Ion Luca Caragiale, publică numeroase desene satirice și caricaturi în revista sa Moftul Român, iar la moartea cunoscutului desenator de bandă desenată din revistele vremii, C. Jiquidi, în 1899, editează un emoționant portret al acestuia.

Prozatorul și publicistul Nicolae Batzaria creează personajul Haplea, românul ”jovial și delăsător, isteț adesea și perdant uneori” (A. Cioroianu).

Înainte de ”marea transformare” de la 1948, când revista Universul Copiilor crește în dimensiuni, cuprinzând articole semnate de autori ruși ori proletcultiști, directorul acesteia este scriitorul Mihai Gafița, cel care furnizase de-a lungul vremii materiale pentru pictorul Pascal Rădulescu. Revista ”transformată” se va numi Pogonici, după modelul celor din Uniunea Sovietică, și va lăsa un mare gol în conștiința cititorilor fideli anterioarei.

În 1938, Pamfil Șeicaru devine patronul grupului de presă Curentul, iar în 1939 apare prima ediție a Curentului pentru copii și tineret, unde își vor face loc patru pagini de bandă desenată, trei dintre ele colorate. Surpriza va fi că redactorul responsabil este nimeni altul decât Marin Iorda, cel care făcuse echipă împreună cu Nicolae Batzaria înainte de ”marea transformare”.

Cotidianul Timpul a suferit mai multe transformări între anii 1937-1944, așa că în 1940 este lansat Timpul Familiei, un săptămânal de divertisment ce cuprindea și o pagină pentru copii. Alături de banda desenată americană, ce se publică în revistă, semnează și scriitorul Aurel Petrescu rubrica BD – Din invențiile lui Gică și multe altele.

Mareșalul Ion Antonescu este preocupat să-și facă propagandă printre copii în revista Graiul Copiilor (1942), tipărită în culori. În numerele 9, 10, 11, ca personaj de BD este creionat însuși Regele Mihai. În această serie este vorba despre un băiețel îndrăgostit de avioane, dar care în lipsa unuia folosește o barză pentru a-i bombarda pe bolșevici cu pietre.

Neagu Rădulescu, romancier și caricaturist, publică în ziarul Soldatul (1939) serialul umoristic de benzi desenate Pățaniile soldatului Neață, care se va număra printre cele 2000 de cărți interzise, în 1946. Autorul își va câștiga existența în continuare vânzându-și volumele la țigani pentru confecționarea cornetelor de semințe sau zugrăvind locuințele prietenilor.

Începând cu 1949, actorul Iurie Darie realizează benzi desenate în revista Licurici. Prozatorul Dumitru Almaș scrie, în 1967, scenariul pentru Dan Buzdugan, în revista Cutezătorii. În 1970, Petre Ghelmez definește BD-ul și principalele sale reguli de exprimare, ca urmare a unei colaborări susținute de Mihai Negulescu, redactorul-șef al publicației românești, cu redacția Pif Gadget din Franța. Personajul BD nou apărut este Minitehnicus, un roboțel inventat de redacție ca partener al pionierilor, un exemplu de ingeniozitate autohtonă.

În timpuri mai apropiate tot mai mulți scriitori sunt recunoscuți ca pasionați ai benzii desenate: Gellu Naum, Nichita Stănescu, Nina Cassian, Radu Gyr, Radu Theodoru, Dumitru Almaș, Lucia Olteanu, Mircea Sântimbreanu, Ion Hobana, Ion Băieșu, Horia Roman-Patapievici, Adrian Cioroianu, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu etc.

Dar despre ei, în altă poveste.

Sursa foto: http://lewebpedagogique.com/bd/faire-un-dossier-bdet-contacter-un-editeur/

Post-ul Bedefilii vechi și noi apare prima dată în Literatura de azi.

Filmul este o capodoperă suprarealistă, cu multe elemente regăsibile în criteriile unei BD. Interpretările sunt diverse, însă ceea ce se poate observa cel mai ușor este colajul de imagini peste decor, un decor somptuos (Palatele Schleissheim, Nymphenburg, Amalienburg și Antiquarium Rezidenz, din Germania), gesturile mișcate, flashback-ul, focalizarea pe portret, pe gesturi, detalii, care pot sugera mai mult decât o face narațiunea ambiguă, indeterminată spațio-temporal. Intrarea în spațiul virtual se realizează prin intermediul unei camere plimbate pe abundența decorativă a unei vile în stil baroc, luxuriante, lugubre, cu interminabile coridoare. Atmosfera e întunecată, cu oglinzi, coloane, lambriuri, stuc, mulaje, marmură, ce conferă nota de stranietate. Vocea naratorului expune cu obiectivitate ca într-un roman realist. Personajele secundare fac parte din public, ele se proiectează pe fundal, pentru credibilitate, și asistă la discursul susținut ca din întâmplare, semnificativ, însă.

Apar multe scene memorabile în acest filmstock, vizionarea unei piese de teatru, jocul de cărți sau de hazard, desprinderea curelelor unei sandale, admirația pentru un tablou, întâlnirea a doi îndrăgostiți într-o grădină geometrică, unde totul este static, artificial, inclusiv mișcările umane, mai puțin apa din bazin, care se mișcă cu precizia unor linii în cărbune.

Aici, la fel ca în banda desenată, expunerea narativă este redusă la elementele sale concrete, aparent simplificate. Se creează intenționat senzația de incertitudine a spectatorului, lipsesc relațiile cauzale dintre evenimente, ele putând fi recuperate doar prin situarea în spatele camerei, sau al desenatorului. Aparent, personajele sunt produsul liniei unui creion bine proporționat, decupate dintr-o revistă și lipite în decorul filmului. Scenele se repetă cu frecvența memoriei, amintirile revin, se imprimă peste realitate, ca niște apendice peste tableta care încadrează un personaj BD. Naratorul intervine prin voiceover și transmite o frază care ar putea lămuri ambiguitatea ce se instalează acolo unde se așteaptă cronologie, rațiune, acțiune. Dar genialitatea acestui film constă în chiar lipsa unei logici, a unei continuități obișnuite, oferind discontinuitatea cu rol de construcție narativă.

