Una din primele mele amintiri din Lisabona este de la începutul primei toamne, când afară era deosebit de cald. Ieșisem la plimbare împreună cu soția mea și cu cățelul nostru, un cocker spaniel care ne-a însoțit la post în trei țări diferite. Umblam agale, cam toropiți de soare, prin parcul din fața Mănăstirii Ieronimilor (Jerónimos), mergând către malul Tejo-ului. La un moment dat, chiar când așteptam să traversăm strada prin fața unui șir lung de taxiuri, un șofer a ieșit din taxiul lui și a venit spre noi spunându-ne ceva. Cum eram de puțină vreme la Lisabona și nu prea ne obișnuisem cu vorbitul moșmondit și bazat pe silabe înghițite al cetățeanului de pe stradă, ne-am oprit dacă omul tot ne abordase, dar nu înțelegeam ce vrea să ne transmită.

–Espere aqui só um minuto, ne-a spus el văzând momentul nostru de derută.

Atâta lucru am înțeles: Așteptați doar un minut. Și s-a dus la mașina lui, de unde a revenit cu o sticlă de apă de 5 litri, din care se consumaseră vreo doi, și s-a aplecat să-i dea să bea cățelului nostru, care umbla cu limba scoasă. A înclinat sticla de apă, a sprijinit-o pe un picior, a turnat puțină apă în palma sa făcută căuș, iar cățelul a înțeles că era invitat să bea. Și a băut o cantitate considerabilă de apă, așa ni s-a părut. Șoferul de taxi părea fericit că făcuse un animal și mai fericit ca el. Ne-a explicat, cel puțin așa am dedus noi, că era important să nu se deshidrateze câinele și că era bine să ieșim cu el la plimbare mereu înarmați cu o sticlă de apă, din care să-i dăm din când în când. Am rămas complet blocați: acel șofer de taxi dăduse din apa lui unui câine pe stradă să bea ca să nu se deshidrateze. I-am mulțumit cum ne-am priceput mai bine, iar el a rămas lângă mașina lui făcându-ne semn cu mâna și zâmbind.

*

O istorioară din timpul Revoluției Garoafelor ne-a fost povestită de un prieten portughez. Revoluția Garoafelor, reamintesc pentru cei mai tineri decât noi, a fost acea lovitură de stat militară petrecută în Portugalia în ziua de 25 aprilie 1974, când armata s-a revoltat împotriva dictaturii de dreapta conduse de primul-ministru Marcelo Caetano, punând capăt regimului de extremă dreapta al lui António Oliveira de Salazar, care conducea țara din anul 1932. Revoluția s-a declanșat ca o reacție a armatei față de războiul tot mai sângeros ce se desfășura în coloniile portugheze din Africa: Angola, Mozambic și Guineea-Bissau. Semnul distinctiv al revoluției au fost garoafele înfipte de soldații portughezi în țeava puștilor lor de atac.

Deci în dimineața de 25 aprilie 1974 o coloană de câteva tancuri venea de la o unitate militară din afara capitalei și se îndrepta spre centrul Lisabonei ca să participe la lovitura de stat. Cum coloana venea în viteză pe unul din marile bulevarde, mașinile personale fie s-au oprit, fie s-au tras cât mai pe dreapta, pentru a nu nimeri în calea tancurilor. Acestea mergeau nederanjate de nimeni către centru, într-un zgomot de șenile ce domina întreaga atmosferă, când, la o intersecție, a apărut culoarea roșie la semafor. Spre surprinderea generală, primul tanc a oprit, iar toate celelalte au oprit în urma lui. Nu era nimeni care să le taie calea în respectiva intersecție, nimeni care să le împiedice înaintarea în vreun fel. Când culoarea s-a schimbat din roșu în verde, coloana de tancuri s-a pus din nou în mișcare ducându-se mai departe pentru a participa la lovitura de stat din centrul capitalei.

*

Următorul episod ne-a fost istorisit de soția unui ambasador dintr-o țară balcanică. (Aici poate merită menționat faptul că, în limba portugheză, se face o distincție între embaixadora – femeie care deține funcția de ambasador și embaixatriz – soția ambasadorului. În românește probabil am traduce în ambele situații folosind același cuvânt: ambasadoarea.) Într-o zi deci a embaixatriz era singură în reședință: soțul ei, ambasadorul, era la ambasadă, copiii erau la școală, iar menajera ceruse liber în ziua respectivă. Stătea pe canapea în living, fuma și se uita la televizor. Fiind o zi foarte călduroasă, ferestrele erau larg deschise, în speranța că se va face puțin curent. Reședința colegilor noștri din Balcani era într-un cartier de vile de pe o colină a Lisabonei, o zonă rezidențială foarte selectă, liniștită și plină de verdeață.

La un moment dat femeii i s-a părut că aude o mișcare prin locuință și, în clipa următoare, a văzut un bărbat umblând temător prin casa ei. Când li s-au întâlnit privirile, amândoi au rămas un moment paralizați. Apoi ea a început să strige la el în limba ei, fiindcă portugheză nu știa destul de bine încât să înceapă să se certe. Strigând în limba ei maternă, și-a făcut întrucâtva curaj. S-a ridicat de pe canapea, cu țigara în mână, și a pornit în direcția lui, dar, povestea ea, ar fi dat orice să nu ajungă prea aproape. Nu știa dacă era înarmat, dacă avea să scoată un cuțit și s-o înjunghie în inimă sau în stomac. Omul era mic de statură și pirpiriu, îmbrăcat în niște haine de lucru, cam murdare. O clipă ea s-a gândit că poate era de la șantierul din apropiere, unde se construia foarte încet o vilă și omul poate voise să vadă dacă era cineva în acea casă cu toate ferestrele deschise. El, în același timp, avusese probabil și el o surpriză neplăcută: vedea o femeie în acea casă ce părea pustie, și anume o femeie înaltă și robustă (soția ambasadorului balcanic fusese sportivă la tinerețea ei) și care agita o țigară amenințător.

Intrusul s-a învârtit rapid pe călcâie și a luat-o la fugă pe unde venise. Femeia, care știa casa pe de rost, a coborât pe scara de serviciu, ca să-i taie calea în grădină. Deși în mod normal ea ar fi trebuit să ajungă prima, se vede că întârziase întrucâtva, de teamă ca nu cumva să-l prindă. Fapt este că, în momentul când ea a ieșit din casă, el era deja călare pe poarta de la intrare, care stătea mereu încuiată. Când a văzut-o că apare strigând la el în limba ei necunoscută și agitând în continuare țigara amenințător, bărbatul a făcut o pauză de o clipă călare pe poarta vilei și a rostit aproape rugător: ”Dîșculpă”, adică ”Desculpa” (Iartă-mă, sorry, pardon, în varianta mai populară). Și a sărit de partea opusă a porții luând-o la fugă pe stradă în jos.

Soția ambasadorului l-a sunat apoi pe soțul ei și i-a povestit cele întâmplate. A enervat-o faptul că el se distra și că n-o lua în serios.

-Dar te-a atacat? a întrebat el.

-Nu. Slavă Domnului, nu m-a atacat. Era un tip mic de statură. Mai mult s-a speriat el că aveam țigara în mână. Cred că se și vedea imobilizat de mine și ars cu țigara încet.

-Și a furat ceva din casă? a mai întrebat ambasadorul.

-Nu. M-am uitat, dar nu cred că a apucat. N-avea nici un obiect în mână. S-a speriat foarte tare când m-a văzut.

-Atunci nu cred că are rost să reclamăm la poliție, a spus ambasadorul calm.

-Și eu să rămân aici expusă în fiecare zi? a întrebat soția.

-Nu, să închizi ferestrele și să-ncui ușile, i-a spus soțul ei râzând. Să nu contezi pe faptul că, dacă sunt oameni de treabă, nu au și ei curiozități.

Post-ul Desculpa! apare prima dată în Literatura de azi.

Îi cunoscusem pe medicul M și pe soția sa la o întâlnire cu comunitatea românească. Ne-au plăcut din prima clipă și cred că sentimentul a fost reciproc. Am fost la ei în vizită la Gatineau de mai multe ori, au fost și ei la noi în vizită la Ottawa. Vorbeam la telefon, ne consultam cu ei despre lucruri pe care nu le înțelegeam sau nu le dădeam de capăt în Canada. Erau mereu deschiși, disponibili, zâmbitori, gata să ajute.

Odată i-am întrebat cum au ajuns ei să se stabilească în Québec. Povestea începea prin anii ’60. În acel deceniu, coloniile franceze și engleze din Africa și-au obținut independența una câte una. La început de drum ca țări libere și suverane, aceste state s-au găsit într-un mare deficit de personal de specialitate, mai cu seamă doctori și profesori. Cum toate mișcările lor de eliberare fuseseră sprijinite și finanțate de URSS, ca formă de export al revoluției socialiste, noile state independente s-au adresat în primul rând lagărului socialist, cerând ajutor în materie de personal didactic și medical. Atunci au plecat și din România către statele africane o mulțime de doctori și profesori. Prietenul nostru, medicul M și soția lui, fiind francofoni, au mers într-o fostă colonie franceză, Guineea sau Coasta de Fildeș, pe baza unui contract de stat semnat între România și țara respectivă, cu condiții foarte clar stipulate în el. Au lucrat amândoi cinci sau șase ani în Africa, făcându-și datoria cu prisosință, în condiții grele de viață și de muncă. La încheierea misiunii, urmau să revină în România via Paris, unde însă decizia lor a fost să ceară azil politic și să se-ndrepte spre Canada, care avea nevoie de medici francofoni spre a lucra în provincia Québec. Și astfel, în 1973, a început aventura lor canadiană. Doctorul M a avut probleme serioase în recunoașterea studiilor sale de medicină, deoarece între Canada și România nu exista un acord de echivalare a diplomelor. A trebuit să dea multe examene și diferențe până ce, la maturitate și după o vastă experiență câștigată în România și în Africa, a ajuns în fine să aibă o diplomă canadiană în medicină și să poată profesa. Între timp, orice punte a lor de întoarcere în România fusese arsă, mai ales când a aflat că statul român îl despuiase de cetățenia română și îl condamnase la moarte în contumacie, pentru încălcarea contractului de stat în baza căruia fusese trimis în Africa.

Stăteam de vorbă cu familia M în toamna anului 2000, când, într-un gest de mare generozitate, dar nu complet dezinteresată, România a acordat un mare număr de cetățenii unor români care le pierduseră din motivele cele mai diverse, ori care renunțaseră la ele după rămânerea în vest. Motivul real al acestei febre a cetățeniilor returnate nu era străin de alegerile parlamentare și prezidențiale din acel an, alegeri la care partidul de guvernământ, PSD, spera că noii cetățeni români din Occident îi vor acorda votul lor în masă. Mă rog, noi, ambasada, procedam cu ei ca de obicei, adică organizam o mică ceremonie în cadrul căreia cetățenii noi sau recuperați rosteau jurământul în fața tricolorului și primeau solemn actul de cetățenie. Doctorul M, soția lui și fiica lor, care mersese cu ei în Africa fiind foarte mică și deci își pierduse și ea cetățenia, au venit la ambasadă emoționați ca să redevină cetățeni români. În mod ciudat, medicul era cel mai marcat de acest moment solemn și s-a fâstâcit mai tare decât soția sau fiica lui, s-a încurcat și la jurământ, deși mi-a garantat că l-a repetat de o sută de ori în dimineața respectivă. În fine, ceremonia s-a încheiat și i-am oprit la o cafea.

Soția lui spunea că acum, pe baza cetățeniei primite înapoi, voia să meargă în România, să vadă ce mai putea face cu fostul lor apartament din Drumul Taberei, dacă-l putea recupera sau dacă îl pierduseră definitiv la rămânerea în Occident, când le fusese confiscat. L-am întrebat pe doctor dacă mergea și el. În definitiv, el era titularul apartamentului.

-Nu, eu nu mai merg niciodată în România, mi-a spus el cu tristețe în glas. Nu uita că eu am o condamnare la moarte acolo, care n-a fost anulată.

-Dar pedeapsa cu moartea a fost abolită în România, am spus eu.

-Da, dar nu și comutarea ei în condamnare pe viață. Dacă mă duc în România și mă trezesc arestat și aruncat în închisoare?

-Acum, cu cetățenia redobândită, o să poți cere și revizuirea procesului respectiv, am spus. Eu cred că acea condamnare a ta a fost deja anulată, altfel nu ai fi redobândit cetățenia, fiind condamnat.

-Mă rog, asta-i o poveste lungă, a spus doctorul M mai mult ca să încheie acest subiect. În toți anii ăștia de când am plecat din țară, m-am obișnuit cu gândul că n-am să mai văd România niciodată. Acum, că m-am obișnuit cu ideea asta, nu mă grăbesc să cred altfel.

-Atunci vă așteptăm să veniți să votați la alegeri, le-am spus conducându-i până la poarta ambasadei.

S-au oprit amândoi în loc și m-au privit pătrunzător.

-Noi nu venim să votăm, au spus aproape amândoi deodată. Nu pentru asta am cerut redobândirea cetățeniei.

A fost rândul meu să arăt probabil derutat de tonul categoric al acestui refuz al lor.

-Dar vă exercitați un drept, le-am spus, care decurge din redobândirea cetățeniei.

