tu spui despre tine că nu mai ştii ce simţi. Te doresc foarte mult. Sunt surprins de ce gândesc. Nicicând mai înainte n-am procedat în felul acesta. Întotdeauna când mi-a plăcut o femeie, am făcut dragoste cu ea, dacă şi ea era doritoare. Cu mai multe, în aceeaşi perioadă de timp. Ca un fel de sport. Cu convingerea că sexul nu are nicio legătură intimă cu sentimentele. Gândind că poţi fi dedicat unei femei şi, în acelaşi timp, tot ce faci cu o alta să nu fie înşelătorie, cât nu afectează sentimentele pentru cea dintâi. Poate o să am prilejul să mă explic o dată pe larg. Dar eu, care gândeam în felul acesta, n-am mai făcut dragoste cu nicio altă femeie de când ai revenit. Au sunat aici, nu o dată. Unele s-au arătat surprinse. Culmea este că nici nu simt nevoia; mai exact, nu vreau. Până mă lămuresc ce se va întâmpla cu noi. Îmi este dor de tine nu doar din necesitate, ci şi pentru că am credinţa că mi te potriveşti.
Nu astea voiam să le înşir, ci despre ce simţeam şi gândeam după ce te-am văzut. Poate şi pentru că mă cred mai singur chiar decât înainte.
Te priveam, încercând să fiu detaşat. Arăţi obosită, ai cearcăne în continuare, nu te mai îngrijeşti, ridurile sar în ochi. Astăzi ţi-am văzut întâia oară vîrsta. Dar pentru mine continuai să fii frumoasă, sau mai degrabă o femeie pe care aş putea-o face foarte frumoasă şi tânără. Totul s-ar naşte din fericirea din tine, iubind şi ştiindu-te iubită. De n-ar fi tot ce spun doar vorbe!
(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)