Personajele nu se privesc față în față, sunt desensibilizate precum păpușile cu ațe, își recită rolul ca pe o scenă, sunt conectate mai degrabă la cel care le privește printr-o vitrină decât la cel care li se adresează, în rol. Altele nu fac decât să privească, totul se focalizează pe privirea pierdută. Rolul principal feminin îl deține Delphine Seyrig, o actriță complexă care joacă impecabil gesturile celor mai profunde stări feminine : tăcerea, amnezia, suferința. Alături de Giorgio Albertazzi și Sacha Pitoëff, ea apare în ipostaza unui desen pus în mișcare. În manieră suprarealistă, scena care urmează este amintirea întâmplării ce tocmai se petrece. Dată fiind concentrarea pe gesturi a regizorului și scenaristului, filmul nu și-ar pierde valoarea nici dacă ar fi mut. S-a și dorit acest lucru, Resnais a vrut să recreeze un nou stil de cinema tăcut, cu atmosfera anilor ’20, machiaj dramatic, gesturi de tragediană, costume proiectate de Casa Chanel, ipostaze artificiale, lipsite de spontaneitate. Există scene în care personajele vorbesc fără a li se auzi vocea sau a fi transcrisă în vreun text. În alte momente, un viol este redat printr-o cascadă de lumină ce inundă ecranul.

S-a spus despre acest film că personajele sale sunt suflete moarte sau în uitare, cineva are o replică prin care exclamă: ”Prea multă imaginație!” Pentru iubitorii de BD rămâne senzația că pelicula acestui film este compusă din casete cu personaje genial desenate și un narator care intervine din când în când pentru a face lumină sau a ambiguiza și mai mult ceea ce n-ar mai avea niciun farmec dacă ar putea fi lămurit.

Imagine de pe strokeofpaint.wordpress.com

Post-ul BD sau triumful imaginației apare prima dată în Literatura de azi.

Sunt acasă și în apartamentul meu de bloc, dar un altfel de acasă unde ochiul meu nu este destul de familiar. Casele se construiesc și se dărâmă, bisericile se înalță cu turle înalte, aproape de cer, străzile se închid și se deschid, uit că aici fusese o cofetărie, aflu din cărți că aici era o farmacie, numele străzii nu mai este același. Orașul nu-mi dă voie să cred că va rămâne neschimbat în timpul meu de trăit, el e ca mine, aleargă, se transformă, îmbătrânește, pe când satul a fost bătrân de când îl știu, nu mă aștept să întinerească, îi caut pereții ruinați sub pânzele de păianjen și îl găsesc tot așa cum îl găseam în copilărie: straniu la fiecare întunecare și proaspăt la fiecare răsărit, orașul e imatur, în ciuda arhitecturii născute în secolele ce au trecut.

Civilizația care pătrunde forțat în satul meu îndepărtează amintirea pașilor care până mai ieri puteau fi ghiciți, așa cum iarna ghicești urmele pe zăpadă. Știu cu ochii închiși drumul de acasă până la biserică și ce se află în spatele proaspetelor lambriuri lăcuite din pronaos. Simt ca nimeni alta mirosul de ploaie și de apă tulbure, iar piciorul meu cunoaște grija de a nu călca vreo vietate ce se mișcă încet prin iarbă. Înțeleg mugetele și nechezatul, zăresc de departe un roi de albine agățat pe tulpina unui copac.

Drumul de sub asfalt mai păstrează încă pașii mei de fetiță și liniile unor case și labirinturi, trasate cu o bucată roșie de țiglă spartă.

Asfaltul de acolo conservă pașii bunicilor și părinților mei, ai mei, de copil, cel de aici nu mă cunoaște, aici nu am desenat niciodată cu cretă pământul aproape albit de roțile carelor ce scârțâiau până la miezul nopții. Aici am învățat totul din cărți, acolo, frecându-mă dimineața la ochi și privind adormită la minunile necuvântătoare care umpleau grădinile. Înainte de a cunoaște numele viețuitoarelor, le-am învățat puii, mirosul, culoarea, sunetele, temperamentul. Abia pe urmă, cineva le-a chemat cu numele lor dat de oameni, și-ntr-un târziu am aflat că poartă fiecare un nume dat de Dumnezeu.

Post-ul Întoarcerile apare prima dată în Literatura de azi.

Este o pătrundere în spațiul destul de puțin analizat al unei literaturi ce se încăpățânează să accepte încă numele de ”paraliteratură”. Ion Manolescu, veritabil critic literar de BD, susține în cartea sa Benzile Desenate și canonul post modern (Editura Cartea Românească, 2011) legitimitatea încadrării benzii desenate pe criterii estetice și canonice în literatură. De-a dreptul emoționant în volumul lui Dodo Niță este reminder-ul care îi aduce în prim-plan pe Gellu Naum, Nichita Stănescu, Nina Cassian, Radu Gyr, Radu Theodoru, Dumitru Almaș, Lucia Olteanu, Mircea Sântimbreanu, Ion Hobana, Ion Băieșu, toți iubitori de BD. Gellu Naum își desenează două din Cărțile cu Apolodor, Amedeu, cel mai cumsecade leu și Apolodor, un mic pinguin călător, iar Nichita este fascinat de albumul Carusel al lui Sandu Florea căruia îi scrie: ”Sandule, am citit albumul aseară și nu l-am lăsat din mână până nu l-am terminat. Nu știam că benzile desenate pot să atingă un nivel poetic atât de înalt. Doresc să scriu un articol despre el în revista Flacăra, unde am o rubrică lunară”, ceea ce va și face.

Sunt multe de spus și despre ”paradigmele paraliteraturii” și despre Dodo Niță. Orice s-ar scrie în domeniul criticii BD, românești sau europene cu raportare la România, nu-l poate exclude. Este un pasionat care știe tot ce mișcă în domeniu și notează în carnețel. Cine dorește să construiască are uneltele necesare.

Imagine preluată de pe: revistanautilus.ro/bd/paradigmele-paraliteraturii/

Post-ul O literatură care face multe parale apare prima dată în Literatura de azi.

Ni-l putem închipui aplecat peste revistele cu file îngălbenite, din te miri a cui colecție, recitind revista Cutezătorii, răscolind biblioteci în căutarea oricărui material ce are legătură cu banda desenată. Dacă există încă sceptici în privința tratării cu seriozitate a scenariilor BD, Dodo Niță vine să spulbere mitul ”domeniului de frontieră”, făcând posibilă o raportare la educația cetățeanului român în epoca trecută, care și-a format cultura occidentală prin chiar această neînsemnată (para)literatură. Fără a teoretiza prea mult, Dodo Niță scoate la lumină perioada în care banda desenată înfrunta uneori ideologia prin chiar aparenta ei neînsemnătate.

