Ce spune un vechi proverb

Iubire interzisă – 10

1 decembrie

Ieri n-am scris nimic. Jurnalul acesta nu-i decât o momeală perfidă cu care încerc să-mi alin chinurile. Seara mi s-a părut îngrozitor de lungă. M-am străduit să adorm, răsucindu-mă pe o parte şi pe alta, în căutarea unei poziţii care să-mi aducă liniştea. Câtă naivitate! N-am vrut să scriu nimic, ca să nu repet, iarăşi şi iarăşi, cât te doresc trupeşte. Şedeam nefăcând nimic, întins în pat, obosit fără motiv, imaginându-mi unde eşti, mişcările pe care le faci, vorbele pe care le spui altora. Sau închipuindu-mi-te aici, lipită de mine, pregătită să-mi transmiţi fierbinţeala trupului tău, dornică de mângâierile mâinilor mele care ar urmări fiecare curbură, prelungind clipa extazului tău cu ochii scăldaţi în apa aceea de fericire.

M-am gândit dacă ne-am suporta unul pe celălalt vreme îndelungată, ce am face fiecare. Ştii puţin despre mine. Ştiu puţin despre tine. Poate intuiam unele lucruri, dar nu-i de ajuns. Poate ne-ar fi destul împlinirea fizică şi ar fi superb. Nu pot fi sigur. Poate ne-am iubi. Şi dacă nu s-ar întâmpla? Ar însemna că ai distrus tot ce ai avut; că eu am blocat tot ce aş fi putut face. Cum spuneai: “o mare nenorocire sau o mare fericire.”

Culmea e că nici n-am apucat să ne dezmeticim. Adică să ne săturăm unul de trupul celuilalt – bun, poate nu ne săturam – dar măcar, în timpul scurs, să ajungem să ne ştim atât de bine trupeşte, încât să privim cu alţi ochi restul din celălalt. Am fi fost în stare, atunci, cu limpezime, să luăm decizii. De atâtea ori mi-ai spus: ”Nici măcar nu-ţi cunosc sentimentele, dacă cumva n-am fost decît o parteneră de amor”. Gând cât se poate de justificat şi tulburător. Şi pe urmă, tot tu: ”Dar nu-mi pasă. Acum nu-mi pasă.”

Mă simt atât de obosit, încât nici măcar n-am puterea să-mi duc gândurile până la capăt. Tot ce ştiu este că te vreau aici. O oră măcar.

4 decembrie

N-am scris nimic de câteva zile. Am dorit să văd cât rezist. Nu pot fără s-o fac.

Mă simt ca un porumbel fiert – cu siguranţă mi-a rămas imaginea asta oribilă din vreo carte. De două zile, de când am avut discuţia aceea, simt o apăsare care mă împiedică să respir.

„Vreau să-ţi vorbesc”, am spus.

„Te ascult.”

„Nu aici. Vreau să fim singuri”, am spus.

„Mai are vreun rost să ne ascundem acum? Bine, să căutăm un alt capăt de coridor. Şi eu vreau să-ţi vorbesc.”

Am ajuns la colţul scării de serviciu pe unde nu mai trece nimeni de când, cu luni în urmă, muncitorii părăsiseră schelele ridicate să astupe crăpăturile rămase de la cutremur. Ferestrele enorme, zăbrelite, dau spre o mare de acoperişuri de tablă care pluteau într-o ceaţă vineţie. Ţin minte că m-a şocat culoarea asta, când m-am apropiat de geamuri. Întotdeauna când sunt cu tine mi se întâmplă să remarc detalii stranii pe care le asociez făpturii tale. Am simţit că eşti lângă mine din fumul albăstrui al ţigării pe care o aprinseşi deja şi care mă învăluia. Te-am privit şi în loc să te iau în braţe cum doream ori să prind în palme sânii plini care împungeau în puloverul cafeniu, am spus:

„Să fugim peste acoperişuri.”

Ai zâmbit, în sfârşit. „Eşti nebun, Petru Sala.” Ai tras adânc din ţigară. „Poate de asta te voi iubi întotdeauna mai mult ca pe oricare altul.”

Apoi ai dus mâna la frunte, acoperindu-ţi ochii, de parcă ai fi vrut să uiţi că ai spus ceva ce ar fi trebuit să rămână un secret. Am crezut o clipă că ţi-e rău, chiar am avut impresia că te clatini, te-am sprijinit.

„N-am nimic. A trecut”, ai spus. „Mi-am amintit iarăşi de ieri.”

„S-a purtat cum nu se cuvine?” am întrebat.

„Cum adică?”

„A încercat să te oblige la ceva?”

„Nu. Nu-i asta.”

M-ai privit drept în ochi, dorind să-mi vezi reacţia, „I-am propus să divorţăm”, ai spus.

