Fiecare dintre noi avem un loc în viață pe care îl idealizăm, un timp în care am trăit și ne rămâne reper pentru timpurile viitoare. De obicei, acest timp este mereu la trecut, îl trimitem cât mai departe de parcă am vrea să-l ferim de ispite și răutăți. Timpul meu e într-un sat îndepărtat, unde soarele răsare de după același deal, de când mă știu, și apune după celălalt, asemenea. Mă gândesc uneori de ce a trebuit să mă nasc aici, dacă mi-e într-un fel de folos această distribuire pe niște câmpuri mereu cu miros de pământ umed, care mi-au adus ofrandă copilăriei toate podoabele lor de preț. Poate că da, pentru că mai mult decât o clădire, decât orice construcție materială, realizată de om, dealurile acelea rămân nemișcate, ele se conturează pe cer în aceeași formă curbată, care liniștește. De aceea când le zăresc de departe îmi spun: ”sunt acasă”.
Sunt acasă și în apartamentul meu de bloc, dar un altfel de acasă unde ochiul meu nu este destul de familiar. Casele se construiesc și se dărâmă, bisericile se înalță cu turle înalte, aproape de cer, străzile se închid și se deschid, uit că aici fusese o cofetărie, aflu din cărți că aici era o farmacie, numele străzii nu mai este același. Orașul nu-mi dă voie să cred că va rămâne neschimbat în timpul meu de trăit, el e ca mine, aleargă, se transformă, îmbătrânește, pe când satul a fost bătrân de când îl știu, nu mă aștept să întinerească, îi caut pereții ruinați sub pânzele de păianjen și îl găsesc tot așa cum îl găseam în copilărie: straniu la fiecare întunecare și proaspăt la fiecare răsărit, orașul e imatur, în ciuda arhitecturii născute în secolele ce au trecut.
Civilizația care pătrunde forțat în satul meu îndepărtează amintirea pașilor care până mai ieri puteau fi ghiciți, așa cum iarna ghicești urmele pe zăpadă. Știu cu ochii închiși drumul de acasă până la biserică și ce se află în spatele proaspetelor lambriuri lăcuite din pronaos. Simt ca nimeni alta mirosul de ploaie și de apă tulbure, iar piciorul meu cunoaște grija de a nu călca vreo vietate ce se mișcă încet prin iarbă. Înțeleg mugetele și nechezatul, zăresc de departe un roi de albine agățat pe tulpina unui copac.
Drumul de sub asfalt mai păstrează încă pașii mei de fetiță și liniile unor case și labirinturi, trasate cu o bucată roșie de țiglă spartă.
Asfaltul de acolo conservă pașii bunicilor și părinților mei, ai mei, de copil, cel de aici nu mă cunoaște, aici nu am desenat niciodată cu cretă pământul aproape albit de roțile carelor ce scârțâiau până la miezul nopții. Aici am învățat totul din cărți, acolo, frecându-mă dimineața la ochi și privind adormită la minunile necuvântătoare care umpleau grădinile. Înainte de a cunoaște numele viețuitoarelor, le-am învățat puii, mirosul, culoarea, sunetele, temperamentul. Abia pe urmă, cineva le-a chemat cu numele lor dat de oameni, și-ntr-un târziu am aflat că poartă fiecare un nume dat de Dumnezeu.