Dodo Niță este Președintele Asociației Bedefililor din România. Scrie, face critică și traduce. Sub semnătura sa au apărut Encyclopedie de la Bande Dessinée Internationale (Editions Omnibus Paris, 2005), capitolul despre banda desenată românească din BD GUIDE (2004), Dictionnaire de la bande dessinée roumaine, împreună cu Mircea Arapu, (Editions Taupinambour, Soissons, 2008), Livia Rusz monografia (în limba franceză, Editura Kertesz Nyomda es Kiado, Budapesta, 2010), Tintin in Romanien (în limba maghiară, Editura Pionier Press, Stockholm, 2014). A tradus din franceză mai multe volume de benzi desenate de Juillard & Cothias (Cele 7 vieți ale șoimului), Hergé (autorul lui Tintin), Louis Cance (desenator la Pif Gadget), Morris (scenaristul lui Lucky Luke), a îngrijit volume, a scris prefețe la cărți SF.

Pentru contribuția sa la promovarea limbii și a culturii franceze în România, a primit în anul 2000 titlul de Cavaler Al Ordinului ”Les Palmes Academiques”, din Franța, iar în 2006 pe cel de Cavaler Al Ordinului ”Leopold al II-lea”, din Belgia.

Volumul despre care începusem să scriu a apărut în 2015, se numește Paradigmele literaturii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, cu o prefața de Angelo Mitchievici. Îl amintesc ca să nu uit că despre el voi scrie în cele din urmă, însă spațiul pentru portretul lui Dodo Niță nu este pe deplin completat.

(va urma)

Imagini preluate de pe benzidesenateromanesti.blogspot.ro

Post-ul Portret de BD-ist în mai multe acte apare prima dată în Literatura de azi.

Cu toată fascinația pentru libertate și călătorii, știam foarte puțin despre acest subiect, însă volumul în discuție m-a luminat în tainele meseriei riscante și deloc romanțioase. Nu știu sigur dacă romantismul a lipsit cu desăvârșire din viața piraților, autorul nu abordează și această latură a lor decât foarte puțin, vorbește despre traiul de pe punte și dedesubtul ei, despre corăbii, echipamente, lupte, prăzi, execuții, alimentație, îmbrăcăminte, cărți, filme cu pirați, autori-călători, dar nu despre viața amoroasă a piratului. Dacă m-ar interesa acest subiect, n-aș avea decât să-l caut printre rânduri, imaginându-l. Oricum, pot porni de la două indicii: la procesul vestitului pirat Jack Rackham alias Calico Jack, în 1720, s-au prezentat și două dintre însoțitoarele sale de la bordul vasului William, pe care îl confiscase. Se numeau: Anne Bonny și Mary Read. Ambele erau însărcinate, iar vorbele pe care una i le-ar fi adresat amantului în sala de judecată ar fi fost: ”Dacă ai fi luptat ca un bărbat, nu ai fi fost spânzurat ca un câine!” Replica dezvăluie mai degrabă o relație pasională, bazată pe instinctul fiarei decât una conjugată din emoții marine. Nici nu se putea altfel deoarece mirosul nu permitea apropieri tandre, igiena era precară, iar alimentația predispunea la îmbolnăviri repetate. Pe lângă scorbut, dizenterie, febră tifoidă, alcoolism, probleme cardiace și cerebrale, dragostea trupească era zgâlțâită de blenoragie și sifilis, astfel că problema familiei nu exista. Unde mai pui că media de vârstă în aceste condiții era de 27 de ani. Chiar și așa, bietul bărbat, viteaz de altfel, își pierdea dinții, mâna, înlocuită cu un cârlig, piciorul, cu o bucată de lemn, ochiul, acoperit cu o bandă neagră, părul, cu un batic strâns legat la spate, încât putea fi iubit doar făcând concesii, în cazul în care femeii i se permitea să aleagă. Dacă se studiază puțin morala secolelor, începând cu cel de-al XVII-lea, discuția pe acest subiect e închisă înainte de a începe. Adrian G. Romila demitizează în capul meu imaginea unui bărbat trufaș, seducător, cu Errol Flynn în rolul principal: ”Ne putem imagina că un membru al unui echipaj de pirați nu arăta deloc atrăgător, dimpotrivă, scăpat de disciplina oficială obligatorie și de controalele unor comandanți severi, apărea neras, mizerabil, plin de cicatrici și de semne pe corp, cu dinții stricați și beteșugurile prost mascate, așa cum trebuia să arate un individ pentru care interfața socială nu mai conta.” Piratul, corsarul sau bucanierul (între cei trei există diferențe considerabile) era, de cele mai multe ori, marinar nemulțumit, dezertor din Marina Regală sau sărman din pătura de jos. Dar comandantul său putea fi chiar și aristocrat, și încă unul rafinat ca Bartholomew Roberts ”cunoscut printr-un aer distins, îmbrăcat elegant, disprețuitor al bețiilor și jocurilor de noroc, atât de obișnuite în echipajele de pirați”.

Studiul asupra imaginarului mării este extrem de dens, transformă cititorul într-un posibil aventurier al spațiilor exotice, un călător în țările mirodeniilor. O lume dispărută, dar care ajunge până la noi prin legendele ce au alcătuit și alcătuiesc în continuare poveștile copilăriei. Este, în același timp, un îndemn la aventură, dar și o enciclopedie tehnică a flotei piraterești. Expediția în lumea corsărească a lui Adrian G. Romila se întinde pe zece capitole, fiecare captivant în felul său. Scrie despre Golden Age of Piracy sau Mare nostrum, istoria maritimă autohtonă, o privire cu accente exotice la scară mică, exact ca o machetă a unei goelete în comparație cu goeleta în sine. Ficțiunea este amestecată în realitate și invers, astfel că scriitorii remarcabili au cultivat mitul vieții pe mare, așa cum a ajuns el și la noi: Daniel Defoe, John Steinbeck, Jack London, Walter Scott, Herman Melville, Jean Bart, Radu Tudoran și mulți, mulți alții. Reiese că o dată declanșat imaginarul social se caută cultivarea lui și nu adevărul despre cele întâmplate, astfel că orice informație ulterioară devine ea însăși o curiozitate inflamată. Cum se întâmplă și aici.

Să revin la curiozitatea mea. Rarele momente de fericire, dincolo de pradă și luptă, vor fi avut loc prin unghere, ”în spațiul strâmt de la bordul vreunei goelete, pe nisipul fin al vreunei plaje izolate sau în vreo tavernă mizeră din port”, presupune autorul. Printre numeroasele personaje din realitate, istorii, filme sau benzi desenate, prezente în studiu, se află și Corto Maltese (autorul BD – Hugo Pratt), „pirat, anarhist și visător”, cum îl numește Mircea Mihăeș, așa că eu continuu să visez că pirateria putea fi adusă la rang de virtute a sentimentelor față de femei. Nu folosesc singularul, deoarece Corto identifica femeia drept stăpână a inimii, însă iubea femeile, străin de continuitate sau stabilitate. La salutul său: ”Adio, Pandora!”, ultima dintre femeile sale alături de care își găsește inexplicabil liniștea, ea îi răspunde: ”La revedere, Corto Maltese!”, semn că piratul reușise să sădească un lucru de netăgăduit în sufletul său. Chiar și pentru atât, piratul, corsarul sau bucanierul merită respect.