-Dragul meu, m-a luat doctorul metodic. Vreau foarte mult să ne-nțelegi. Noi nu ca să votăm am vrut să redobândim cetățenia românească. Ci pentru că suntem români și cetățenia este un atribut implicit al acestei calități a noastre. În toți anii de când am plecat din România nici măcar o singură dată nu am încetat să spunem că suntem români. Tot timpul am vorbit frumos de țara noastră, i-am lăudat cultura și tradițiile, muzica și dansurile, gastronomia și obiceiurile, nu am ratat niciodată spectacolele date de artiști români în regiunea asta centrală a Canadei. Noi n-am încetat niciodată să fim români, deși statul român ne-a luat cetățenia. Pentru asta am vrut s-o primim înapoi acum. Iar în privința alegerilor, gândește-te că, prin votul nostru, am putea influența situația din România. Noi n-am mai urmărit evoluțiile politice, nu știm cine sunt conducătorii, pentru noi ajunge că au fost aleși, iar acum sunt în fruntea statului. Dar cum am putea noi, prin votul nostru neinformat, să promovăm la conducerea României sau în Parlamentul ei niște politicieni care pe urmă să vă facă vouă rău? Noi nu ne mai întoarcem în țară, viața noastră acum e aici, în Canada, însă voi veți reveni acasă și cum veți trăi cu niște lideri care nu vă plac, dar care au fost votați de noi?

-Cele două voturi ale voastre nu pot schimba situația, am încercat să-i consolez.

-Da, dar două voturi de la noi, două de la alții și așa mai departe contează. Noi nu ne putem asuma această responsabilitate.

Românul orientat. Într-un an am hotărât să nu aniversăm ziua națională prin obișnuita recepție la ambasadă, ci printr-un spectacol oferit de artiștii români din Ottawa. Erau câțiva, mai ales muzicieni, care s-au declarat bucuroși să se producă pe o scenă în beneficiul comunității românești. Deci, am închiriat o sală de spectacole la un teatru din capitală și am contactat pe rând artiștii, ca să fim siguri că sunt disponibili în seara respectivă. Cu un an înainte avusesem o întâmplare, care ne făcea prudenți. Era un cuplu muzical la Ottawa, el român și violonist, ea anglo-canadiană și fagotistă, care dădeau niște recitaluri minunate și erau niște oaspeți constanți ai ambasadei. Pe el îl chema Ion H, pe ea o chema Helen, dar el îi spunea numai „Elena”. Se cunoscuseră în Venezuela, unde constataseră că erau amândoi din Ottawa. În familie vorbeau mai mult limba română, lucru destul de neobișnuit, fiindcă mai ales soțiile românce impuneau limba română în casă, nu soții. Dar lui Ion H îi era probabil lene să vorbească englezește, iar „Elena” se vedea că ține mult la el, căci în familia lor se vorbea limba română, iar ea se descurca destul de bine pe românește. În acel an, a venit singură la recepția de ziua națională și mi-a șoptit confidențial:

–I have been asked to tell you that Neluțu is doing a ciubuc. He said you’d understand.

L-am înțeles pe Neluțu, evident. Cum să nu-l înțeleg? Făcea și el ca fiecare.

În privința spectacolului de la Ottawa, i-am oferit regia lui Sergiu Cioiu, un actor și cântăreț foarte cunoscut în România prin anii ’60-’70, care acum trăia la Ottawa. Nu știu unde a găsit el citatul cu care a deschis spectacolul, sau dacă era invenția lui, dar micul nostru show muzical a debutat furtunos cu Sergiu Cioiu irumpând pe scenă și exclamând:

-Plutește miros de sarmale peste Carpați.

Lumea a râs, căci eram la începutul lui decembrie, și el a continuat cu un poem cu care a prefațat întâiul număr muzical.

Recunosc că mie, deși eram în sală, nu mi-a ajuns niciun miros de sarmale de afară, însă fapt este că un spectator a ieșit discret din auditoriu și s-a dus să vadă ce e în foaier. Aici, așa cum convenisem, angajații administrativi ai ambasadei aranjau mesele pentru recepția ce avea să urmeze după concert. Mașinile de la ambasadă au sosit la teatrul respectiv chiar în momentul când a început spectacolul și platourile cu bunătățile românești pregătite de personalul nostru au început să fie plasate pe niște mese. Bărbatul ieșit din sală a dat să scoată celofanul de pe platoul cu sarmale pentru a „servi”. Cineva l-a observat și l-a oprit.

-Domnu’, ce faceți? Platourile sunt pentru recepție.

-Da, da’ eu vreau să servesc acum, că pe urmă plec. Nu mă interesează pe mine concertul lor.

-Dar nu puteți lua acum. Rămâne platoul început.

-Și ce dacă? Anul trecut n-am apucat sarmale.

S-au adunat și alți angajați ai noștri. Abia l-au oprit să dea iama prin platouri.

-Da’ domnu’ Cioiu a spus că s-au băgat sarmale, și-a explicat omul insistența. Și atunci am vrut să apuc și eu. Măcar anul ăsta. Ce, să rămân iar fraierul comunității?

Cu mare greutate l-au determinat să se abțină. Atunci cetățeanul s-a dus la garderobă, și-a luat paltonul și a plecat, nu înainte de a-i înjura cu foc pe angajații ambasadei, care-l privaseră de un drept al său chiar de ziua națională a României. Mizerie mai mare nu se putea!

Post-ul Patru români (2) apare prima dată în Literatura de azi.

• Una dîn aia.

Și i-a arătat cu degetul.

• Dîn care? l-a întrebat vânzătoarea.

• Dîn aia, a repetat soțul diplomatic mai tare ca prima dată.

Era convingerea lui că, dacă cineva nu înțelegea când îi spuneai ceva în românește, secretul era să-i spui din ce în ce mai tare, căci atunci precis avea să înțeleagă, nu să te bâlbâi tu în engleză sau franceză.

• Dîn asta? a întrebat vânzătoarea arătând spre o franzelă anume.

• Da, dîn aia.

Și s-au recunoscut ca fiind români. Mai mult chiar, bucureșteni. Elena luptase în decembrie 1989 la revoluție în Piața Universității. Îl cunoștea pe președintele Emil Constantinescu de la celebrul balcon al Facultății de Geologie. Pe urmă i s-a aplecat când a văzut cum revoluția pentru care luptase ea începe să fie confiscată de tot felul de șmecheri și corupți și a emigrat în Canada, stabilindu-se la Ottawa. În prezent, lucra – provizoriu – ca vânzătoare la brutăria din piață, dar aspira să facă ceva mai bun decât în România. Poate să plece la Vancouver. Acolo erau șanse mult mai mari.

Români cu aspirații de tot felul întâlneam mereu la Ottawa, Toronto sau Montreal, iar poveștile lor se asemănau până la un punct, în care succesul relativ sau eșecul disimulat discret îi deosebeau între ei și de ceilalți oameni. Dar nu despre aceștia vreau să vă vorbesc, ci despre câțiva români în ipostaze de viață diferite, ale căror reacții mi s-au părut credibile, caracteristice și ilustrative pentru relația lor față de România în acea perioadă când zorii democrației începeau să mijească și la noi.

Românul sumbru I. L-am cunoscut la o masă de Crăciun la care fusesem invitați într-o familie de români instalați la Ottawa înainte de 1989. Era o familie destul de avută, în care ambii soți lucrau în domeniul IT la una din multele firme de profil din Kanata, o municipalitate vecină cu capitala Ottawa și cunoscută și ca Silicon Valley North. Românul sumbru venea de la Chicago, dar am înțeles că fusese coleg cu soții-gazdă la o companie din Kanata, până când compania îl transferase la o filială a sa din Statele Unite, la Chicago, unde lucra tot în IT, ca și în Canada. Era tânăr, avea vreo treizeci și ceva de ani, elegant, subțire, atletic, băiat frumos și, deși singur, deduceai că nu femeile erau ceea ce-i lipsea în viață. Respira succesul prin fiecare fibră a lui, așa cum numai americanii exprimă în filme, în care nu știi ce li se poate întâmpla rău pe lumea asta. Și totuși omul avea o nemulțumire majoră: situația din România. Plecase în urmă cu zece ani, deci curând după terminarea facultății, dar urmărise atent evoluțiile din România. I se părea că românii nu fac destul pentru transformarea societății. După părerea lui, aceleași figuri erau în prim-planul vieții publice, aceleași fapte de corupție predominau, același spirit securistic era atotprezent. În felul acesta, România n-avea nicio șansă, spunea el. Iar alegerile astea – eram la sfârșitul lui decembrie 2000 –, în care avusesem de ales între Vadim și Iliescu, le puneau capac la toate.

– Eu am votat pentru Vadim, ne-a spus cu multă îndârjire în glas, așteptând parcă să fie contrazis. Și aș fi votat cu amândouă mâinile, dacă aș fi putut. L-am sunat și pe tata la București și i-am spus: „Tăticule, votați-l pe Vadim. Dacă aflu că nu l-ați votat, nu vă mai trimit niciun ban de aici, tăticule, să știi.” Și l-a votat și tata pe Vadim. Ba mi-a spus că i-a mai convins și pe alții din familie, și nu numai, vecini, prieteni, să voteze tot pentru Vadim. Păi, dacă e să fie dictatură fascistă, atunci să fie, frățioare, să nu ne mai încurcăm.

S-a lăsat o tăcere ușor jenată în jurul mesei. Până atunci nu se discutase deloc politică. Toată lumea ținuse cont de faptul că, fiind invitat și ambasadorul României la acea masă de Crăciun, nu avea niciun rost să înceapă discuții în contradictoriu. Nici eu nu doream așa ceva și, mai ales, nu voiam să argumentez nimic post festum, mai ales după toate controversele care nu se mai terminau în România. L-am întrebat pe tânărul de succes numai atât:

– Dumneavoastră ați plecat din România pentru că ați vrut să trăiți într-o țară liberă, democratică, fără conflicte. De ce atunci doriți pentru România să fie opusul acestei realități, să devină o dictatură fascistă? Parcă așa spuneați.

-Pentru că, domnule ambasador, s-a întors tânărul spre mine cu o figură amenințătoare, asta e singura soluție pentru România. Dictatura fascistă. Aveam alternativă la Vadim? Pe bolșevicul ăla de Iliescu? Să ajung să-i votez din Canada tot pe bolșevici? Nu, domnule, mai bine votez fascismul. Dictatură comunistă am avut. S-o votăm și pe cea fascistă. E clar că România e condamnată să se ducă dracului și ca țară, și ca popor. Atunci măcar s-o ajut și eu să se ducă dracului mai repede. Va fi mai bine pentru toată lumea să dispară complet de pe hartă. Tot neamul de neamul românilor.

– Și atunci dumneavoastră ce ați mai fi? l-am întrebat. Unde veți spune că v-ați născut?

-A, în niciun caz în România. Eu nu mă prezint aici ca fiind român. Mi-ar fi rușine să admit așa ceva, că provin dintr-o dictatură, fie ea fascistă sau bolșevică. Dar bineînțeles că dumneavoastră, ca ambasador, nu mă aștept să puteți spune…

Nu, nu intenționam să polemizez cu românul sumbru, cazul pentru mine era închis. Atmosfera în jurul mesei se stricase oricum din cauza înverșunării lui și încercările timide ale gazdelor de a mai resuscita conversația au eșuat. După câteva minute politicoase, noi ne-am scuzat că orele erau înaintate și ne-am retras. La ușă, gazdele și-au cerut scuze pentru ieșirea oaspetelui lor de la Chicago și au spus că nu-l mai recunoșteau de când se mutase în America. Pe vremea când lucra în Kanata era un tânăr simpatic și modest și n-avea nicio problemă cu faptul de a fi român. Nu-și explicau de ce se transformase în acest fel și ce anume îl înrăise împotriva României.

-Crăciun fericit! le-am spus. Nu are importanță. Și vorba lui Bob Dylan: Don’t think it twice, it’s all right.

Românul sumbru II. Acesta locuia în centrul Canadei, într-un oraș mare, dar oarecum în afara circuitelor obișnuite, dar important, pentru că era oarecum la jumătatea distanței dintre coasta atlantică și cea pacifică a țării și peste care mai degrabă zburai cu avionul decât să te oprești ca să rezolvi ceva acolo. Românul care mi-a scris de aici era un medic relativ bătrân, care plecase imediat după război, ca să evite să trăiască sub dictatura comunistă. Am înțeles că fondase în acel oraș din preerie o mică societate românească, dezafectată între timp de moartea membrilor ei sau de incapacitatea lor de a se mai implica în treburile românești. Prin anul 2000, doctorul mi-a transmis o scrisoare la limita dintre insultă și sarcasm. Se simțea în tonul ei dușmănia ireconciliabilă dintre românii emigrați și statul comunist, stat care, acolo, în Canada, era reprezentat, în viziunea lor, în continuare de ambasadă. Toată gândirea ce se degaja din acea scrisoare era una de Noi și Voi. Medicul spunea că ultima dată un reprezentant al ambasadei venise să-i întâlnească în orașul lor cândva prin anii ’80, adică pe vremea comunismului, iar atunci cu misiunea de a-i spiona. „De atunci, liniște totală”, nota medicul. „De ce nu veniți și acum, domnule ambasador, măcar și numai pentru a ne spiona, ca securiștii de pe vremuri?” A doua durere a medicului era că ambasadorul Armeniei la Ottawa venise în oraș ca să se vadă cu comunitatea armenească de acolo și adusese reviste, pliante și mici cadouri. „Din partea României nici măcar de atâta lucru n-am fost demni”, încheia el cu amărăciune scrisoarea lui scrisă de mână, nu de computer.

