Îmi place BD-ul pentru că are forța de a distorsiona prezentul și a-l plasa în imediatul imaginar, realizând adesea o relație de interdisciplinaritate cu literatura sau cu filmul. Da, cu filmul. Și nu neapărat cu desenul animat, ci filmul artistic, cel în discuție, premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția (1962): L’Année dernière à Marienbad (Anul trecut la Marienbad), realizat de regizorul francez Alain Resnais, după un scenariu de Alain Robbe-Grillet. Cei doi au avut aceeași viziune asupra transpunerii cinematografice, până în cel mai mic detaliu, după mărturisirea lor, chiar dacă au lucrat mai mult separat. Robbe-Grillet a gândit decorul, elementele paraverbale, modul în care trebuia amplasată camera și mișcările ei, editarea fotografiilor în succesiunea lor, iar Resnais a cosmetizat totul, a adăugat exact ceea ce era necesar pentru a ajunge la forma finală, în maniera scenaristului, fără ca acesta să fie de față. Apoi, Robbe-Grillet a publicat scenariul, ilustrat cu fotografii din film, sub forma unui Cine-roman (Paris: Les Editions de Minuit, 1961).
Filmul este o capodoperă suprarealistă, cu multe elemente regăsibile în criteriile unei BD. Interpretările sunt diverse, însă ceea ce se poate observa cel mai ușor este colajul de imagini peste decor, un decor somptuos (Palatele Schleissheim, Nymphenburg, Amalienburg și Antiquarium Rezidenz, din Germania), gesturile mișcate, flashback-ul, focalizarea pe portret, pe gesturi, detalii, care pot sugera mai mult decât o face narațiunea ambiguă, indeterminată spațio-temporal. Intrarea în spațiul virtual se realizează prin intermediul unei camere plimbate pe abundența decorativă a unei vile în stil baroc, luxuriante, lugubre, cu interminabile coridoare. Atmosfera e întunecată, cu oglinzi, coloane, lambriuri, stuc, mulaje, marmură, ce conferă nota de stranietate. Vocea naratorului expune cu obiectivitate ca într-un roman realist. Personajele secundare fac parte din public, ele se proiectează pe fundal, pentru credibilitate, și asistă la discursul susținut ca din întâmplare, semnificativ, însă.
Apar multe scene memorabile în acest filmstock, vizionarea unei piese de teatru, jocul de cărți sau de hazard, desprinderea curelelor unei sandale, admirația pentru un tablou, întâlnirea a doi îndrăgostiți într-o grădină geometrică, unde totul este static, artificial, inclusiv mișcările umane, mai puțin apa din bazin, care se mișcă cu precizia unor linii în cărbune.
Aici, la fel ca în banda desenată, expunerea narativă este redusă la elementele sale concrete, aparent simplificate. Se creează intenționat senzația de incertitudine a spectatorului, lipsesc relațiile cauzale dintre evenimente, ele putând fi recuperate doar prin situarea în spatele camerei, sau al desenatorului. Aparent, personajele sunt produsul liniei unui creion bine proporționat, decupate dintr-o revistă și lipite în decorul filmului. Scenele se repetă cu frecvența memoriei, amintirile revin, se imprimă peste realitate, ca niște apendice peste tableta care încadrează un personaj BD. Naratorul intervine prin voiceover și transmite o frază care ar putea lămuri ambiguitatea ce se instalează acolo unde se așteaptă cronologie, rațiune, acțiune. Dar genialitatea acestui film constă în chiar lipsa unei logici, a unei continuități obișnuite, oferind discontinuitatea cu rol de construcție narativă.
Personajele nu se privesc față în față, sunt desensibilizate precum păpușile cu ațe, își recită rolul ca pe o scenă, sunt conectate mai degrabă la cel care le privește printr-o vitrină decât la cel care li se adresează, în rol. Altele nu fac decât să privească, totul se focalizează pe privirea pierdută. Rolul principal feminin îl deține Delphine Seyrig, o actriță complexă care joacă impecabil gesturile celor mai profunde stări feminine : tăcerea, amnezia, suferința. Alături de Giorgio Albertazzi și Sacha Pitoëff, ea apare în ipostaza unui desen pus în mișcare. În manieră suprarealistă, scena care urmează este amintirea întâmplării ce tocmai se petrece. Dată fiind concentrarea pe gesturi a regizorului și scenaristului, filmul nu și-ar pierde valoarea nici dacă ar fi mut. S-a și dorit acest lucru, Resnais a vrut să recreeze un nou stil de cinema tăcut, cu atmosfera anilor ’20, machiaj dramatic, gesturi de tragediană, costume proiectate de Casa Chanel, ipostaze artificiale, lipsite de spontaneitate. Există scene în care personajele vorbesc fără a li se auzi vocea sau a fi transcrisă în vreun text. În alte momente, un viol este redat printr-o cascadă de lumină ce inundă ecranul.
S-a spus despre acest film că personajele sale sunt suflete moarte sau în uitare, cineva are o replică prin care exclamă: ”Prea multă imaginație!” Pentru iubitorii de BD rămâne senzația că pelicula acestui film este compusă din casete cu personaje genial desenate și un narator care intervine din când în când pentru a face lumină sau a ambiguiza și mai mult ceea ce n-ar mai avea niciun farmec dacă ar putea fi lămurit.
Imagine de pe strokeofpaint.wordpress.com