Foto de pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/timp-liber/articol/pirati-corabii-incursiune-intr-un-posibil-imaginar-al-marii

Post-ul Lupii mărilor în căutarea fericirii apare prima dată în Literatura de azi.

Îmi amintesc cum m-a luat pe mine copil Apolodor și mi-a arătat tot ce a întâlnit el în cale, cum Micul prinț m-a legat de eșarfa lui și am călătorit printre stele, și cum s-a născut în mine dorul de ducă, de schimbare a spațiului pentru a-l regăsi mereu altul pe cel dintâi.

Romanul grafic, pe care îl recomand ca exercițiu în jumătatea de oră de copilăreală, este diferit de ceea ce am citit până acum, pornind de la ilustrare și până la transformarea modernă a poveștii, ce implică alte povești și devine roman. Se numește Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, ilustrat și transpus în scenariu de Maria Surducan, Editura Vellant, Colecția Cărți însemnate, București, 2014. Dacă trece jumătatea de oră și nu vă opriți din lectură, continuați, nu dăunează deloc sănătății.

De la bun început se remarcă o ilustrare mai puțin comună, în negru, verde, gri, oranj și roșu-carmin sau cârmâz. Nuanța de roșu, numit și roșu-natural, provine din sarea de aluminiu a acidului carminic, produs de coșenila roșie, o insectă din familia Coccoidea. Procesul de obținere este unul dramatic: zdrobirea femelei din această familie, însă ceea ce se obține este un colorant roșu-profund. Aceasta este impresia pe care o lasă coperta cărții, că ascunde ceva ce trebuie descoperit, un amestec de taine și răspunsuri ambigue. Roșu-profund este nuanța care apare în costumele unor personaje, iar amestecul de negru, în majoritatea desenelor, creează senzația unui spațiu misterios. Vă puteți imagina umbrele din filmele tarkovskiene, ca pe un spectru al realității.

Se pare că Maria Surducan a descoperit secretul evadării din spațiul uneori limitat al gândirii, deoarece romanul său ilustrat este un rezumat al vieții. Povestea conduce spre altă poveste, în drumul său adună și poveștile altora, care îmbogățesc povestea inițială, transformând-o în ceva ce nu mai încape în limitarea anterioară. Pasărea Măiastră fură de când lumea merele de aur din grădinile domnești, râvnite de orice muritor, cu atât mai mult de o ființă fantastică atrasă de strălucirea efemerității terestre. Mereu există un fecior demn de aventură, un Prâslea cel Voinic curajos și inconștient care nu vede niciodată obstacolele și nici nu se oprește la primul, chiar dacă demersul său pare fără izbândă. Urmărește Pasărea Măiastră și îi fură o pană din coadă. Frații săi mai mari văd răsplata pentru curaj înainte de a-l avea și astfel își reduc șansa de a intra vreodată în cursa pentru cel mai vrednic fiu. Feciorul cel mic e naiv, dar bun la suflet, și, asemenea lui Harap-Alb, reușește să cucerească lumi și animale, să-și facă părtașe la aventură creaturile cele mai stranii ale pământului, pentru că misterele nu se arată oricui, ci doar celor care văd lucrurile altfel decât ceea ce par ele a fi. Este cunoscută predilecția povestitorilor populari sau culți pentru contrast, iar desenatorul preia creionarea lumii basmice în alb și negru, redând-o și mai schematic. Realitatea este redusă la formele sale extreme prin exagerarea calităților și a defectelor. Scenarista acestui roman grafic nu ține seama de faptul că reducerea realității la formele sale extreme nu are rădăcini psihologice, ea infiltrând mostre de înțelegere a lucrurilor prin autodeterminare. Face o filozofie fină a vieții, transmițând exact înțelepciunea necesară. În ciuda prezentării superficiale a unor personaje, în basmul obișnuit, aici ele primesc conștiință, responsabilitate. Banda desenată, așadar, nu restrânge sensul, ci îl multiplică.

În încercarea feciorului de a găsi pasărea, întâlnește Lupul cel Năzdrăvan, un animal înțelept, ușor metamorfozabil, cu puteri magice, dar lipsit de entuziasm. Nu nejustificat, mai ales că transmite un mesaj oamenilor care nimicesc tot ce ating și transformă natura în peisaje industriale fără nicio dorință de a mai trăi la umbra copacilor.

Desenatoarea ilustrează acum schele, stâlpi, sonde, un mediu arid și neprimitor. Lupul cenușiu, când om când animal, îl sfătuiește pe Prâslea să meargă la sălașul lui Jumătate de om, supranumit Împăratul Păsărilor, și să caute năzdrăvana care este atrasă de sclipiciuri. Dar pasărea nu se lasă furată ușor, așa că începe să strige. Hoțul este prins și adus în fața stăpânului, care îl ceartă că a îndrăznit, el, fiu de rege, să fure. Băiatul se apără: ”Încercam doar să-ndrept răul făcut!”, iar replica nu întârzie ”Băiete, nici nu știi tu câte rele sunt de îndreptat pe lume!” Modul în care se poate transmite un mesaj simplu, dar penetrant, prin banda desenată, este un câștig. Un bun scenarist selectează cu acuratețe esența unei întâmplări, el nu are timp pentru desfășurare și de aceea plantează morala, încadrând-o firesc în spațiul textului.

Bineînțeles că pentru a scăpa cu viață, Prâslea trebuie să aducă de la Negru Împărat pajura de lemn, o mașinărie zburătoare. Acesta din urmă este fratele lui Jumătate de Om, om de știință, dar mult mai periculos, din cauza lui au dispărut pădurile și în loc s-a ridicat o lume artificială. Feciorul de împărat gafează ușor, întâi nu reușește să extragă pasărea din colivie, fără zgomot, acum se împiedică de un cablu și îl trezește pe însuși împăratul înnegurat, cel care a descoperit în urma experimentelor sale alchimice că: ”Mare putere se iscă atunci când amesteci două lucruri potrivnice”. Îi dă sarcină lui Prâslea să călătorească pe alt tărâm și să-i aducă de acolo apă vie și apă moartă. Dar călătoria este una a pierzaniei, nimeni nu îndrăznește să călătorească de frica balaurului cu multe capete. Un surd la frică însă reușește, astfel că după lupte sângeroase în ape adânci, excelent ilustrate de Maria Surducan, ajunge la un fel de colivie mai mare, luminată, unde dă peste frumoasa Ileana, fiica lui Negru Împărat. Ea îi pansează rănile văzute și nevăzute. O foarte bună ilustrare este și cea a umbrelor verzui pe lumina galben-pai sau verde-praf. Nu sunt specialistă în numirea nuanțelor, dar cele înfățișate aici necesită o denumire specifică, deoarece niciuna nu este precum în spectrul culorilor. Amestecul dă naștere unor combinații care susțin ilustrarea spațiului tainic al basmului.