Recunosc că m-a indispus scrisoarea medicului, mai ales că-mi fusese recomandat de un prieten din România ca un bun român, cu care merita ținută legătura. Am lăsat să treacă două-trei zile și i-am răspuns. „Domnule doctor, Vă mulțumesc pentru scrisoarea Dumneavoastră și pentru opiniile exprimate în ea, care m-au ajutat să înțeleg mai bine relația actuală dintre Ambasada României și una dintre comunitățile româno-canadiene. Eu am crezut că dorința de a ne întâlni și de a ne cunoaște, adică de a face eu o vizită în orașul Dumneavoastră, ar fi trebuit să fie o pornire firească de ambele părți, nu un act de confruntare iremediabilă: noi, românii adevărați vs. voi, securiștii de la ambasadă. În asemenea condiții, nu cred că are rost o întâlnire. România este o altă țară decât cea cu care v-ați luptat Dumneavoastră în ultimele decenii. Dacă doriți să ne întâlnim, s-o facem cu deschidere și înțelegere unii față de ceilalți. Invitați-mă și vin la Dumneavoastră negreșit. Nu vreau să spun prin aceasta că vă cer să-mi plătiți ceva, nici vorbă, îmi plătesc singur deplasarea. Dar vreau să văd că doriți cu adevărat să ne vedem și să discutăm ca doi parteneri egali. Cât despre ambasadorul armean, pe care mi-l dați drept exemplu de relație cu comunitatea sa, întâmplarea face să știu un detaliu în plus, și anume că armenii din Canada sunt cei care plătesc, prin contribuții personale, pentru funcționarea Ambasadei Armeniei la Ottawa. Armenia este mult prea săracă în acest moment pentru a plăti cheltuielile ambasadei lor în Canada și atunci comunitatea armenească a sărit în ajutor, ca să existe și aici o ambasadă. Ceea ce a putut face ambasadorul a fost să vină cu reviste, pliante și mici cadouri pentru a mulțumi compatrioților săi armeano-canadieni. Cu așa ceva pot veni și eu. Diferența este că eu nu aștept nimic din partea comunității româno-canadiene decât dorința de a ne întâlni.”

N-am mai primit nicio scrisoare din partea medicului supărat. Fie nu i-a plăcut răspunsul meu, fie nu mai putea ieși din logica sa de până atunci, a confruntării cu România prin confruntarea cu ambasada, indiferent de regimul de la București. Pentru anumite lucruri era prea târziu ca să se mai schimbe.

Post-ul Patru români (1) apare prima dată în Literatura de azi.

Deci iată textul meu din 2020:

Aici carantina se desfășoară cam așa: copiii, câinii și autiștii au dreptul la 30 de minute zilnic de plimbare în jurul casei, însoțiți de un singur adult. Un copil era însoțit de amândoi părinții și o patrulă de-a armatei i-a oprit și a trimis un părinte acasă pentru distanțare socială. Copiii n-au voie să urce pe leagăne, scări, tobogane, bare în parc (probabil pentru a nu le atinge și a nu le infecta), în schimb n-au voie nici să iasă cu bicicleta sau cu rotilele proprii (oare de ce, când sunt ale lor, nu țin de domeniul public?). De luni va fi voie să ieși cu mașina, dar numai singur, pentru izolare socială, și numai la piață, supermarket sau farmacie, oricum cele mai apropiate de locuința ta. Dacă ai vreun caz urgent în familie, de exemplu o fractură, un infarct sau vreo ocluzie intestinală, poți duce bolnavul cu mașina la spital, dar numai cu o viteză de maximum 30 km/h și cu toate luminile interne și externe aprinse. (Nu mă întreba ce previi în acest fel. Poate numai reacția rapidă necesară în asemenea cazuri.) Și nu ai voie să mai iei pe nimeni în mașină care să vadă de bolnav, chiar dacă bolnavul e copil. (Tot pentru izolare socială.) Șoferul ambasadei noastre, care vine cu motocicleta de acasă împreună cu soția, și ea angajată la ambasadă, a fost oprit de o patrulă a armatei, iar ea a fost trimisă cu autobuzul, ca s-o izoleze social de el (însă nu și de ceilalți călători din autobuz).

Restaurantele și magazinele aduc comenzi acasă, dar nu poți plăti cu cash, ci numai cu cardul, ca să nu atingă curierii banii.

Seniorii nu au voie să iasă din casă niciodată, fiindcă sunt considerați vulnerabili și statul vrea să-i protejeze cu orice chip. Nu interesează pe nimeni dacă au pe cineva care să le facă piața, sau dacă au destui bani pe card ca să plătească ce comenzi primesc la domiciliu. Statul le apără sănătatea chiar împotriva lor. Vârsta senioriatului a crescut de la 60 la 65 de ani. Eu, chiar dacă am peste 65, presupun că aș putea ieși din casă pe baza faptului că sunt diplomat, însă mi-ar fi extrem de târșă să fiu oprit de o patrulă de poliție sau de armată și să încep să le arăt legitimația de la Ministerul de Externe, explicându-le că sunt diplomat. Cei mai mulți dintre ei probabil că nici n-ar recunoaște o legitimație diplomatică dacă ar vedea una și, până la lămurirea lucrurilor, m-aș trezi dus la secția de poliție.

În schimb, coafezele au voie să vină să te coafeze acasă. Dar, începând de luni, dentiștii nu mai au voie să te primească la cabinetul stomatologic, ci trebuie să vină tot acasă la tine, ca și coafezele. Imaginează-ți, dacă ai vreo urgență stomatologică, dentistul cum face să te trateze acasă?

Și, în timpul ăsta, milioane de oameni săraci, șomeri și fără nicio șansă umblă pe străzi ca să facă rost de mâncare, pentru că sunt atât de săraci că n-au acasă nici frigider, nici apă curentă, nici canalizare, ci stau în câte o căsuță cu pereții din tablă ondulată prin bidonville-urile capitalei, fără ferestre ca să nu fie clădirea terminată și să trebuiască să plătească pe ea impozit. Ăștia habar nu au de carantină și-și văd liniștiți de treaba lor, fiindcă patrulele armatei și ale poliției nu umblă prin bidonville-uri. Statul închide o piață după alta pentru a reduce interacțiunea oamenilor și atunci ei cumpără și vând direct din stradă, fiindcă mai mult decât o porție de hrană zilnic tot nu pot cumpăra, neavând frigider unde s-o păstreze.

Zece generali de poliție sunt în anchetă pentru un furt masiv de măști, mănuși și alte dotări destinate polițiștilor, care sunt cei mai expuși, venind în contact cu populația. Dar, dacă din măști, mănuși și altele se poate face un ban pe piața neagră, de ce nu? Armata verifică distanțarea socială din autobuze, soldați cu mitraliera la gât te pot da jos din autobuz dacă li se pare că e prea multă lume înăuntru și e treaba ta cum mergi mai departe până la destinație. Seara mașinile de poliție trec pe străzi după ora interdicției de circulație și de la stațiile montate pe mașini răsună în megafoane muzică populară patriotică. La început, lumea îi aplauda, acum nu-i mai aplaudă nimeni. Aveam interdicție de circulație de la 18.00 la 05.00, apoi a fost de la 20.00 la 04.00, acum e de la 21.00 la 04.00, ca să rămână deschise magazinele alimentare și angajații lor să poată ajunge la muncă dimineața. Au fost vreo două săptămâni când erau zile pentru bărbați și zile pentru femei la ieșit pe stradă și asta tot pentru distanțarea socială. A fost o idee a ministrului sănătății, la care s-a renunțat după vreo zece zile, când a fost considerată nefericită, fiindcă, deși erau izolați pe stradă, bărbații și femeile nu aveau cum fi izolați social și acasă.

Poporul însă rabdă și nu protestează nimeni. Doar câțiva ziariști mai obiectează prin ziare, dar nu le dă nimeni importanță. Fondul problemei e acceptarea generală a stării de urgență. Și aici, ca și în România, se vorbește cu multă fericire despre conformarea la noua normalitate. Mai ales tinerii o îmbrățișează cu multă bucurie, ca și cum ar fi un fel de stagiu de muncă voluntară, sau un antrenament de pregătire pentru armată, când sergentul ne freacă, noi facem mișto de el, dar executăm flotările în noroi.

Ca unul care aparține unei categorii sociale, umane sau animale care nu există, seniorii, nu pot sta decât închis în ambasadă, gândindu-mă că totuși, pe vremea comunismului, Ceaușescu ne dădea mai multe libertăți. Ca pensionar aveai dreptul să stai la cozi, dar nu-ți interzicea nimeni să ieși din casă.

În fine, o caricatură simpatică a apărut azi într-un ziar de aici. Antrenorul echipei naționale de fotbal salută reluarea campionatului intern. Zice tipul: „Știm clar acum. Fundașii unei echipe n-au voie să se apropie de atacanții echipei adverse. Dacă o fac, intră poliția pe teren și-i arestează și pe unii, și pe alții, pentru nerespectarea distanțării sociale”.

Post-ul Pentru ca nu cumva să uităm… apare prima dată în Literatura de azi.

            Steagurile României și Bulgariei fuseseră deja arborate pe două catarge în fața clădirii Delegației UE în Portugalia la 1 ianuarie 2007, alături de ale celorlalte state-membre; sentimentul unei victorii mult muncite până atunci ne stăpânea pe toți și satisfacția că eram (aproape) egali cu ceilalți ne dădea aripi tuturor. Era un moment de victorie incontestabilă pentru România, după ani și ani de monitorizări și evaluări extrem de pretențioase din partea Uniunii, care nu o dată ne creaseră impresia discriminării sistematice. Dar, în sfârșit, izbândisem și în materie de UE, după ce, cu trei ani înainte, fusesem primiți în NATO. Obiectivele noastre în Europa erau îndeplinite.

            Pe acest fond de așezare a bucuriei într-un climat de permanență binevoitoare primesc într-o zi la ambasadă un telefon din partea unei doamne. Într-o engleză impecabilă îmi spune că se numește (nu are importanță cum) și că este membră a Parlamentului European din partea Portugaliei. Voia să vină să discute o problemă (an issue, nu a problem), când o puteam primi? În fața acelui prim apel al unei eurodeputate la atât de scurt timp după intrarea noastră în UE, eurodeputată care dorea să discute an issue, se înțelege că am primit-o chiar a doua zi. Pentru o secundă, m-am gândit: asta înseamnă să fii membru al UE, lumea te caută, vine la tine, dorește să discute issues de interes comunitar. Eram curios să aud care era motivul vizitei.

            A doua zi a venit la Ambasada României o doamnă foarte elegantă, de vreo 40-45 de ani, cu trăsăturile nobile distincte ale femeilor portugheze și spaniole de o anumită condiție socială. Se vedea că se trage dintr-o veche familie, care se ridica peste condiția comună a cetățeanului de rând. Erau multe familii de acest fel în Portugalia, cu nume sonore, cu istorii glorioase, probabil scăpătate acum, dar nu îndeajuns încât să nu-și păstreze toate insemnele exterioare ale unei mari nobleți.

            Doamna mi-a solicitat răbdarea de a asculta o scurtă introducere care să mă facă să înțeleg mai bine natura problemei pe care voia să mi-o expună. Bunicul și tatăl ei fuseseră diplomați și-și petrecuseră toată viața numai în diplomație. În 1977, când prim-ministrul Mario Soares a adresat Comunității Europene cererea Portugaliei de a adera la organizație, Ministerul de Externe a selectat un grup de diplomați pe care a început să-i specializeze în problematica europeană. I-a trimis să efectueze stagii la Bruxelles, i-a detașat pe lângă diferite organisme europene, pe scurt i-a pregătit să fie garnitura cu care Portugalia urma să funcționeze în cadrul Comunității Europene. Din acest grup select făcuse parte și tatăl ei. Când era tânără,  ea însăși trăise multă vreme la Bruxelles împreună cu familia, mersese la școală și la universitate acolo, se familiarizase cu mediul bruxellez. Pe baza acestei experiențe, dobândite atât direct cât și din interacțiunea cu tatăl ei, fusese la rândul său desemnată pentru a reprezenta Portugalia în Parlamentul European. Tatăl ei se pensionase între timp, dar ea ducea mai departe ștafeta familiei și se afla acum la al doilea mandat parlamentar.

            Familia lor trăia într-o vilă dintr-un cartier (îl cunoșteam: bogat) al Lisabonei. Era a patra generație care stătea în aceeași vilă și, cum ea nu avea o familie a ei, locuia în continuare împreună cu părinții. Locuia era un fel de-a spune, fiindcă era plecată în majoritatea timpului la Bruxelles. Dar, când venea la Lisabona, sau când Parlamentul European era în vacanță, locuia în casa părintească, spre bucuria ei și a părinților. (De ce nu avea o familie proprie mi se părea mai greu de înțeles, când doamna era o apariție în toate privințele admirabilă, dar nu era treaba mea să judec.)

            Cu câțiva ani înainte angajaseră o româncă pe post de menajeră, de care fuseseră extrem de mulțumiți. (Deja începeam să am o bănuială.) Făcea curat în locuința părinților, le gătea, avea grijă de casă când aceștia erau plecați. Cum părinții și fiica lor obișnuiau să facă lungi vacanțe împreună, în locuri exotice de pe glob, îi lăsau cheia menajerei, să treacă la câteva zile să ude florile, grădina, să șteargă praful, să facă o curățenie generală înainte de venirea lor. Românca fusese un monument de loialitate și devoțiune, cineva pe care știau că se pot baza și pentru care ar fi băgat mâna și-n foc. Relația lor era mai mult decât una de încredere, aproape că făcea parte din familie, petrecând foarte mult timp cu părinții la Lisabona și uneori și cu fiica de la Bruxelles când aceasta venea acasă. (Parcă începeam să mă mai liniștesc puțin.)

