Viorel Birtu-Pirăianu

mă izbeam în noapte de ciotul de lună tot căutând pe boltă cuvântul lumina s-a scurs din lacrima crudă mă ridicam stingher din a mea criptă zidind în cer turnuri tăcute la marginea norilor un om [...]

cu privirea pierdută în zare mă joc cu ciobul de lună seara așez întrebări în ciuturi de lemn însetat de lumină mă zbat între pulberi de stele în dansul cosmic al unui semn etern de întrebare aș [...]

un țipăt ascuțit brăzdează violent cerul e gândul ce vibrează într-o lume goală și surdă gând ce-mi sfâşie sufletul clar, tot mai clar se înalță spre cer cristale de lacrimi plec la drum tălpile [...]

mă înfiora lumina ce curgea trist prin fereastra murdară în orașul rătăcit între cer și pământ trist era parfumul cuvintelor ce mureau suav pe câmpuri de dor nu aveam liniște, nici idei deci, nu [...]

m-am acoperit cu frunze uscate, căzute și rupte în mirajul galben al toamnei sufocat de verdele prea aspru, prea crud pentru ochii mei, triști și grei mirat, m-am dezbrăcat de gânduri să nu [...]

am adunat tăcerile la apus strigau trompetele în parc pe lac, cor lung de lebede obosite în palmă purtam o lumânare nu o stingeți, vă rog, deschideți ușa durerii să urle, să țipe, să joace pe [...]

sunt pustiul născut dintr-un urlet mă doare lumina și fug mă ascund într-o șoaptă să plâng se scufundă stele pitice în mare mai tresar luminițe în zare își cheamă pescărușul ecoul șuieră frunze [...]

am mângâiat zilele și nopțile cu gândurile pășind printre faldurile sufletului căutam adevărul în lumina cerului mă ardea ceara ce se scurgea pe pereți când voi pleca voi așeza pe masa vieții [...]

să vii, să vii în mângâierea șoaptei pe aleile de tei te aștept în nopți târzii să vii, să vii în freamătul vântului și țipătul pescărușilor goniți de valuri furioase pe țărmul gândului, la malul [...]

doar un sărut atât și a plecat fără un cuvânt privesc cioburi din mine aruncate peste tot nuanțe ale unui dezastru neașteptat, neanunțat m-am ridicat și am plecat către nicăieri acolo era ea