Cum-necum, se ivește și Pasărea Măiastră care dă o mână de ajutor celor doi tineri. Prâslea se aruncă asupra ei, de la ea trăgându-i-se toate relele, și dă s-o prindă. Pasărea cu chip de femeie începe a vorbi, devenind o mică zeitate. O aură albă îi înconjoară capul și aripile, semnul omega stă deasupra, iar în pieptul său apare jumătatea de măr (acest semn e și pe copertă) asemănător capului de bufniță – înțelepciunea. În mijlocul frunții tronează cel de-al treilea ochi. Sugestii sunt destule, astfel că urmează răspunsul așteptat de băiat. În această nouă înfățișare, pasărea îi explică de ce a furat merele: ”De unde crezi c-o luat tac-tu mer’le de aur?” ”Știi că dacă guști din poame, ți se deschid ochii a doua oară…” ”… să vezi chipul adevărat al oamenilor?” ”Știi ce răspundere e asta?” ”Pomu’ acela uscat de-afară l-ai văzut?” ”Știi din vina cui nu mai dă rod?” ”Ca să dea iar rod mărul de aur, Ileana caută apă vie și apă moartă.” ”Numa’ că fiica lu’ tac-su, încearcă științific.” ”Maică-ta ți-o lăsat un descântec.” Dar Ileana s-a înțelepțit și nu mai pierde vremea cu descântece. Omul contemporan s-a dezvrăjit, nu renunță însă la basme, încearcă să le rezolve științific, condimentându-le cu tehnica existentă. Este metoda la care a apelat și scriitoarea J. K. Rowling în seria de romane Harry Potter.

Revenind la povestea noastră, cei trei fac un plan, Prâslea devine Făt-Frumos (că doar a învins balaurul), și pornesc spre curtea lui Negru Împărat, cu o falsă apă vie și apă moartă. Pasărea Măiastră ia locul Ilenei, iar fata fuge. Fuge și Făt-Frumos, și ajung amândoi la curtea lui Jumătate de Om, care își primește pajura de lemn. Primejdia însă e pe urmele lor, Negru Împărat a descoperit înșelăciunea, astfel că vine cu o armată zburătoare. Lupta are loc în aer, pajura de lemn și lupul le sunt de mare folos celor trei, și izbândesc. Aparate de zbor cu aripi de lemn, păsări speriate, Pasărea Măiastră pe post de luptător, arme ciudate, roboți asemănători cu insectele din ordinul Hymenoptera, cuvintele magice ale lupului cenușiu, toate constituie scenele de luptă într-un spațiu atemporal. Lui Petrea alias Prâslea alias Făt-Frumos i se face dor de frații săi. Află de la lupul cenușiu povestea tatălui lor, care a pornit în urmă cu treizeci de ani, împreună cu fratele mai mic, la furat smicele de măr de aur. Mezinul le-a obținut ușor prin sufletul său bun, dar cel mare l-a ucis și s-a întors singur. Mărul de pe tărâmul fermecat s-a uscat din cauza fărădelegii, iar Pasărea Măiastră a revenit mereu pentru a nu lăsa merele pe seama unor nelegiuiți.

Lupul cel Năzdrăvan îi readuce la viață pe cei doi frați ai lui Petru, Matei și Radu, care între timp fuseseră transformați în stană de piatră, pentru gândurilor lor ucigașe. Cei doi nu se dezmint și îl ucid pe Petru, luându-i pasărea. Ileana rămâne în urmă, astfel că atunci când trupul iubitului ei este aruncat în prăpastia în care se afla, la trecerea dintre lumi, ea se folosește de apa vie și apa moartă, dar și de descântecele învățate de la mama ei. Cei doi tineri hotărăsc să nu se mai întoarcă la curtea tatălui pentru a dezvălui adevărul, deoarece Pasărea Măiastră le va face dreptate.

Romanul începe cu povestea finală, dar prima pagină debutează cu formula specifică ”A fost odată ca niciodată…”, iar sfârșitul rămâne deschis. Spațiul exotic se deschide cu o clădire/palat în stil romano-bizantin. Nimic nu este ceea ce pare, lucrurile pot fi întoarse oricând într-o altă direcție, astfel că, odată pătruns în misterul desfășurat în fața ta, începi să cauți porți de ieșire în labirint.

La baza romanului grafic au stat basmele: Prâslea cel Voinic și Merele de aur, Pasărea Măiastră și Lupul cel Năzdrăvan, culese de Petre Ispirescu.

***

Maria Surducan a terminat Artele Plastice la Cluj și trăiește în Cluj.

Întrebată ce face în viață, Maria răspunde: “cu o mână ilustraţie, cu o mână bandă desenată, cu cealaltă mână grafic design şi în cealaltă mână ţin ceaşca de cafea”. Ideal pentru imaginație.

Să nu uitați de cele treizeci de minute de copilăreală!

Sursa imagini: http://blog.carturesti.ro/cu-maria-surducan-despre-ilustratia-de-carte-bd-mazgaleli-si-planuri-marete/

Post-ul Basme de Crăciun în care nu te-ai încrezut până acum apare prima dată în Literatura de azi.

Vă propun lectura acestei cărți pentru copii și rafinați, dar în BD, după un roman de Radu Tudoran, cu desene și scenariu de Puiu Manu (Editura Crepuscul, Ploiești, 2010). Despre Domnia Sa, desenatorul, voi scrie mai multe în rubricile viitoare, acum vă spun doar că semna desenele în revista Cutezătorii și Luminița, pentru cei care-și amintesc. Pentru cei mai mici, aceste două reviste ale copilăriei mele, ne erau aduse la școală și miroseau a clei. Le așteptam cu nerăbdare și, până să le citim, ne băgam nasul în ele și trăgeam puternic aer în piept.