            Dar (pentru că există mereu un dar…), cu câteva zile mai înainte, cei trei, eurodeputata și părinții, revenind dintr-o excursie în Africa, și-au găsit casa golită de lucruri și de mobile.  (Adică exact ceea ce mă temeam, după punerea în context.) Nu existau semne că vreo yală ar fi fost forțată, nici un geam din casă nu era spart. Au sunat-o pe româncă, singura care avea cheia de la locuință, dar aceasta n-a răspuns. Prima bănuială se îndrepta spre ea, firește, deși nici unuia din ei nu le venea să creadă că ar fi fost în stare de un jaf, sau că se prefăcuse atâta timp, până la a le adormi încrederea. Mai mult, vecinii le-au spus că, în absența lor, a venit într-o zi o dubă, care a intrat în marșarier în curte și niște bărbați au încărcat timp de vreo două ore diverse obiecte din interiorul  casei, dirijați de menajeră și de un alt bărbat, probabil soțul.

            -Și ați mers la poliție să reclamați? am întrebat-o pe doamnă anesteziat.

            -Am mers, a răspuns femeia. Dar poliția spune că-i greu să-i găsească dacă au plecat din țară, mai ales că ăsta e primul lucru pe care probabil că l-au făcut știind că au câteva zile de avans până la revenirea familiei noastre din vacanță.

            Am întrebat dacă lăsaseră ceva nefurat în locuință. Da, lăsaseră paturile și alte câteva lucruri de mari dimensiuni, care nu le încăpuseră în dubă. În rest furaseră tot, haine, tacâmuri, veselă, aparatele din bucătărie, televizorul, absolut tot. Nu luaseră nici tablourile sau statuetele, deși aveau o valoare mare pe piața de artă portugheză. Probabil că nu voiau să se încurce cu niște obiecte pe care nu știau cum să le vândă. Familia trebuise să-și cumpere niște farfurii și niște tacâmuri obișnuite la întoarcere, ca să aibă din ce mânca.

            -Și cum o chema pe angajata dumneavoastră, doamnă? am întrebat-o pe vizitatoarea mea.

            -Mia, a răspuns ea senin.

            -Mia și mai cum?

            -Nu știu. Noi îi spuneam doar Mia. Nu ne adresăm personalului pe numele de familie.

            -Dar ați avut un contract semnat cu ea. Acolo trebuie să existe numele întreg. Poate chiar și adresa.

            Eurodeputata a ridicat din umeri.

            -Nu am avut contract, a răspuns ea liniștită. Relația noastră era una de încredere.

            Mă gândeam: sfântă inocență, în Parlamentul European se discutau reglementări în toate domeniile imaginabile, dar acasă oamenii aceștia nu încheiau un contract de angajare cu femeia de serviciu, care le intra zilnic în casă. Și n-aveau nici măcar o fotocopie după pașaportul ei.

            -Dar soțul femeii unde lucra?

            -La o firmă de construcții. Tatăl meu l-a ajutat să se angajeze. Îl cunoștea pe patronul firmei.  Pe soț știu că-l chema Puiu.

            I-am explicat doamnei cam ce înseamnă numele Puiu în România. Arăta complet dezarmată și pierdută.

            -Noi nu l-am văzut decât o dată sau de două ori.  Am înțeles că lucra mult pe șantier.

            -Dar firma avea un contract cu el, sper, am insistat. N-am putea afla de acolo cum se numește măcar soțul și alte date despre el?

            Eurodeputata a dat un telefon din fața mea, probabil tatălui și i-a explicat ce anume aveam nevoie să primim din partea firmei de construcții. Într-adevăr, într-o jumătate de oră a sosit pe fax la ambasadă contractul soțului menajerei și o fotocopie după pașaportul și CI-ul său. Deja aveam un nume, un CNP și o adresă în România. L-am chemat pe consulul ambasadei, i-am schițat situația pe scurt și i-am explicat ce anume doream să transmită acasă, o dată cu contractul soțului menajerei, cu pașaportul și cu CI-ul lui. Urma să citesc și eu comunicarea consulară și să mai adaug pe ici pe colo, unde mi se părea că era nevoie. Orice comunicare ce ieșea din ambasadă trebuia oricum semnată de ambasador.

            I-am explicat doamnei că vom trimite în centrala MAE, la Direcția Afaceri Consulare, o descriere a cazului ei împreună cu documentele furnizate despre soțul menajerei și vom cere o intervenție a poliției române. Dar am rugat-o, pe cât posibil, să facă o listă a obiectelor furate, cu valoarea aproximativă a fiecăruia și s-o predea la poliția portugheză și la ambasada noastră. De asemenea să predea actele de la firma de construcție la poliția din Portugalia, ca să existe o intervenție pe două căi: pe cea polițienească și pe cea diplomatică. Cu puținul de informații de care dispuneam, cazul nu mi se părea irezolvabil. Domiciliul celor doi soți hoți părea să fie într-un sat din Dâmbovița, conform cărții lui de identitate. După obiceiul probat în timp al spărgătorilor români, cum dădeau o lovitură aceștia reveneau la vatră. Sau poate nu aveau o variantă de rezervă, un refugiu în Franța sau în Germania, sau în afara Uniunii Europene, care să le facă identificarea mai dificilă. Nu, hoțul român e foarte inventiv când e vorba să dea o spargere, apoi brusc cade într-un pășunism aproape mioritic și trage în mod arhetipal spre casa lui din România, sau în cel mai rău caz spre casa părintească, unde e convins că nu-l mai găsește nimeni. I-am explicat doamnei procedeul. A părut mirată. Spunea că, în mod istoric, portughezii care voiau să fugă de statul portughez se angajau marinari pe corăbii care petreceau ani lungi pe mare, ori, dacă voiau să aibă o existență mai așezată, plecau în Brazilia și erau pierduți pe veci.

            -Noi n-am avut nici descoperitori, nici colonii, i-am explicat doamnei conducând-o până la poarta ambasadei.

            -Domnule ambasador, a spus aceasta la despărțire, aș vrea să ajutăm și noi la rezolvarea acestui caz.

            În rezumat, ea propunea ca, dacă Mia și Puiu erau găsiți în România, să restituie din tot ceea ce luaseră (nu ”furaseră”) din casa familiei portugheze doar o casetă cu un serviciu de tacâmuri din argint Christofle de 24 de persoane, care era obiectul cel mai prețios și cu valoarea sentimentală cea mai mare dintre toate bunurile lor, fiind cumpărat la Bruxelles de tatăl ei din primul său salariu de deputat european. Serviciul fusese în tot acest timp în posesia familiei și cu el își serviseră invitații la masă de aproape treizeci de ani. Iar apoi le amintea de primirea Portugaliei în UE și de primul mandat al tatălui ei în Parlamentul European.

            -Acum că România e și ea în aceeași situație, poate vor fi persoane la București care vor înțelege poziția noastră în acest caz nefericit.

            Dacă cei doi (nu ”hoții”) restituiau serviciul Christofle, puteau păstra celelalte lucruri. Nu erau obiecte care să nu poată fi înlocuite. Garderoba se mai înnoiește din când în când, iar obiectele casnice la fel. Chiar și cele de mobilier curent sunt ramplasabile. Dar serviciul Christofle de 24 de persoane era o amintire de familie. Și un obiect de valoare pe deasupra.

            I-am explicat doamnei că nu putea face o distincție între obiectele furate. Sau le voia pe toate înapoi, sau nu voia nici unul. Așa cum propunea ea, ca hoții români să restituie doar serviciul de masă Christofle, însemna că furtul ieșea din domeniul de competență al polițiilor din cele două țări și că de fapt păgubiții treceau cu vederea acest jaf și ajungeau la o înțelegere amiabilă cu făptuitorii. Restituiți-mi cutare obiect furat și puteți păstra voi restul. În acest caz, practic îi revenea Ministerului de Externe al României rolul de intermediar între cele două părți, ceea ce nu putea nimeni accepta.

            Doamna și-a dat seama că nu ne poate cere acest lucru și că trebuia să meargă pe calea mai anevoioasă a colaborării dintre polițiile celor două țări. Am rugat-o să ne țină totuși la curent cu evoluția acestui caz.

            Dar instituțiile românești s-au mișcat mai eficient decât ne așteptam. Probabil că și detaliul că era vorba de doi români care o prădaseră pe o eurodeputată, subliniat cât se poate de clar de ambasada noastră în comunicarea ei, a ajutat la impulsionarea cercetărilor, căci s-a făcut o descindere la locuința soților  din satul dâmbovițean de origine, apoi și la casa mamei lui Puiu, unde s-a găsit tot ce se furase din Portugalia, inclusiv mult doritul serviciu de masă Christofle. Imaginația celor doi hoți nu mersese mai departe de atât.

            În câteva săptămâni, eurodeputata m-a sunat de la Bruxelles să-mi spună că toate obiectele ”luate” din casa lor le fuseseră returnate și mi-a adresat o scrisoare foarte caldă de mulțumiri pentru rolul ambasadei în rezolvarea acestui caz. Nu știu ce s-a întâmplat cu Mia și cu Puiu, dar presupun că au fost reținuți puțin, apoi li s-a aplicat o amendă pentru tentativă de spargere cu furt și au fost lăsați în pace să se îndrepte spre altă țară, unde să-și construiască un alt viitor în Uniunea Europeană.

            Bănuiesc că familia portugheză și-a tras și ea concluziile ei și că primirea României în UE i-a fost de bun augur pentru că a vaccinat-o împotriva naivității și i-a dezvăluit complexitatea firii umane. Dacă ar fi cunoscut limba română, ar fi înțeles, poate, mai bine profunzimea noțiunii de ”căratul casei”, care nu se face numai între soți, ca urmare a unor divorțuri cu scandal, ci și între angajatori și angajați, tocmai atunci când armonia, loialitatea și devoțiunea par să atingă apogeul relațiilor interumane.

Post-ul Căratul casei în context UE apare prima dată în Literatura de azi.

            Desigur că am făcut tot ce era necesar și noi ca să participăm la această schemă de asistență. L-am apelat pe directorul general de la Afaceri Consulare din București și i-am descris situația din Peru. Știam de la colegii din America Latină că și prin alte țări rămăseseră blocați turiști români, care depindeau acum numai de zborurile companiilor aviatice europene. Am întrebat acasă dacă n-ar putea fi o soluție ca România să trimită un avion din țară, TAROM sau unul închiriat, care să treacă prin mai multe capitale latino-americane și să culeagă românii blocați acolo, în funcție de necesarul de locuri comunicat de  ambasadele române. Puteau fi luați și alți cetățeni europeni, cum erau luați ai noștri de Air France, Lufthansa, Austrian Airlines, Iberia, Alitalia și se putea primi finanțare de la Uniunea Europeană prin schema de ajutor umanitar. Directorul general a râs efectiv de mine și de ideea mea cu avionul. Nici nu se putea lua în discuție posibilitatea. (Cu toate acestea, am citit în presă că pentru badantele românce din Italia s-au putut organiza mai multe zboruri cu avioane speciale trimise din România.)

            -A, și încă ceva, domnule ambasador, mi-a spus directorul general de la Afaceri Consulare, pentru că tot ați adus vorba de Austria. Nu mai trimiteți, dom’ne, românii de la dumneavoastră în Austria, pentru că merg pe urmă la ambasada din Viena și cer să fie repatriați în țară. Colegii de acolo dau în primire cu un asemenea aflux de cetățeni.

            -Cetățenii noștri sunt tot ai noștri și în America Latină, ca și în Europa, i-am răspuns. Am putut vorbi cu Ambasada Austriei din Lima, pentru că avem relații foarte bune, să ne preia Austrian Airlines un grup de șaptesprezece persoane. A fost grupul cel mai mare și l-am trimis cel mai aproape de România. Normal că s-au adresat la ambasadă, așa cum s-au adresat și aici și au întrebat cum pot ajunge acasă. În loc să vă bucurați că am găsit o soluție fără să vă deranjăm, dumneavoastră îmi faceți observație că ne ocupăm și de acești români. Interesant.

            Omul a încercat să dreagă busuiocul, dar eu m-am lămurit că n-aveam ce aștepta, ca de obicei, din partea Bucureștiului.

            Pe acest fond tensionat a apărut într-o zi din junglă un personaj extrem de indignat, ca orice româncă autentică și pe care o voi numi în continuare ”domnișoara doctor”. Restul românilor au fost foarte răbdători, s-au comportat cu multă demnitate, desigur erau îngrijorați, dar niciodată n-au țipat la noi, nu și-au dat frâu liber nervilor, au înțeles dificultatea în care ne aflam și ei și noi. Au văzut că eram doar doi diplomați la ambasadă, consulul și eu, dar mai ales au văzut că, dintre ei, îl anunțam ba pe unul, ba pe altul că au fost repartizați pe un zbor și că vor pleca în Europa. Deci au avut încredere în noi și și-au așteptat rândul liniștiți, știind că nimeni nu-i va lăsa blocați în Peru. Consulul nostru mergea la fiecare zbor în care aveam și pasageri români și aceștia îi mulțumeau când le venea rândul să urce în avion. Numai ”domnișoara doctor” a fost altfel.

            Venise în Peru cu câteva zile înainte de declararea pandemiei și intrase direct în jungla amazoniană. Probabil că acolo nu aflase prea exact ce se întâmplă în restul lumii, dar la revenirea ei în civilizație, a sunat nervoasă la ambasadă și a cerut, pe un ton imperativ, să știe cum îi putem asigura transportul de urgență până în România. Insista pe faptul că e medic și că, în condițiile pandemiei, era  obligația noastră să-i facilităm să ajungă cât mai rapid alături de bolnavi.

