Presiuni

Iubire interzisă – 11

5 decembrie

Aseară târziu, am primit un telefon de la V. M-a întrebat dacă am discutat cu tine. Nu, i-am răspuns, din moment ce îmi spusese să n-o mai fac.

Eu continui să-mi asum rolul că nu ştiu nimic.

„Bine”, a spus, în felul său repezit. „Au trecut zece zile. Fă-o! Te rog, discută cu ea, să se lămurească. Să nu se ajungă la decizii pripite.”

Nu ştiu dacă astea i-au fost exact vorbele. Înţelesesem că nu voi fi amestecat în deciziile voastre. Ce s-a mai întâmplat între timp? Ce mai vrea? E oribil să fii ţinut în neştiinţă…

6 decembrie

M-am trezit cu gândul că sunt două luni de când m-am culcat cu tine. Mi-ai spus că ai început ziua la fel. De ce nu te-aş crede?

Am stat îndelung de vorbă. Alt fel decât ultima oară. Îmi era dor să te văd. Să te aud. Îmi este greu când nu se întâmplă. Ţi-am spus-o.

Dar după discuţia de astăzi am sentimentul că povestea noastră s-a încheiat.

Tu însăţi foloseai verbele la trecut. Nu ştiu ce speram. Nu ştiu ce mai sper încă. Repet: încă.

Încerc să fiu cât mai limpede cu mine însumi, deşi mă simt de parcă aş avea în faţă o călătorie chinuitoare. Cred că aş vrea să divorţezi, dar să fii tare, să nu cedezi şi să-ţi iei fiul cu tine. N-ai fost 16 ani un obiect. Mai apoi am putea trăi împreună. Ca bărbat şi femeie. Mă gândesc demult că ai putea fi femeia mea – greşesc: eşti; erai demult şi doar drumurile noastre au fost paralele. Dar toate astea nu ţi le pot spune cu claritate, chiar atunci când mă întrebi, pentru că ar însemna să te influenţez. Ar însemna ca tu să acţionezi ştiindu-ţi spatele acoperit, într-un fel pripit, cum tot el spune – ai putea să nu cântăreşti bine ce contează cu adevărat pentru tine, eu sau trecutul tău şi ce cuprinde el. O acţiune pripită se va întoarce mereu împotriva mea şi vei ajunge să mă urăşti că v-am separat. Dacă nu spun nimic, nu mă poţi acuza de aşa ceva.

Apoi sentimentele tale se pot modifica. Dacă îţi spun asta, te împotriveşti. Ştiu că acum, astăzi, negi asta cu înverşunare. Dar ce îţi garantează sau îmi garantează că vei simţi la fel şi după un timp? Spui că mă iubeşti ca pe nimeni altul. Eşti absolut sigură? Ce înseamnă iubirea asta, cum ai putea-o pune în vorbe sau în fapte? Ştiu bine că suferi, ştiu bine că îţi este foarte greu. Crezi că mie nu-mi este? Tu – spui – va trebui să tai în carne vie. Să dai sentimentele de-o parte. Să mă dai pe mine de-o parte, înţeleg. Dar îţi rămâne cel puţin ceva pentru care merită sacrificiul (ce cuvânt pompos!): băiatul. Poate îţi mai rămâne – şi aş vrea să cred – gândul la ce a fost atât de concentrat, cum spui, în atât de puţin timp. Dar mie ce-mi rămâne? Sunt laş dacă mă gândesc astfel? Sunt egoist dacă mă gândesc şi la mine? Nu rămân cu mâinile absolut goale şi cu regretul – de data asta clar, pentru că am avut dovezile palpabile – că puteai fi femeia mea, jumătatea mea şi de două ori când ne-am întâlnit în viaţă cauze cărora nu m-am putut împotrivi, sau n-am vrut, dracu ştie, mi te-au luat? Şi va mai trece un an sau vor mai trece cinci sau puţin îmi pasă câţi, se duce dracului totul şi ajung pământ fără să fi avut clipele acelea calme după care tânjesc de atâta amar de vreme. Cine, dintre noi, e mai în pierdere? Pentru că, admiţând că te împaci până la urmă cu el, nu ştiu în ce condiţii, că rămâi perechea lui, îţi rămâne şi ceva pentru care trăieşti. După un timp, vei uita povestea de acum, care ţi se va prezenta ca o aventură. Tu însăţi vei ajunge să te gândeşti ca la o aventură. Poate şi pentru mine va fi tot o aventură, în acel moment, dar nu voi avea nimic altceva pe lângă acest gând. Pentru că familie n-am şi n-am avut, pentru că n-am reuşit să fac cercetările despre care ţi-am vorbit, n-am fost în stare să scriu cărţile avute în minte. Nici măcar n-aş putea spune că am sacrificat familia pentru scris sau pentru ştiinţă. Nu mi-a reuşit nimic. Sunt un nimeni. Crezi că, gândind toate astea, şi nu de ieri-de azi, îmi este bine?

Ne-am despărţit atât de brusc astăzi, pentru că simţeam că se rupe ceva în mine. Şi în egală măsură pentru că nu te mai puteam privi. Îmi era aşa de dor de trupul tău, încât te-aş fi dezbrăcat în biroul acela, să te sărut toată, să pătrund în tine şi tot restul. Nu ştiu de ce sau ce mă atrage atât de mult la tine. Dar e suficient să mi te închipui şi te simt în vârful degetelor, îmi simt palmele alunecând pe pielea ta extraordinar de catifelată, mă văd purtându-te în braţe şi n-ai greutate, mă văd acoperindu-te, mă simt întreg în tine, îţi văd ochi negri înspăimântaţi de uimire şi bucurie după ce te-ai lăsat iubită. Şi vei putea spune: te gândeşti la mine doar sub unghiul acesta, mă doreşti ca femeie şi tot ce vrei este să faci dragoste cu mine, dar într-o zi o să te obişnuieşti şi o să te saturi. Nu neg că mă gândesc enorm la trupul tău şi mi te închipui iubindu-ţi-l. Dar nu e numai asta. Nu ţi-aş fi cerut, altfel, să-mi promiţi că, indiferent de relaţia noastră, te vei apuca să traduci cărţi pentru a-ţi căpăta independenţa. Nu m-aş gândi că eşti profund nemulţumită – sau ai fost. Poate mă înşel, dar impresia mea este că, cel puţin de la un timp, nu-i mai eşti partener. Nu-mi pot scoate din cap vorbele lui pe care le-am socotit nedrepte şi indecente: “Maria nu poate înţelege problemele complicate, metafizice, ea e cu soma, cu trupul, pricepi?” Cum poate spune asta despre femeia care a stat lângă el 16 ani, i-a făcut un copil şi a trecut prin atâtea? Sunt eu cel rău şi cel care nu înţelege? Sau poate spune şi asta şi atunci eu nu ştiu nimic?

Am un sentiment dureros de ruptură. Îmi lipseşti. Sunt îngrozitor de trist. Nu-mi găsesc cuvintele. Îmi vine să urlu. Aş vrea să am o putere uimitoare, să reorganizez lumea, să dau timpul înapoi. N-o am. Mă simt singur. Mi-e teamă. Gândesc ca un adolescent. Simt că mă repet şi mă prostesc. Îmi este nespus de dor de tine.

Oare am ajuns, în sfârşit, să te iubesc?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)