Dodo Niță, un tip excepțional, și vă voi convinge altădată că am dreptate, semnează postfața acestui volum BD, rememorând prima întâlnire cu desenele lui Puiu Manu. Prima bandă desenată pe subiectul romanului Toate pânzele sus a fost semnată în 1973 de același Puiu Manu, la 19 ani după apariția cărții. În 2010, desenatorul, prieten cu Radu Tudoran, amândoi iubitori ai navigației cu pânze, revine cu volumul de BD, ”într-o adevărată feerie de culori, multe din casete, în special cele a căror acțiune se petrece pe mare, fiind adevărate tablouri în miniatură”. (Dodo Niță)

Cartea debutează cu un rezumat al poveștii despre cei doi prieteni aventurieri, Anton Lupan și Pierre Vaillant, colegi în studiul ingineriei la Paris. Cel din urmă era nepotul unui marinar care îl însoțise pe marele naturalist C. Darwin în călătoria sa în jurul lumii, și aflase că în Țara de Foc mai există încă un ținut neexplorat. Așa se naște ideea de a porni spre acele locuri, însă celor doi le lipsește corabia potrivită cu planul expediției, astfel că mai așteaptă până își adună bani suficienți. Reușesc să cumpere un vas pe care-l numesc ”L’Esperance”, dar tot nu le ajung banii pentru călătorie. Hotărăsc ca Anton Lupan să lucreze în continuare în construcția căilor ferate turcești, iar prietenul său să transporte marfă cu mica lor goeletă. În primul drum spre Galați, Pierre este atacat de pirați și dispare cu întreg echipajul. Se bănuiește că au fost luați prizonieri. Întorcându-se la Sulina, Anton Lupan găsește epava și hotărăște să o repare. Încropește un echipaj care se dovedește a fi o alegere bună:  Ieremia, dulgher de corăbii, Cristea Busuioc, plutaș, Gherasim,  fost cârmaci pe corabia Penelopa, Ismail, turc din Istanbul, ajutor de cârmaci și bucătar. Mai târziu li se alătură Mihu, un ciobănaș fugit de la stână împreună cu câinele său, Negrilă sau Negruț, și Haralamb, văr cu Ieremia. Apare și Adnana (ultima venită), formând astfel echipajul goeletei Speranța, șase bărbați, o femeie și un câine.

Întâmplarea se petrece pe la începutul secolului al XIX-lea, iar goeleta Speranța pornește ”cu toate pânzele sus” pe 15 iulie 1885.

Spre deosebire de alte cărți de BD, aceasta are multe casete cu text explicativ și uneori intervine vorbirea directă a personajelor, ceea ce facilitează înțelegerea cuiva care nu este obișnuit să citească în ”bule”. Desenele completează textul prin expresivitate, cu nuanțe vii, adaptate spațiului și timpului în care au loc evenimentele. Aventura este continuă și suspansul asemenea. Anton Lupan îl zărește pe Pierre Vaillant într-un hotel din Istanbul, dar îl pierde repede și renunță a-l mai căuta o vreme, Ismail este asaltat de cele patru neveste ale sale, apare Agop, negustorul scăpătat, care se roagă să urce până la Pireu. Pe când Speranța se pregătea să plece din port, un călugăr cerșetor îl roagă pe Anton Lupan să-l ia și pe el până în arhipelagul grecesc. Mihu descoperă că cerșetorul poartă iatagan și are asupra lui pașaportul lui Pierre Vaillant. Gherasim îi smulge barba falsă și constată că este chiar temutul pirat Spânu, cel care a prădat vasul lui Pierre, în drum spre Brăila. Busola Speranței deviată de Spânu conduce vasul spre insula piraților, Skantsura, unde are loc o înfruntare din care echipajul iese învingător. Pirații sunt luați prizonieri, Ismail rămâne singur pe vas să-i păzească, în timp ce echipajul se îndreaptă spre țărm. Aici descoperă corabia Penelopa, capturată de pirați, iar în ea o fată, Adnana. Fata le arată comorile piraților. În acest timp, Ismail adoarme, iar pirații profită și se dezleagă. Reușește însă cu șiretlicurile sale să-i ”adoarmă” pe toți la loc, în frunte cu Spânu. Obiectul miraculos este chiar polonicul de la bucătărie.

Imaginile sunt pline de dinamism, de aceea și firul poveștii curge ușor și repede. Spânu se aruncă în valuri, încercând să se salveze, dar un rechin stă la pândă. Aventura continuă, o scrisoare găsită asupra ”călugărului” indică faptul că Pierre trăiește și e prizonier în Marea Roșie. Pirații sunt dați judecății, în Pireu, echipajul cumpără arme, iar Adnana rămâne alături în călătoria spre Suez. Ajunși pe insula piraților, oamenii de pe Speranța află că Pierre Vaillant trăiește, astfel că Anton Lupan ia hotărârea să se îndrepte spre Marsilia, unde Adnana își întâlnește tatăl și rămâne. Aici apare un alt personaj ciudat, Martin Stricland. Vasul înfruntă o furtună puternică, Stricland însă sparge butoaiele cu apă, astfel că echipajul suferă de sete. Se apropie un alt vas salvator, dar din cauza răfuielilor acestui ciudat cu căpitanul navei, nu primesc nici acum apă. Ploaia îi salvează.

După cincizeci de zile, aventurierii ajung pe coasta Americii de Sud, unde îi aștepta o scrisoare de la Adnana, ba mai mult, Adnana în carne și oase. Cele mai exotice destinații intră de acum pe harta vasului Speranța: Rio de Janeiro, Santa Caterina, Montevideo, Buenos Aires, Strâmtoarea lui Magellan, Punta Arenas, Canalul Beagle. Se întâmplă multe lucruri neașteptate, apare Piedro și alcalufii, care sunt educați să taie lemne cu joagărele și să-și construiască adăposturi. Echipajul de pe vas găsește aur, iar câțiva oameni în frunte cu Anton Lupan fac o expediție în munți. Aici căpitanul face măsurători topografice și întocmește harta ținutului necunoscut din Emisfera de Sud, iar un pisc mai greu de cucerit primește numele de Ceahlăul Mic. În fundul unei prăpăstii zac rămășițele grupului din care a făcut parte și tatăl lui Pierre Vaillant, iar scopul expediției pare a fi atins. La coborâre descoperă un incendiu provocat de Pedro pentru a se răzbuna pe Martin Stricland, ucigașul tatălui său. Ismail este rănit în lupta cu tânărul răzbunător, care vrea să incendieze și vasul Speranța. Ajuns înapoi, căpitanul însuși îi taie piciorul cangrenat, pentru a-i salva viața. Urmează o nuntă mult așteptată la Punta Arenas, cea a lui Anton Lupan și a Adnanei. Dar un aventurier nu renunță niciodată la aventură. Un vas de pescuit aduce un mesaj găsit într-o sticlă: Pierre Vaillant indică locul unde poate fi găsit, astfel că Anton Lupan pornește în căutarea prietenului său pentru a respecta legea prieteniei.