            -Acum este nevoie, mai mult ca oricând, de medici în România, mi-a explicat ea ca la tâmpiți. Eu salvez vieți, asta e meseria mea.

            Probabil, mă gândeam, că-și luase concediu să vină în Peru și, cu starea de urgență de aici, era nevoită să întârzie la spital, drept care trebuia să vină cu explicații către șefii ei de ce călătorea haihui prin lume, când locul ei era alături de bolnavii din România.

            Ne-am hotărât, și consulul și eu, să nu stăm prea mult de vorbă cu ”domnișoara doctor” ca să nu ne enervăm, în schimb am fost amândoi de acord s-o ajutăm în măsura posibilităților. Dar, timp de vreo săptămână și mai bine, n-a mai venit nici un avion la Lima. Autoritățile peruane anunțau mereu că nu mai acceptă ”zboruri umanitare” din Europa, căci se formase aproape un pod aerian și toată politica lor de izolare socială cam rămânea în urma realității, deși avioanele veneau goale din Europa și scoteau cetățenii europeni, nu aduceau alții în locul lor.

            Aproape că nu trecea zi de la Dumnezeu ca ”domnișoara doctor” să nu ne sune și să ne facă inconștienți, rău intenționați, incompetenți, subversivi, apatici pentru că nu-i găseam o formulă de a ajunge imediat în România, dar care nici să n-o coste deoarece ea plătise biletul tur-retur. Ne-a anunțat că a sunat toate televiziunile din România ca să denunțe comportamentul nostru inacceptabil, care stăteam acolo pe banii ei și care o împiedicam să ajungă în România să salveze vieți. Nu știu dacă vreo televiziune a dat ceva pe post fiindcă nu prindeam la Lima canalele din România. Dar într-o zi ne-a sunat un medic din București, care avea același nume ca și ”domnișoara doctor”. Ne așteptam ca presiunea asupra noastră să crească pe componenta medicală, dar am rămas surprinși. Medicul voia să ceară scuze pentru comportamentul nepoatei sale și să ne roage să nu-i dăm atenție, căci e foarte nervoasă și sună peste tot la București, fiindcă nu are cum ajunge în România. Dar el era convins că-i acordăm tot sprijinul posibil și că o vom include într-un zbor spre Europa, de unde familia o va ajuta să revină acasă. Cu alte cuvinte, ea vă înjură, dar voi să n-o sancționați, ci s-o trimiteți ca să scăpați de ea. Și familia vă mulțumește anticipat.

            În fine, a venit și ziua când am putut s-o includem într-un zbor Air France. Totul părea să se rezolve favorabil, când, în ziua plecării, am fost anunțați că Air France a scos-o de pe listă și a introdus o familie cu copii. A fost un adevărat dezastru. L-am sunat pe colegul meu ambasadorul Franței și i-am explicat că pasagerul nostru e un medic, de care e nevoie mai ales acum în România, să intervină el pe lângă Air France s-o îmbarce și pe ea.

            -Dragul meu, mi-a spus ambasadorul Franței, Air France are propria sa politică în materie de prioritate a pasagerilor și nu-i putem influența în nici un fel. Dar o vom menține în capul listei pentru zborul următor, care vine săptămâna viitoare.

            Mi-a revenit mie sarcina de a-i spune ”domnișoarei doctor” că nu mai pleacă în acea zi, ci săptămâna următoare. I-am explicat toate demersurile noastre și i-am spus că decizia finală era luată de Air France, care lăsase alți pasageri deoparte și luase o familie franceză cu copii. Atât mi-a trebuit să-i spun. Eu am crezut că o fac să înțeleagă ce dificultăți întâmpinam și noi, ambasada, încercând să acționăm în favoarea ei, dar rezultatul strădaniilor noastre a fost exact cel contrar. Mi-a spus gâtuită de indignare că o familie cu copii avea o utilitate socială mai mică decât un medic într-o situație de pandemie și că Air France erau total incompetenți dacă preferau să îmbarce familia franceză cu copii, în schimb pe ea s-o mai lase o săptămână să aștepte aiurea în Peru. Degeaba i-am spus că era o schemă de asistență a Uniunii Europene în care prioritate aveau cetățenii țării trimițătoare a avionului, mi-a spus că acea schemă a Uniunii Europene era o inepție și că noi, ca ambasadă, ar fi trebuit să le-o spunem foarte clar. Dar bineînțeles că nu eram în stare să facem nimic în această situație deosebită, de care vorbea site-ul ministerului și în felul acesta o împiedicam pe ea să plece în România.

            Când, în sfârșit, a reușit să plece peste o săptămână, a văzut și ea la aeroport tot haosul ce însoțea îmbarcarea în Air France. Diverși consuli veneau cu liste de pasageri din țările respective, niște funcționari ai biroului Air France din Lima încercau să mențină o oarecare ordine, comandantul avionului avea tot timpul câte ceva de comentat, toată lumea era nervoasă și insistentă, iar consulul român venise doar cu ea. A reușit s-o vadă trecută pe foaia de bord ce se scria de mână la baza scării și i-a spus să urce repede în avion ca să nu se mai răzgândească cineva. ”Domnișoara doctor” era tăcută, n-a scos nici o vorbă la aeroport, n-a comentat modul cum se făcea îmbarcarea în avion, n-a avut nimic de zis funcționarilor Air France. Nici consulului n-a avut nimic să-i spună decât un ”Mulțumesc” fugar, mai mult ca să nu se dezică de tot ce ne spusese până atunci. Înțelesese și ea ce complicată era o operațiune de repatriere într-o situație deosebită, așa cum prevedeau instrucțiunile MAE.

Post-ul Situații deosebite (II) apare prima dată în Literatura de azi.

            De exemplu, unui turist român aflat în străinătate i se fură pe stradă borseta în care avea pașaportul, CI-ul, cărțile de credit și banii cash cu care venise din România. Reușește cumva să ajungă la ambasadă sau la consulat și relatează cele întâmplate. E dirijat către comisariatul de poliție, să facă acolo o reclamație și să descrie cu cât mai mare exactitate condițiile în care a avut loc furtul. Dar atâta lucru știe și turistul. Ceea ce-l interesează pe el e să primească niște bani ca să-și poată continua excursia. Cu vreo două-trei mii de euro se poate întoarce prin Belgia și Olanda, așa cum planificase excursia din start. Și, desigur, voia și pașaportul temporar, ca să aibă un act de identitate în Europa. Aici însă consulul adoptă o figură vag jignită că turistul român a plecat la drum fără a ști ce înseamnă ”situații deosebite”. Ambasada/consulatul îi poate elibera pașaportul temporar, însă acesta îi dă dreptul doar la revenirea în țară pe drumul cel mai scurt, nu cu ocolișuri prin alte țări. Iar bani nu-i poate da deloc, neavând prevăzut în buget acest gen de credit bancar către persoanele fizice din România aflate în situații deosebite.

            -Dar dacă asta nu e situație deosebită, atunci ce dracu’ e? se enervează solicitantul.

            -Vă rog să nu recurgeți la un limbaj nepotrivit într-o instituție a statului, îi recomandă consulul privind prin el. Situație deosebită e faptul că ați rămas fără documente de identitate. Și acestea vi le furnizează ambasada/consulatul. Celelalte probleme țin de răspunderea dumneavoastră personală și aici nu ne putem amesteca.

            Deci omul primește o foaie de hârtie care-i va ține loc de pașaport până ce se va întoarce în țară. Restul se înțelege că e treaba lui: plățile de pe parcurs, benzina, renunțarea la excursia în Belgia și Olanda, renunțarea la restaurante, cadouri, muzee, plaje. Și consulul și turistul rămân frustrați fiecare de percepția celuilalt: consulul nu înțelege cum de turistul poate veni la ambasadă să ceară bani fără un act la el și cum nu vede importanța faptului de a primi un act de identitate provizoriu, ca să se poată mișca dintr-un loc în altul în drumul său spre țară, iar turistul nu înțelege cum de statul te lasă baltă atunci când tu rămâi fără mijloace de subzistență, cu vacanța făcută praf, obligat să fii ultra-econom când tu ai plecat să te distrezi după un an de muncă istovitoare. Și atunci se revoltă împotriva acelor funcționari nemernici de la ambasadă/consulat, care stau în străinătate pe banii lui și nici nu se sinchisesc să-i servească interesele.

            Adevărul e că, ceva mai demult, reacția ambasadelor/consulatelor față de ”situațiile deosebite” în care se găseau unii români în străinătate era mai relaxată și parcă mai flexibilă. În anumite situații, le dădeau bani cu împrumut unor turiști care păreau complet fără speranță, dar numai după semnarea unui angajament de plată cum că vor restitui integral suma la casieria Ministerului Afacerilor Externe imediat după revenirea în țară. Se înțelege că, după năravul pământului, în unele cazuri n-a mai văzut nimeni acele sume. Beneficiarii lor au dat adrese greșite, ori s-au făcut pur și simplu nevăzuți și ministerul a rămas cu paguba. În cazurile de recuperare ajunse în justiție, judecătorii au argumentat că ministerul nu putea acționa ca o bancă nici chiar pentru cei aflați în maximă dificultate. Pe scurt, niște bani au rămas nereturnați și ministerul a restrâns în chip drastic lista ”situațiilor deosebite”, care însă au rămas menționate în documentele publice de pe site-ul instituției, generând în continuare confuzie și neînțelegeri pentru noi și noi solicitanți de ajutor din partea statului român.

            Îmi amintesc, din propria mea experiență în Malaezia, că într-o zi a ajuns cumva la ambasadă un cetățean român aflat în Kuala Lumpur, căruia i se furaseră toți banii și pașaportul la frontiera dintre Malaezia și Thailanda. Nu puteam noi să-l găzduim o zi sau două până reușea să facă rost de toate actele și să schimbe biletul de avion? Nu ne-a convenit, dar am acceptat. Aveam o cameră liberă la ambasadă pentru o situație de urgență. Consulul l-a ajutat cu pașaportul temporar, eu i-am aprobat scutirea de taxă pentru pașaport, pe care oricum nu avea cu ce o plăti, apoi consulul l-a dus cu mașina la biroul din Kuala Lumpur al lui KLM și l-a ajutat să obțină un duplicat după biletul de avion. La întoarcere s-au oprit la un restaurant și au luat masa împreună, pe cheltuiala consulului bineînțeles, în sfârșit consulul i-a mai cumpărat niște obiecte de igienă și, în ziua plecării, l-a condus cu mașina la aeroport. După ce a făcut check-in-ul și urma să intre în sala de plecare, turistul l-a întrebat pe consulul român dacă-i putea da cu împrumut o sumă mică, de exemplu 100 de dolari, ca să aibă la el pe lungul drum din Kuala Lumpur până la București, cu escală la Amsterdam. Turistul s-a despărțit efuziv de consulul român, l-a îmbrățișat ca pe un frate bun și i-a cerut să-i indice în București o adresă și un număr de telefon unde să achite suta de dolari după sosire. Consulul i-a dat adresa unor neamuri ale sale din București și n-a mai văzut niciodată suta de dolari, nici familia respectivă n-a fost contactată de turistul aflat într-o situație deosebită în Malaezia.

            Din aceeași categorie de situații circulau în minister o serie întreagă de povești. Într-o iarnă a fost anunțată vreme frumoasă în Balcani în perioada revelionului. Șiruri întregi de mașini cu români dornici să petreacă revelionul pe malul mării au luat drumul Greciei pe 29 și 30 decembrie. Într-adevăr vremea a ținut cu ei în Grecia, dar s-a schimbat brusc pe 2 ianuarie, când petrecăreții au pornit înapoi spre casă și zăpezi grele au căzut pe tot teritoriul Bulgariei. Nepregătiți cu lanțuri pentru roți, mașinile lor ușoare s-au oprit care pe unde au apucat: în sate, în orașe, la benzinării sau pe șosele. Cum pe bulgari, ca și pe români, iarna îi lua prin surprindere în ianuarie, a durat ceva până când plugurile au reușit să degajeze șoselele spre România. Dar blocajul mașinilor românești a creat o tragedie națională: au început să curgă telefoanele la ambasadă, că sunt blocați în cutare sau cutare loc din cauza zăpezii, că întârzie la lucru, că n-au bani, că le mor copiii de foame, că nu s-au așteptat la acea ninsoare. Ambasada din Sofia le-a explicat că și în vestul țării erau blocaje, că nici acolo nu se putea porni la drum cu mașina pe șoselele nedegajate, că s-a luat legătura cu Bucureștiul cerându-se să intervină pluguri și din România, că exista un acord al autorităților bulgare în acest sens. Șoferii români au început să urle la telefoane, să le amintească diplomaților români că stau acolo pe banii lor, că ei suferă de frig și foame, că nimeni nu se ocupă de soarta lor. Cineva a sugerat să vină ambasada să le aducă mâncare și ceai cald. Degeaba li s-a explicat că în toată Bulgaria șoselele erau blocate și că nici ambasada nu avea cum ieși din Sofia. Cumva, peste o zi sau două, șoselele s-au deblocat pe direcția nord-sud și șoferii români și-au putut continua călătoria către  țară. În luna ianuarie a acelui an, mergând la minister, am văzut într-o zi o demonstrație de oameni furioși la poarta principală, cu steaguri și cu banner-e cerând rechemarea ambasadorului din Bulgaria împreună cu întregul personal, precum și demisia ministrului afacerilor externe, care, toți împreună, îi abandonaseră lăsându-i pradă intemperiilor din Bulgaria. Ministerul derogase de la misiunea sa de a acorda asistență cetățenilor români aflați într-o situație deosebită în străinătate. Bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic și demonstranții s-au împrăștiat.