Am aşteptat să continui. Simţeam că încă nu spuseseşi totul.

„Nu va fi simplu. Tot ce a răspuns a fost că nicio lege din lumea asta nu-mi va da copilul mie. Şi că, de mi-l va da, o să-l fure şi n-o să fie al meu şi îi va spune cum i-am trădat eu pe amândoi. Şi că mă va distruge, oriunde mă voi afla.”

M-a cuprins un fel de tremurat de furie.

„N-are cum să facă aşa ceva. N-are voie. Nu va fi lăsat.”

„Crezi? Nu-l cunoşti.”

Te-ai sprijinit de pervaz cu o privire goală.

„Nu ştiu ce se va întâmpla. E prima oară când mă simt pierdută.”

„Dar mă ai pe mine”, am spus, întorcându-ţi faţa. Ştiind că spun vorbe fără rost.

„Da”, ai şoptit, cu o voce care nu era sigură. „Chiar aşa, te am pe tine.”

„Să nu crezi că încerc să fug.”

„Ştiu.”

„În orice fac mă gândesc la tine.”

“Ştiu şi asta.”

„Vreau să fiu alături de tine şi sunt alături de tine.”

„Ştiu şi asta. Dar nu-i de ajuns.”

Te-ai întors în sfârşit spre mine şi ochii tăi negri ardeau acum.

„Nu-i de ajuns. Poţi face cuiva răul dorindu-i binele. E un vechi proverb pe care îl cunoşti, bineînţeles, şi tu. Nu mă pot bizui numai pe impresii. Vreau certitudini şi nu le mai găsesc nicăieri în jur şi mă simt pierdută. Nu vreau să te oblig la nimic, cum încearcă el să mă oblige, întâi izolându-mă, pe urmă spunându-mi să plec. N-am arta adulterului în mine, pur şi simplu n-o am. Nu pot să-i replic când mă acuză, nu pot să nu-i dau dreptate în sinea mea. Tac şi tăcerea mea îl face să jubileze şi continuă să mă lovească. Nu mai ştiu ce-i cu mine, n-am idee de unde să mă prind să mă regăsesc. Nu suport minciunile. Nu vreau să mă minţi. Taci, nu spune nimic, nu te acuz că m-ai minţi. Dar am momente în care tăcerea ta mă sperie, mă dărâmă. Indecizia ta mă înnebuneşte. Detest să lămuresc lucrurile clare şi nu mi se cere zilnic decât să lămuresc ceva ce pentru mine e cât se poate de limpede. Nu mi se cere decât să mă justific, sunt pusă în fiecare zi pe cruce. Nu mai suport. Simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Nimic nu mai e sigur în jurul meu. Nimic nu mai e sigur nici în mine însămi. Nu mai ştiu dacă ce cred e bine, dacă ce simt e adevărat, nu mai ştiu dacă mă bucur când te văd, nu mă mai liniştesc tăcerile tale, mi se pare totul murdar, totul o laşitate, totul…”

Te-ai oprit brusc, ţi-ai întors faţa spre fereastră, ţi-ai sprijinit fruntea de un braţ izbucnind într-un fel de hohot fără lacrimi.

„Dumnezeule! Ce ajung să spun! Iartă-mă. Sunt nebună. Nu ştiu ce-i cu mine.”

Mă simţeam îngrozitor. „Probabil vrei să pleci”, ai mai spus. „Nu pleca. Cu adevărat nu vreau să te acuz. Nu ştiu ce spun.” Am rămas acolo preţ de o jumătate de oră, privindu-ne. Fără să ne vorbim. Mi-ai luat mâna şi mi-ai lipit-o de obrazul tău rece. Simţeam că trebuie să te liniştesc. Simţeam că trebuie să spun ceva, pentru că toate vorbele tale erau adevărate. Am fost incapabil să scot un cuvânt şi când am vrut s-o fac, în cele din urmă, m-ai oprit. Simţeai poate la fel de bine ca şi mine că n-am ce spune, că n-aş face decât să prelungesc o tensiune în mod inutil. Era adevărat ce spuneai, dar aveam sentimentul, în chiar clipa aceea, că vorbeai despre un altul, nu de mine, că umbra acestuia e alături de noi şi dacă spun ceva n-o alung, dar distrug totul.

Nu fug. Dacă vreau să te las pe tine să decizi nu înseamnă că nu sunt bărbat. Dacă tac, nu înseamnă că sunt laş. Mă sperie gândul că asta ai putea crede. Te doresc, dar nu numai pentru trupul tău. Când mă afund în lucrări, sau umblu şi mă prefac că nu mă gândesc la tine, mint.

Cum să te fac să înţelegi, când ajung să nu mă mai înţeleg nici pe mine?

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)