Ineditul acestui roman transpus în bandă desenată constă în sentimentul de participare la aventură pe care îl inspiră. Dacă într-un text amplu pot interveni și sincope, diluări ale subiectului în descrieri amănunțite, întinse pe mai multe pagini, aici totul se întâmplă cu ”sufletul la gură”. Anton Lupan este un frate de curaj și omenie al lui Corto Maltese, un aventurier veritabil, pentru care prietenia este mai presus decât viața.

Pentru o viață sănătoasă, copilăriți-vă cel puțin treizeci de minute pe zi. Citiți un roman transpus în BD și nu uitați: Pânzele sus, oricând simțiți că țărmul nu vă este prielnic!

Imagini de pe puiumanu.blogspot.ro

Post-ul Pânzele sus! apare prima dată în Literatura de azi.

Inutil să amintesc implicațiile psihoterapeutice ale acestui gest, sunt numeroase, dar cea mai mare provocare este să uiți preț de un ceas că ai crescut, că ești adult, că ai responsabilități, că ai copii, că ai fost bolnav, că ai suferit de tristețe. Lumea magică, adusă frecvent în discuție când se vorbește despre copilărie, dispare urgent în fața judecății reci, paradisiace, și e greu să o mai aduci înapoi. Exercițiul, vraja, de fapt, care stau la baza acestei magii pe cale să revină, este transportarea/teleportarea voită în spațiul dorit.

Astăzi vă propun o carte pe care o țin de ceva vreme pe noptieră: Povești, album de Benzi Desenate, adaptare după Ion Creangă. Nu am dat în mintea copiilor, vă asigur, doar că prea ne schimbă masca zilnică a seriozității și responsabilităților apăsătoare. Vă puteți imagina cum ar fi să porniți la ședința cu șeful impenetrabil după ce ați citit Dănilă Prepeleac? Cum ar fi să aveți ședința de redacție după ce aseară ați citit și zâmbit la BD-ul Ivan Turbincă? Cred că toată lumea ar fi câștigată!

Cartea pe care v-o recomand are un scenariu de Adriana Nazarciuc și Liviu Antonesei, iar desenul este asigurat de Șerban Andreescu, apărut la Editura Adenium, în condiții excelente, în 2014.

Foto: Editura Adenium

Desenele sunt foarte atractive, astfel că voi ”citi” fără să citesc Punguța cu doi bani. BD-ul debutează cu imaginea unui povestitor care seamănă cu Ion Creangă, doar că poartă… cravată. O căsuță drăguță, un soare ghiduș ce stă să apară, un cocoș abia trezit care începe să țipe, o babă (are doar un dinte) vizibil deranjată și un moșneag plăcut surprins că are un cocoș atât de matinal. Ei, ce bine ar fi dacă lucrurile s-ar rezolva atât de simplu, niște vorbe acolo, dar când în casetă apare ”Pang!” și ”Ziiiiiup!” totul se complică. Baba îl strânge pe moș de gât, moșul visează la ouă, găina babei stă mândră pe ouăle din cuibar, iar cocoșul amărât, cu o boccea în vârful unui băț, pleacă unde o vedea cu ochii. Cu linia ciocului curbată în jos, găsește o pungă cu doi bani și începe să-și imagineze lire, euro, dolari, ce auzise și el că există pe lumea asta și aduce fericire oamenilor. Bucuria nu e de durată, deoarece din vârful dealului apare o trăsură zgomotoasă, cu trei personaje deloc simpatice. E clar că poftesc la punga lui. Zis și făcut, punga dispare și vizitiul dă bice cailor.

Cocoșul aleargă și își începe cunoscuta rugăminte: ”Cucurigu, boieri mari, dați punguța cu doi bani!” Îi dispar câteva pene din coadă, vizitiul cade, aleargă, și cocoșul se trezește printre broaște și păianjeni, într-o fântână. Dar în situații-limită, apelăm la formule-limită. Nu se știe formula aplicată, cert este că deodată apa scade, ”Glub, Glub” în burta păsării care acum se îndreaptă spre conacul boieresc. Situația devine și mai neplăcută, boierul poruncește să fie aruncat în cuptorul plin cu jăratic, dar cred că v-ați prins: ce avea cocoșul în burtă? Exact. Stinge focul cât ai clipi și mai și umple bucătăria de apă încât slujnica plutește într-un obroc, pe post de barcă, și vâslește cu ce altceva decât cu o lingură de lemn. Pasărea devine o adevărată fiară, un element de stres groaznic pentru bietul boier, care, oricât de imaginativ a fost în pedepse, nu mai dorește decât să scape și să-și limpezească mintea. Vizitiul îndeplinește porunca și cocoșul ajunge în cireada boilor și a vacilor, unde ar trebui să fie călcat în picioare. Dar fiara, pentru că de pe acum cocoșul are puteri suprapăsărești, înghite, mai acătării decât Flămânzilă, tot ce-i vine la rând. Primește o înfățișare urieșească și pornește să-și recupereze punguța lui dintâi. Față de el, găinile din curte sunt puișori, așa că pentru următoarea pedeapsă este adusă o macara din lemn care îl cuprinde de spate și îl aruncă direct în pivnița care adăpostea tezaurul conacului. Ard torțe, strălucesc galbeni, se adăpostesc saci grei, pe care scrie „Taxe și Impozite”. Ați ghicit ce se întâmplă. Boierul nu a avut cea mai bună idee, așa că se vede nevoit să-i dea până și punguța cu doi bani, la care se lăcomise dintâi, numai să plece. Când găinile văd asemenea ispravă, apar inimioare roșii! Se iau după cocoș și îl vor urma unde va porunci el, că, deh!, așa arătare nu vezi în fiecare zi. Un cocoș puternic, bogat, pintenat…

Se întoarce la casa moșneagului, cu toată bogăția, încât bătrânul își imaginează că ar putea fi un elefant, dar nu e, e cocoșelul lui drag care îi aduce un munte de bogății. Situația se inversează, baba îi cere câte ceva moșului, el se folosește de aceeași replică pe care i-a dat-o ea, găina pornind de pe-acum în pribegie. Nu găsește nimic, biata, decât o mărgică. Ei, așa-i viața, în situații de acestea, nu poți decât să slujești la casa bogatului, baba își schimbă ținuta și apare pe o plajă, ducând o tavă cu două cocteiluri. Cui? Păi celor doi îmbogățiți, care se lăfăiesc la soare, alături de găinușe cochete.