            O altă situație, și mai dramatică, s-a petrecut pe aeroportul din Lisabona. Cursa de linie între România și Portugalia era asigurată de o companie low cost cu sediul într-o țară terță. Nu mai rețin dacă o cursă a venit de la București, dar n-a mai putut pleca spre România din motive de defecțiune tehnică, sau, din aceleași motive, cursa nici nu a mai plecat de la București. Pe scurt, o sută și ceva de oameni, care-și făcuseră vacanțele în Portugalia, erau blocați pe aeroportul din Lisabona și nu aveau cu ce se întoarce în țară. Partea mai proastă era că nici nu puteau vorbi cu nimeni, pentru că linia aeriană low cost nu avea birou la Lisabona, deci nu avea reprezentant pe aeroport. Localnicii portughezi de la care încercau să afle amănunte nu știau decât că acea cursă către București fusese anulată, dar nu erau capabili să le spună dacă vine o alta în locul ei, când trebuia să ajungă și cât mai dura așteptarea la aeroport. În această postură de fii ai ploii, unii turiști au telefonat la ambasadă și au explicat nervoși, țipând la consulul ambasadei, că sunt într-o situație specială, conform site-ului MAE și ce face ambasada ca să le rezolve întoarcerea acasă. Consulul, o femeie, a promis că va suna la Otopeni și va încerca să afle amănunte. Bineînțeles, din nou s-au evocat copiii, care mureau de foame pe aeroport, în timp ce părinții lor mureau de sete. Consulița le-a sugerat că există bufete în aeroport, dar, ca printr-un miracol, toată lumea terminase banii și nu mai avea cu ce să cumpere nici măcar un suc. Prilej de noi urlete și țipete la telefon și amenințări cu sunatul la televiziuni. Refrenul era că ambasada nu putea sta nepăsătoare în fața suferinței românilor aflați într-o situație deosebită, umiliți, călcați în picioare și îngenuncheați în Portugalia.

            Din câte am aflat ulterior, consulița a făcut o chetă la colegii din ambasadă, pentru că buget nu exista pentru hrănirea cetățenilor români și mai ales pentru situații ca aceea, apoi cineva a fugit la un magazin alimentar și a cumpărat pâine, șuncă, brânză, sucuri și apă minerală, s-au făcut sandviciuri la ambasadă și trei angajați au plecat cu mașina la aeroport ca să le ducă românilor înfometați și însetați produsele cumpărate. Numai că o operațiune de catering pentru un avion de pasageri a depășit mijloacele private de aprovizionare ale membrilor ambasadei. În plus, la aeroport, a fost o năvală pe sandviciuri și băuturile nealcoolice, fiecare a luat cât a apucat și mulți au rămas fără nimic. Prilej pentru copii de a urla și pentru părinți de a înjura inițiativa ambasadei, care se dovedise insuficientă. Degeaba a încercat consulița să le spună că nici de la București nu aveau explicații în legătură cu cursa anulată, deoarece compania low cost nu avea birou nici la București, deși opera zboruri din România către toată Europa. A transmis mai departe ce i s-a sugerat de la aeroportul Otopeni, că pasagerii puteau suna la un call center al companiei și să încerce să afle de acolo când urma să vină o altă aeronavă după ei.

            -Dar la TAROM ați cerut să trimită o cursă după noi? a întrebat-o cu maximă nervozitate un turist. Sau stați ca momâile aici, pe banii noștri și dormiți în cizme ca niște nesimțiți?

            Ideea trimiterii unui avion TAROM s-a răspândit ca focul pe miriște și din nou mai mulți turiști au început să sune la telefoane. Televiziunile au fost toate informate. Mai mult, câțiva turiști au sunat direct la cabinetul primului-ministru și au reclamat cu indignare situația creată, de care vinovată era, desigur, ambasada, care nu se ostenise să ia legătura cu linia aeriană, ci îi umilise și îngenunchease în plus aducând mâncare și sucuri insuficiente. Copiii mureau de foame și de sete, atâta cruzime era de neimaginat la niște funcționari ai statului român, care huzureau în străinătate pe banii contribuabilului. Să trimită TAROM-ul un avion să-i ia.

            Primul-ministru, un om de mare rectitudine morală, a declarat pe loc că o destituie pe consulița ambasadei, să i se comunice chiar de către pasageri demiterea, pentru că este  intolerabil ca niște cetățeni români să fie umiliți în felul acesta chiar de către ambasada țării lor și să fie lăsați să aștepte într-un aeroport fără speranță de întoarcere acasă. Se înțelege că românii i-au comunicat cu mare satisfacție consuliței decizia primului-ministru, au înjurat-o cu mare foc, iar vreo doi bărbați mai curajoși au și scuipat-o îmbrâncind-o. Femeia a izbucnit în lacrimi și a plecat la ambasadă. Până a ajuns acolo, se primise deja telefon de la cabinetul primului-ministru că era destituită.

            Mai departe lucrurile s-au desfășurat firesc dacă tot fusese dată afară consulița: TAROM-ul n-a trimis nici un avion la Lisabona, aeroportul n-a putut asigura cazarea pasagerilor români întrucât compania low cost nu avea vreo înțelegere cu Lisabona privind achitarea costurilor în caz de anulare a unui zbor, toți călătorii ce rămăseseră fără bani la terminarea vacanței în Portugalia și-au adus aminte că au cărți de credit, iar toată lumea a putut cumpăra mâncare și băutură la restaurantele din zona duty free. Peste noapte turiștii români au dormit pe jos în aeroport. A doua zi compania low cost a trimis o cursă din altă capitală să ia pasagerii de la Lisabona și să-i ducă la București.

            După câteva luni de zile am ajuns și eu într-o vacanța în Portugalia. Am trecut pe la ambasadă să revăd locul unde stătusem cândva patru ani ca ambasador al României. De acolo plecam direct la aeroport, de unde urma să mă îmbarc în cursa ce produsese atâta nefericire la ambasadă și la consulat. Eram pe picior de plecare când a venit în mare grabă noua consuliță și m-a rugat cu o voce disperată:

            -Domnule ambasador, vă rog din suflet, dați-mi și mie un mesaj când v-ați urcat în avion. Vreau să fiu sigură că decolează și că cel puțin azi nu vom avea scandal. De când a fost necazul cu predecesoarea mea, sunăm mereu la aeroport în zilele când e cursă spre București ca să fim siguri că pleacă avionul.

Post-ul Situații deosebite (I) apare prima dată în Literatura de azi.

            Cu mai mulți ani în urmă am asistat la o scenă absolut spontană în cofetăria restaurantului Capșa din București. O cântăreață cunoscută de la Teatrul „Constantin Tănase” trecuse doar strada să bea un suc la celebrul local bucureștean, probabil pentru a-și omorî timpul până la următorul ei spectacol. Stătea singură la o masă, cu pleoapele grele, obosită de cât de frumoasă putea fi, frumusețe pe care însă n-avea cine s-o aprecieze și trăgea agale dintr-un pai. La vreo două mese distanță de ea se așezaseră doi șmecherași de București, care ar fi vrut să intre în vorbă cu vedeta, dar nu prea știau cum să facă fără să fie ordinari. Evaluând situația exact și vrând să-i umilească pe cei doi, care oricum erau irelevanți pentru cineva ca ea, frumoasa a întors o privire ostenită către aceștia și a întrebat:

            -No vă spărați, ștăț cumva cât ăstă tchaso’?

            Cei doi s-au bulucit să-i răspundă într-un glas :

            -Șșiase șși șșiumătate, domnișșioară.

            La ea prevalaseră ă-urile obosite, la ei prevalaseră ș-urile superconforme. Ea le vorbea de sus în jos, cu ă, ei se împiedicaseră în ș-uri interminabile, de șșimechereașși, eventual pronunțat cu gura într-o parte.

            Amintirea acestui episod mi-a oferit ocazia să reflectez la multele moduri de a vorbi limba română și la transformările pe care anumite sunete le-au suferit o dată cu trecerea timpului și cu evoluția societății noastre libere și democrate.

            Dispariția lui u.

            U devine redundant între s și p. Exemple: spărat, sperior, nu sport, splinitor, spoziție, insportabil. Ți-a plăcut, dragă, în Dubai? – E sperb.

            Ia se transformă în ea.

            Exemple: condițea, soluțea, motivațea, Felicea, justițea, polițea. Soluțea dată de justițea română… Ne-a luat polițea la omor, mânca-țe-aș.

            Ea se transformă în ia.

            Exemple: cafia, cafiaua, succesiunia, originia, propuneria, „Aviai cediază treceria, dobitocule”, apoi, când acest diftong ajunge în gura preoților, de unde nu se revarsă decât bunătate și har divin, auzim „se va pogorî iubiria, adică dragostia față de semeni”. Simțim româniește, pasiunia niamului nostru, niegrieșit.

            Încercând să urc în amonte pe firul acestui proces fonetic anume, am ajuns la problema națională. Anumiți maghiari și germani din România, poate dintre aceia care nu prea ies din propriul perimetru lingvistic, întâmpină dificultăți în a pronunța diftongul ea, precum în cuvintele mai sus-menționate, întrucât el nu există în limbile acestora. Oricât se străduiesc de mult, sau poate că nici nu se străduiesc prea mult, în loc de ea le iese ia. Inclusiv studenții din comunitățile respective „biau o cafia”, se văd la „cafenia”, se plasează în „succesiunia”, sau își respectă „nașteria”. Mai interesant mi se pare că românii, care pot pronunța diftongul ea, își stâlcesc limba în mod voit pronunțând ia ca să semene cu pronunția greșită a anumitor conaționali de origine maghiară sau germană. Originia acestui fenomen fonetic este zona de vest a țării, având principalele centre la Oradia și la Universitatia Babeș-Bolyai de la Cluj, de unde a migrat, cu absolvenții universității, în tot Ardialul.

            Șși-ul accentuat.

            Este un fenomen tipic pentru București și județul Ilfov, fiind aproape definitoriu pentru această regiune a țării, populată de Mitici, care sunt șșimecheri nevoie-mare. Exemple: grișșe, limbașși, șșiumătate, șșignire, șșiut, șșigodie.

            Aveam un vecin reparator de radio și televizoare. Vorbea de „reglașșiul fin” al aparatului. Într-o zi m-am întâlnit cu copilul lui la lift. L-am întrebat : – Ce mai faci, Ionuțe ? – Mi-a răspuns: – Mă șșioc.

            În general, șși-ul accentuat se folosește mai ales de către bărbații meseriașși, care se pricep „să-l facă” pe client (mecanici, instalatori, electricieni, reparatori). Femeile meseriașe (coafăză, manăchiuristă, vădătă dă tăvă) vorbăsc cu ă.

            Sss…

            Este o apariție mai nouă în fonetica română, răspândită în special între adolescenți și tineri. O folosesc mai ales fetele, dar nici băieții nu sunt străini de ea, mai ales când țin să-și cultive aparența de fete, conștiente, desigur, de cât sunt de frumoase, ceea ce le dă dreptul să se alinte neîncetat, sâsâind și țâțâind prelung. Exemple: ”La terminarea lițeului, mă gândesssc sssă… ăăă… plec în ssstrăinătate sssi… după sssă… urmesss o facultate țeva care sssă-mi permită sssă mă regăsssesc sssi… sssă…ăăă… mă realisssesss mai bine decât o pot fațe în România.” În tot timpul acestei declarații, ochii se dau peste cap de mai multe ori sssi… ssse scutură părul în toate părsssile. La băiesssi în mod obligatoriu apare sssalivă în colsssurile gurii.

            Silaba/silabele caduce.

            Este un mod de a vorbi al oamenilor excesiv de eficienți din societatea românească actuală, oameni care nu au timp să termine cuvintele în motivația lor puternică de a ajunge mai repede cât mai departe. Simbolul acestora mi se pare a fi fostul prim-ministru Florin Cîțu, care spunea: în conțele în care, în împrejle date, nu vrem o aboare spercială, prosorii noștri, cu ăă mai lt cu câ…

            În aceeași categorie cred că putem încadra și preferința președintelui Klaus Iohannis pentru „o anumită peroadă” sau a președintelui Traian Băsescu pentru „problemele românlor”. Pe primul cred că-l caracteriza mai mult viteza, iar pe al doilea precis eficiența.

            Ă-ul profesionist

            A apărut mai ales în limba română vorbită pe diferitele posturi de televiziune și cu precădere de către femeile-reporter care transmit de pe teren. Ă-ul profesionist inițial merge bine în tandem cu ă-ul profesionist final, precum în: ăxtchălănță, ămărdjănță, ăxpădițiă, ăxactitată. Polițea română va stabili cu ăxactitată (polițea română, cunoscută păntru ăficiență, nu poată stabele altfăl dăcât cu ăxactitată faptălă), oamănii lăgii vor trăbui să stabiliască cu tchălăritată modul de opărară al spărgătorilor, avocatul a învădărat, justițea a dispos răținăria tchălor cara au ăfăctuat spardjăria.

            Există însă și un ă inițial anteconsonantic menit a sublinia caracterul înalt profesionist al rostirii, pauza dinaintea cuvântului celui mai potrivit: În ă-condițiile existenței unei ă-crize în ă-sistemul bancar, polițea a prălăvat ă-probele de la fața ă-locului, ă-guvernul a aprobat ă-măsurile din cadrul ordonanței ă-trănulățul, prămierul ă-spaniol a fost fălicitat de primul ministru Martchăl ă-Ciolacu, președintălă Donald ă-Trump a dăclarat.

            Pauza înainte de fiecare cuvânt

            Este varianta opusă încercării de a vorbi legat cu găsirea cuvintelor celor mai potrivite prin introducerea unui ă profesionist pre-consonantic. Există – și nu puțini – comentatori politici, moderatori de emisiuni, intervenienti prin tele chat care dau greutate spuselor lor introducând scurte pauze după fiecare cuvânt rostit. Exemplu: În (pauză) situația (pauză) în (pauză) care (pauză) conflictul (pauză) din (pauză) Ucraina (pauză) va continua (pauză), raportul (pauză) de forțe (pauză) de (pauză) pe (pauză) teren (pauză) se poate (pauză) schimba. Se urmărește, e drept, mai greu acest mod de a formula ideile, dar un lucru reiese în orice caz cu claritate: înaltul profesionalism al vorbitorului, detașarea lui incontestabilă de masa vorbitorilor de duzină și plasarea sa în sferele în care se elaborează politica cea mare a acestei lumi.

            Se spune că limba e un mecanism viu. Nici limba română nu scapă acestui adevăr, care ne impune cu ă-tchălăritată să nă adaptăm nu numai la ă-noutățilă dă limbaj, dar și la ă-noutățilă fonetitchă care, ă-neînsușită, o vor fatchă  curând accesibilă doar ălitălor, urmând ca ă-răstul populațiăi să-și ocupă cu supunără ă-rolul și ă-locul de vorbitori pasivi ai unui idiom ă-caractărizat prin ă-transformabilitatăa sa istorică la fiecare sută și ă-tchăva dă ani.

Post-ul Limba română – noutăți fonetice apare prima dată în Literatura de azi.

            Sună într-o zi la ambasadă un polițist de la un comisariat de poliție din capitală și spune că au un arestat român, dacă ambasada vrea să trimită pe cineva să discute cu el înainte de proces. Cum acel ”cineva” eram doar eu, m-am dus să discut cu românul arestat. M-am prezentat ca ambasadorul României și am fost invitat într-un birou în care lucrau doi polițiști. Acolo l-au adus și pe împricinat, îmbrăcat în haine de deținut și cu cătușe la mâini și la picioare. Cel care părea a fi un fel de șef de birou a cerut să i se scoată deținutului cătușele, doar stătea de vorbă cu ambasadorul său, dar a încuiat ușa pe dinăuntru.

            Compatriotul meu era un tip micuț, pipernicit, cu o privire iluminată și încă plină de speranță parcă. Speranță că ce? Că ambasadorul țării lui va explica faptul că e nevinovat, că va semna niște hârtii acolo și că vor pleca amândoi pe ușă. Discuția noastră pe românește avea loc în prezența celor doi polițiști, care se ocupau de treburile lor.

            Omul nostru era nevinovat, cum altfel? Cum ar fi putut să fie implicat în trafic de cocaină tocmai el, care trăise toată viața cu frica lui Dumnezeu și care n-ar fi putut lua niciodată numele Domnului în pustiu. Și și-a făcut o cruce mare. El nu înțelegea de ce îl acuză poliția peruană că încercase să treacă niște pachete de cocaină peste graniță, când el nu știa cum ajunseseră acele pachete în valiza lui. Cum să fie acuzat că e traficant de droguri, când el nu era în stare să facă rău nici unui om, nici unei gâze, nici unei făpturi a Domnului?

            În fața acestui șuvoi de vorbe probabil pregătit din vreme și care simțea nevoia doar să se descătușeze, am dorit să pun puțină ordine. L-am întrebat cum se numește.

            -Brâncașu Vavilon.

            Câți ani avea? De unde era?

            -Douăzeci și doi. (O, Doamne! Vai de tinerețea lui!) Familia e dintr-un sat din sudul Banatului. Eu sunt al cincilea din șapte frați. (E clar, sectant, mi-am spus.)

            Tatăl era țăran pensionar, mama era bolnavă, pentru ea dorise Vavilon să muncească, să câștige bani, ca să-i plătească operația de care avea atâta nevoie. Până aici era povestea-standard. Toți traficanții de droguri aveau o mamă sau un copil bolnav, care aveau nevoie de o operație pentru care familia n-avea bani. El mersese la risc pentru a face rost de banii respectivi, dar nu voise să facă rău în nici un caz. Iar acum uite în ce situație ajunsese.

            Frații și surorile lui Vavilon munceau în Reșița, la Anina și în Caransebeș. El rămăsese mai pe lângă casă pentru a-și ajuta părinții în gospodărie. Dar într-o zi tatăl lui i-a spus să-și facă și el un rost în viață, să nu mai piardă timpul pe lângă ei, ci să găsească o muncă pe măsura lui și să se angajeze. A luat trenul și s-a dus la București, unde a găsit de lucru la o pizzerie.

            -Erai bucătar? l-am întrebat.

            -Nu, om de serviciu. Măturam, făceam curățenie, lucruri din astea.

            -Și cum se chema pizzeria?

            -Nu știu.

            -Dar ce adresă avea?

            -Nici asta nu știu.

            -Dar măcar în ce cartier era?

            -Nu știu exact. Poate Berceni. Dar nu sunt sigur. Nu cunosc Bucureștiul bine.

            În București rezulta că Vavilon trăia precar. Dormea pe o saltea direct pe jos în garajul folosit de un cetățean ca depozit de vechituri. Își dorea să locuiască și el într-o cameră, unde să aibă un pat, dar, pentru început, era mulțumit și așa.

            -Dar comunitatea ta n-are un sediu în București? l-am întrebat. De obicei comunitățile astea își ajută credincioșii.

            El nu știa. Poate avea un sediu, dar el nu l-a găsit, Bucureștiul era atât de mare. Iar el muncea de dimineața până noaptea, când cădea lat de oboseală. Nu avea când să mai umble prin oraș.

            -Și într-o zi un băiat de la pizzerie, văzându-mă cât muncesc, m-a întrebat dacă nu voiam să câștig niște bani adevărați, a ajuns Vavilon la firul principal al povestirii. Zicea că mă poate ajuta să muncesc în străinătate. Sigur că mi-ar fi plăcut și primul lucru m-am gândit la mama și la cum potrivea Dumnezeu lucrurile pentru mine ca s-o pot ajuta într-o bună zi.

            Pe scurt, băiatul acela îl putea recomanda pe Vavilon unui bărbat din străinătate, care să-l cheme la el acolo și să-i dea de lucru.

            -Pe băiat cum îl chema? am vrut să știu.

            -Adrian.

            -Adrian și mai cum?

            -Nu știu.

            Bărbatul s-a dovedit a fi din Olanda. I-a promis lui Vavilon de lucru în Olanda și i-a trimis și biletul de avion. E drept că nu i-a spus la telefon câți bani avea să câștige, dar i-a spus că va fi mulțumit de câștigul lui.

            -Și în ce limbă te-ai înțeles cu bărbatul ăsta din Olanda? Tu vorbești engleza?

            -Nu, nu vorbesc nici o limbă, decât româna. Dar mi-a trimis el un telefon mobil care avea o aplicație de tradus: eu vorbeam în telefon pe românește și el înțelegea în limba lui; el îmi vorbea mie în limba lui și telefonul îmi traducea în românește. Foarte bine ne-am înțeles.

            -Și pe el cum îl chema?

            -Cornelius.

            -Și mai cum?

            -Nu știu. Dar tot n-aș fi înțeles în olandeză.

            Și într-o zi Vavilon a luat avionul spre Amsterdam. Acolo Cornelius l-a așteptat la aeroport, dar n-au ieșit din clădirea aeroportului, ci l-a condus direct la poarta de plecări internaționale și i-a dat un bilet pentru un zbor spre Lima. A urmat o călătorie de 12 ore, care lui Vavilon i-a plăcut foarte mult, mai ales că era primul lui drum mai lung cu avionul. I-a plăcut că era un avion așa de mare, cu atât de multă lume în el și a primit la masă  numai bunătăți, a văzut programe la televizor. La Lima s-a întâmplat exact ca la Amsterdam. Îl aștepta un bărbat în sala de sosiri, nici aici n-au ieșit din aeroport, ci l-a condus direct la poarta de plecări interne și i-a dat un bilet de avion pentru Iquitos. În fine, la Iquitos a ieșit din aeroport însoțit de doi bărbați, care îl așteptau cu o camionetă ce avea cutia din spate deschisă și a călătorit așa, în cutia camionetei, timp de vreo oră, până când au ajuns la o cabană în junglă. (Aici trebuie spus că orașul Iquitos e considerat capitala junglei amazoniene, secțiunea peruană a acesteia. E situat la vreo trei ore distanță cu avionul față de Lima și nu se poate ajunge acolo decât fie navigând pe Amazon, fie cu avionul. În oraș și în împrejurimi se poate merge cu mașina, însă șosea ori autostradă până acolo nu există.)

            -Și cabana aia din junglă era în vreo localitate, sau era în mijlocul naturii?

            -Nu, părea să fie o fermă, fiindcă erau mai mulți țărani care lucrau pe niște plantații.

            -Bine, și acolo ce-ai făcut?

            Acolo n-a făcut nimic timp de vreo săptămână sau zece zile. Avea voie să se plimbe prin pădure, dar nu foarte departe ca să nu se piardă. După câteva zile i-au cerut să dea o mână de ajutor la încărcat niște colete într-un camion. Bineînțeles că a ajutat, lui nu i se apleca de muncă. Apoi într-o zi, oamenii aceia de la fermă i-au dat un bilet de avion până la Lima și l-au condus la aeroport. La Lima lucrurile s-au petrecut la fel ca la venire: cineva l-a așteptat la sosirile interne și n-au ieșit din aeroport, ci l-a dus direct la plecările internaționale, de data asta la zborul de Madrid, de unde urma să ajungă la Amsterdam cu trenul. Și acolo i-a căzut cerul în cap. Cum avea câteva ceasuri de așteptat, s-a plimbat pe la magazine, s-a uitat la tot ce exista în aeroport, până când niște polițiști l-au înconjurat și l-au dus într-o cameră, unde pe o masă era valiza lui. L-au tot întrebat ceva, dar el nu înțelegea ce vor de la el și atunci i-a venit ideea să le arate mobilul de la Cornelius și să vadă dacă nu se puteau înțelege așa. Polițiștii peruani au instalat limba spaniolă pe mobil și au început să dialogheze cu Vavilon. Între altele l-au întrebat dacă își făcuse singur valiza și dacă o lăsase vreodată nesupravegheată. El a recunoscut că, la ferma din junglă, într-o zi un bărbat i-a spus să-i dea valiza ca să i-o pună într-o cameră încuiată, să nu i-o fure vreun țăran de acolo. El nu știa ce putea fura un țăran din valiza lui, dar, dacă așa i-a spus, i-a dat-o.

            -Și cât ți-au ținut valiza în siguranță? l-am întrebat.

            -Păi, câteva zile. Două-trei, nu știu.

            După ce au primit această informație de la Vavilon, polițiștii au făcut găuri în pereții laterali și în fundul valizei cu o șurubelniță, au recoltat un praf și au pus un bețișor cu un vârf de vată în el, după ce au înmuiat înainte vata într-un lichid. Vârful s-a făcut albastru. ”Cocaina”, s-a auzit apoi rostit de toți polițiștii aflați în cameră și Vavilon a încremenit. Cum să fie cocaină în valiza lui? Cum să fi ajuns acolo? A căzut instinctiv în genunchi și a început să se roage fierbinte printre lacrimi.

I-au dezmembrat valiza și au găsit mai multe pachete turtite și învelite în plastic negru și folie de aluminiu lipite de pereții laterali. Când au scos ambalajele pachetelor, au rămas niște săculeți cu un praf alb, în total vreo 2 kilograme. I-au spus că e arestat, că va fi predat poliției pentru anchetă și că va fi judecat pentru tentativă de ieșire din țară cu droguri ascunse în bagaje, adică, pe scurt, trafic de stupefiante.

 Vavilon îmi explica extrem de agitat că nu poate fi condamnat pentru ceva ce nu făcuse el, ci probabil alții și că el n-ar fi încercat niciodată să treacă frontiera cu droguri în bagaje, tocmai el care era un om cu frica lui Dumnezeu, care se ruga de șapte ori pe zi și care nu era capabil de nici un rău pe lume. A trebuit să-l las să spună tot ce avea pe suflet și care îl strivea, dar era clar că n-avea cum să scape de condamnare. Pentru infracțiuni precum traficul de droguri, sentința standard, la cele două kilograme de cocaină găsite asupra lui, era de șase ani și opt luni. Desigur, nu i-am spus, ca să nu învârt cuțitul în rană. Dar i-am recomandat să coopereze cu justiția pe deplin, să ajute poliția peruană să ajungă la ferma aceea de la Iquitos ori la cei care îl așteptaseră prin aeroporturi. I-am spus să-și forțeze memoria cât putea ca să vină cu detalii concrete pentru polițiști, nu cu explicații că ”nu știu”, pentru că acestea nu-l vor ajuta să apară mai nevinovat. Și apoi să spere într-o sentință cât mai clementă, datorită cooperării cu poliția, dar să nu-și facă iluzii că nu va primi nici o condamnare.  L-am văzut pe Vavilon cum își pierde treptat culoarea din obraji. Era descurajat. Faptul că eu mersesem să vorbesc cu el la comisariatul de poliție îi dăduse mari speranțe. Dar nici nu-i puteam spune că ambasada îl va scoate din închisoare. L-am întrebat doar dacă voia să-i anunțăm familia că se află în Peru și i-am cerut un număr de telefon sau o adresă de e-mail.