În final, povestitorul încheie în maniera cunoscută a basmului românesc: Uite-așa, dragii mei, am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună! De mă veți crede…

Lectură plăcută și nu uitați, pentru o viață sănătoasă, să vă copilăriți cel puțin 30 de minute pe zi!

Foto: Lia Faur

Post-ul „Punguța cu doi bani” sau cum să-mi îmblânzesc șeful apare prima dată în Literatura de azi.

Așa cum naratorul are rolul său în schița Dl. Goe de I. L. Caragiale, aici intervine rolul scenariștilor să preia subtilitățile textuale și să redea umorul, mirarea, încruntarea, bunăvoința ori alte sentimente fără de care textul nu ar mai fi același. Complexitatea acestui act constă în chiar reducerea cuvintelor, eliminarea unor fragmente întregi și păstrarea mesajului esențial. La sfârșitul dialogului între Goe și cele trei femei, asupra pronunției cuvântului ”marinar” , scenaristul intervine ironic și amuzat cu o explicație suplimentară: ”Venea trenul și nu aveau timp pentru lecții de gramatică”, ceea ce conferă și mai multă expresivitate textului. Trenul apare, norii seamănă cu niște cocori proaspăt întorși din țările calde, pălării și fețe preocupate se grăbesc să urce, pregătind momentul următor. O plăcuță atașată ultimului vagon indică direcția Iași-București, fără nicio explicație, acest Goe universal poate urca din orice stație, în orice timp. Controlorul primește și el accent de Iași, încât nu mai ai nici un dubiu că cel puțin unul dintre scenariști va fi și el un cetățean al urbei. Scena blocării lui Goe în cabină este redată prin onomatopee, iar lovitura la nas prin desene cu chip de mort, fulgere, stele, sugestia trimițând la dezastrul închipuit de un copil atunci când se lovește.

Textul schiței Dl. Goe de I.L. Caragiale poate fi citit în cincizeci și patru de imagini.

A doua schiță, Vizită, începe cu încadrarea timpului, culorile sunt ale înserării, luminile sunt aprinse. Onomatopeele și semnele de întrebare ori exclamare răzbat din majoritatea scenelor, se sugerează că e un mic război în spatele aparentului calm al doamnei Popescu. Fata în casă își face prezența în culoarea gri, semn că vine dintr-un dezastru, teafără, totuși, spunând: ”Coniță, iată cafeaua!” Dinamica întâmplărilor, neastâmpărul băiatului, sunt foarte bine redate în banda desenată, culorile sunt vii, personajele în mișcare. Plecarea vizitatorului este una dintre imaginile care impun curiozitatea, suspansul. O pisică mirată, semne de întrebare, privirea personajului și ”pliciclompul” șoșonilor pregătesc încheierea cunoscută: Ionel a turnat cheseaua cu dulceață în șoșonii musafirului.

Textul schiței Vizita… de I.L. Caragiale poate fi citit în cincizeci și două de imagini.

În Bubico atrag atenția gândurile personajului: cățelul și o mănușă de box, o țigară și un chibrit, cățelul și un ciocan, un măgar și un pumn, toate semnifică starea de nervozitate în care călătorește el. Finalul e mai greu de acceptat, mai ales pentru iubitorii de animale, iar personajul apare ca fiind diabolic. Se creează o tensiune psihologică bine redată în cuvinte și imagini. Textul schiței Bubico de I.L. Caragiale poate fi citit în șaizeci de imagini.

Kir Ianulea debutează cu chipul povestitorului. Povestea cu dracii și Ianulea este plină de haz și textul este într-un melanj perfect cu desenul. Se schimbă nuanțe, culori, se face trecerea din poveste în poveste, predomină tonurile de maro și gri, culori mai puțin intense în comparație cu cele din schițele anterioare. Dracii sunt ba roșii, ba verzi, ba maro, mici sau mari, ocupați sau ghiduși. Aghiuță are comportament de copil neastâmpărat care primește o pedeapsă – provocare: să se ”împielițeze” în om și să se însoare cu o femeie timp de zece ani. El va fi trimis pe pământ ca să afle de ce toți bărbații care ajunseseră in iad dădeau vina pe femei. Se îndreaptă spre București, unde trebuie să trăiască cu nevasta timp de zece ani, după care, să revină în iad, să raporteze toate cele întâmplate în acest timp. Ajuns acolo, se prezintă ca fiind un negustor bogat, pe nume Kir Ianulea, ai cărui părinți au murit în împrejurări tragice. Povestea ajunge la urechile tuturor vecinilor și curând se căsătorește cu o fată foarte frumoasă și așezată, dar fără zestre, Acrivița. Cu cât el o iubește mai mult, cu atât ea devine mai rea și mai insuportabilă. Nu reușește să-și ducă sarcina la sfârșit, semn că femeile sunt mai a dracului decât dracul împelițat.

Textul schiței Kir Ianulea de I.L. Caragiale poate fi citit în șaptezeci și patru de imagini.

Abu – Hasan este o povestire amplă despre feciorul unui negustor bogat, pe vremea califului Harun-al-Rasid, din Bagdad. După moartea tatălui, Abu-Hassan își cheltuiește averea pe petreceri și mese fastuoase cu prietenii săi. Rămas sărac merge să le ceară ajutorul, însă ei îl evită. Abu-Hassan hotărăște împreună cu mama sa ca în fiecare seară să meargă pe pod și să invite un străin la cină, să nu mai fie singur. De aici o întreagă poveste moralizatoare, derulată în o sută paisprezece imagini, care se citește repede și plăcut. Sunt evidențiate în text mesaje ce traduc morala pe un fond al desenelor încărcate de dinamismul cromatic oriental prin opulența unor palate, iar la polul opus, sărăcia unor colibe. Noaptea, visul, bucuria, tristețea, toate sunt sugerate într-un singur scop, cel al înțelegerii unui mesaj încărcat de semnificații.

Cu file lucioase și coperte cartonate, cartea poate fi citită oriunde chiar și deasupra tabletei sau a laptopului, așa cum am făcut eu.

Lectură plăcută și nu uitați: pentru o viață sănătoasă fiți copii cel puțin treizeci de minute pe zi!

Foto: http://www.adenium.ro/carte-copii/86-abu-hasan-povestiri-benzi-desenate-caragiale.html

Post-ul Înapoi la copilăreală! apare prima dată în Literatura de azi.