-Nu, mai bine nu le spuneți. Pe mama o poate omorî o veste ca asta despre mine.

-Dar tu cum o să le explici, când te revezi cu ei, că ai lipsit atâta timp?

-O să le spun că am lucrat în străinătate.

La încheierea discuției noastre am vrut să-i dau lui Vavilon un pachet pe care-l adusesem anume pentru el: niște fructe, niște biscuiți, ceva de mâncare, obiecte de toaletă de strictă necesitate. Unul dintre polițiștii din birou a vrut să vadă conținutul pachetului. A scos aparatele de ras din plastic și mi le-a restituit. Acelea nu erau acceptate în închisoare. Restul obiectelor au rămas. În timp ce lui Vavilon i se puneau înapoi cătușele la mâini și la picioare pentru transportul în celula lui, i-am promis că vom urmări procesul și că îl vom vizita în închisoare de câte ori se va putea. A ieșit din birou plângând și asigurându-mă încă o dată că nu e vinovat și că nu el a pus drogurile în peretele valizei. Își făcea semnul crucii stângaci, cu amândouă mâinile, unite prin cătușe.

Vavilon Brâncașu a primit, bineînțeles, cei șase ani și opt luni obligatorii. Cel puțin l-au internat la penitenciarul din Ancon, în nordul Limei, acolo unde erau repartizați majoritatea deținuților străini, ca să poată fi mai aproape de ambasade. Pe atunci Ambasada României avea în evidență douăzeci de deținuți, aproape toți condamnați pentru trafic de droguri. Unul singur era deținut într-un alt penitenciar din Peru, dar acela avea o condamnare de treizeci de ani pentru un omor multiplu. Față de alte țări europene noi stăteam destul de bine, relativ: Olanda avea aproape trei sute de deținuți, Italia vreo două sute, Spania avea și ea destui, toți condamnați pentru trafic de droguri. Cine credea că Peru era o țară mai înapoiată la combaterea acestui gen de infracțiuni descoperea, pe propria sa piele, că poliția peruană era în top în privința luptei antidrog și că avea niște dotări de ultima oră, pe care le folosea eficient.

La vreo trei-patru luni după episodul cu Vavilon mă trezesc la ambasadă cu o scrisoare din partea familiei Brâncașu din România, în termeni foarte ultimativi: că să fac bine să le aduc la cunoștință cum de ajunsese fiul lor tocmai în Peru, când lor le-a spus că pleacă să caute de lucru în București. Cine l-a ademenit în Peru? ne trăgeau ei la răspundere. Și în ce scop? Cum de ajunsese fiul lor cel cuminte și cu frica lui Dumnezeu, care n-ar fi omorât nici măcar o muscă, la închisoare când el era nevinovat. Părinții știau că Vavilon nu putea face nici un rău. Voiau să fie informați urgent ce măsuri luase ambasada pentru a-l scoate din închisoare și a-l trimite înapoi în România, la familia lui care-l aștepta. Ne cereau să nu-l lăsăm pe mâna justiției peruane, cunoscută, spuneau ei, ca fiind coruptă și nemiloasă cu străinii. Scrisoarea fusese probabil redactată de un avocat cam rudimentar.

N-am avut încotro și a trebuit să aduc la cunoștința părinților ce anume se întâmplase cu fiul lor. Am insistat pe naivitatea și credulitatea lui, de care profitaseră niște traficanți de droguri înrăiți și i-am asigurat că eram convins de nevinovăția sa. Dar cocaina fusese găsită ascunsă în pereții valizei lui, iar cantitatea era destul de mare, așa încât nu se punea problema ca sentința să-i fie anulată. În cel mai bun caz, puteam insista să fie înscris într-un program de transfer în țara de proveniență, pentru a termina îndeplinirea sentinței în România.

De acest program se ocupa îndeaproape noul consul care venise de la București. Justiția peruană examina periodic cererile deținuților de a fi transferați în propria țară pentru a-și ispăși pedeapsa mai aproape de familie. Exista destulă îmțelegere față de programul respectiv, cu atât mai mult cu cât închisorile supraîncărcate din Peru se mai goleau cu acest prilej. Într-o zi consulul s-a dus la penitenciarul din Ancon să-i viziteze pe români și să le ducă pachete oferite de ambasadă pe cheltuiala lui și a mea, iar Vavilon i s-a părut preocupat. O parte din ceilalți români făcuseră recurs la condamnările primite și ar fi vrut să facă și el recurs. Îi sfătuiseră în acest sens un avocat și doamna româncă pe care justiția peruană o folosea ca traducătoare în tribunale și pe la închisori. Consulul l-a sfătuit să nu facă acest pas.  Cât timp un deținut avea recurs, el nu se califica pentru programul de transferuri în țara sa. Iar tribunalele peruane n-aveau nici o grabă să judece recursurile deținuților străini. Dar doamna care traducea în folosul deținuților se bănuia că primește de la familiile din România bani pe care să-i dea acestora în închisoare, dar pe care ea îi dijmuia energic. Cât despre avocat lucra cu ea mână în mână și avea nevoie de clienți pentru recursuri.

-Crede-mă, îi spusese consulul lui Vavilon, că în ziua când tu vei face recurs, vei fi scos automat de pe lista de transferuri în România.

Din fericire, Vavilon l-a ascultat. În schimb următoarea dată când consulul s-a dus să-l viziteze, acesta s-a întors extrem de necăjit.

-Vavilon al nostru a ajuns vai de capul lui, mi-a spus consulul oftând. Și-a lăsat păr lung, pe care-l poartă împletit în două codițe scurte. Dar avea unghiile ojate la mâini și la picioare și era fardat la ochi.

Ne-am întristat amândoi pentru Vavilon. Ne imaginam cum trebuia să fie viața lui în închisoare. De la tânărul naiv cu frica lui Dumnezeu din România și care plângea rugându-se în fiecare zi ajunsese un obiect de consum în Peru. Cu siguranță își uitase lacrimile de jale și de durere. Acum chiar că nu aveam cum îl ajuta. Dar consulul nostru și-a sporit eforturile  de a-l transfera în țară și a reușit să-l includă într-un grup de trei deținuți eliberați de la Ancon, transportați cu duba la aeroport și expediați sub escortă la București via Paris.

Mai departe n-am mai știut nimic de Vavilon. Când a plecat din România era un copil pierdut și doar cu Dumnezeu drept sprijin. Când a plecat din Peru era un tânăr cu experiența vieții și mai avea de executat aproximativ o jumătate din sentință în închisorile din România. Adică vreo trei ani. Noi i-am anunțat familia despre transfer, dar n-am primit nici o reacție din partea lor. Tânărul meu consul a continuat să acționeze cu toată energia până când a reușit să-i vadă pe toți românii aflați în Peru trimiși acasă, în siguranța și confortul închisorilor românești, unde aveau să fie însoțiți măcar de dragostea familiilor până la executarea integrală a sentințelor pentru trafic de cocaină primite în îndepărtatul Peru.

Post-ul Ucenicia lui Vavilon apare prima dată în Literatura de azi.

            La Phenian (Pyongyang pentru românii care nu-i pot spune numele decât în limba engleză) erau la acea dată opt ambasade din țări UE: UK, Germania, Franța, Suedia, R. Cehă, Polonia, Bulgaria și România. Ultimele patru țări aveau ambasade la Phenian de pe vremea lagărului socialist și ezitau dacă să le închidă pentru că relații oricum nu prea aveau. Între timp, și-au închis ambasadele în Coreea de Nord Germania, Franța și România. UK a rămas pe loc, dar a ieșit din Uniunea Europeană. O regulă existentă în UE prevedea că, în țările lumii unde existau ambasade ale unor state din UE, președinția semestrială a Consiliului European era asigurată de ambasada țării care deținea această calitate și la Bruxelles. Dar o asemenea măsură era valabilă pentru țările unde erau multe ambasade europene și unde succesiunea se făcea în mod firesc. În țările unde erau puține ambasade din UE se stabilea o ordine locală de succesiune la președinția semestrială a Consiliului European. În mod normal, în Europa unei țări îi venea rândul la 12 sau 13 ani. În Coreea de Nord îi venea rândul la patru ani.

            Deci în 2012 tocmai era rândul României să conducă grupul european la Phenian. Venea după o mare ambasadă europeană care nu avusese un dialog prea viu cu autoritățile nord-coreene. Ambasada respectivă pusese prea tranșant pentru gustul responsabililor nord-coreeni problema drepturilor omului, a libertății de expresie, a libertății deplasărilor interne etc. și dialogul murise în fașă. Noi am venit cu o altă abordare: voiam să-i convingem pe nord-coreeni să dialogheze cu SEAE (Serviciul European de Acțiune Externă, ministerul de externe al UE), și anume la Bruxelles și să găsească o cale de înțelegere pentru a ajuta Coreea de Nord să facă pași ca să iasă din izolare. Uniunea Europeană nu avea obiective militare în zonă, o cooperare economică (timidă) exista, deci existau premise pentru dialog, iar România putea fi un bun interlocutor în condițiile date. Exista și un context favorabil la SEAE: directorul general pentru Asia-Pacific era tot un român, un ambasador cu mare experiență în zonă. Deci eu am făcut o călătorie la Bruxelles, am expus în detaliu conducerii Direcției Generale Asia-Pacific de la SEAE modul în care intenționam să desfășurăm activitatea la Phenian pe durata celor șase luni de președinție a UE ce ne reveneau și, mai ales cum ne gândeam să impulsionăm o apropiere între Coreea de Nord și Uniunea Europeană. Ideea noastră, la Direcția Asia-Pacific din MAE român, era că o țară paria nu trebuia lăsată să se izoleze complet de lumea exterioară, fiindcă ea risca să devină periculoasă, mai ales că avea toate misilele nucleare cunoscute. Dimpotrivă, cine putea trebuia să încerce să discute cu coreenii, să-i angajeze într-un dialog în care să câștige câte ceva dacă făceau și ei concesii, să-i mențină la masa discuțiilor, să nu-i ostilizeze inutil.

            Intențiile noastre au fost primite cu interes la SEAE, am lăsat acolo un document scris în acest sens, el a fost aprobat și am primit lumină verde pentru acțiunile pe care ni le propusesem. Prima etapă a acestora era o rundă de consultări România-Coreea de Nord la Phenian la nivel de director de direcție de spațiu. Am mers acolo eu și referentul pentru cele două Corei, un diplomat din minister care studiase în tinerețe la Phenian și care apoi făcuse mai multe posturi în acel oraș, precum și la Seul. Am fost primiți cu multă prietenie, mai ales că din alte țări nu prea venea nimeni la consultări cu Ministerul de Externe de la Phenian. Am văzut cu acest prilej ce înseamnă convorbiri care durează patru ore. După acest interval în program era prevăzută o primire la primul adjunct al ministrului afacerilor externe. Când am văzut că se făcuse ora, am propus să ne întrerupem ca să nu ne lăsăm așteptați la adjunctul de ministru.

            -Nu, nu, mi s-a spus, nu e nevoie. Ministrul-adjunct știe că purtăm discuții fructuoase și vrea să le continuăm până la terminarea lor. Ne primește oricând după aceea ca să-i prezentăm concluziile noastre.

            Și am mai stat o oră la discuții. La sfârșitul lor obținusem de la interlocutorii noștri nord-coreeni, la sugestia Ambasadei României, niște concesii inimaginabile până atunci: o vizită a corpului diplomatic european în două regiuni din nordul țării altfel închise pentru străini, o altă vizită a corpului diplomatic european în câteva fabrici și uzine din Coreea de Nord considerate strategice și deci top secret, o vizită la un centru de calcul, singurul din țară care avea dreptul să lucreze cu computere, o vizită în zona de graniță cu Coreea de Sud. Când am cerut și o vizită la o închisoare, unde știam că există deținuți politici, diplomații nord-coreeni s-au lăsat pe spătarele scaunelor și au început să râdă:

            -Haideți, ne-au spus ei în rezumat, nu ne cereți una ca asta. Vă ducem unde n-am mai dus pe nimeni până acum. Dar nu ne cereți să mergeți și la închisoare. E prea de tot.

            Pe scurt, programul, propus de ambasada noastră și acceptat de partea nord-coreeană, era surprinzător. Voiau să facă o bună introducere vizitei delegației lor la SEAE și-i lăsau înainte pe diplomații europeni să-și informeze centralele și Bruxelles-ul că exista un spirit de cooperare în raport cu Uniunea Europeană. Faptul că au făcut atâtea concesii președinției românești a UE la Phenian avea și el semnificația lui: cele două țări fuseseră partenere în lagărul socialist, Ceaușescu făcuse o vizită de succes la Phenian prin 1973, deci exista o bază de discuție, chiar dacă România își schimbase poziția între timp. Dar, în spiritul vechilor relații, ea putea face o bună introducere acum pentru intenția de dialog a Coreii de Nord cu Uniunea Europeană.

            De acord, numai că lucrurile nu sunt atât de simple cum par să fie la prima vedere. Marea putere europeană care deținuse președinția UE la Phenian înaintea noastră a fost foarte deranjată de succesul României în timpul președinției sale a UE la Phenian. A trecut la un atac pe față la adresa ambasadei noastre din Coreea de Nord că are o agendă ascunsă, situație neobișnuită ca o ambasadă europeană să atace vizibil o altă ambasadă europeană pe teren. Inutil să spun că, față de relația aproape muribundă între România și Coreea de Nord, agenda ascunsă era o glumă bună. Când coreenii și-au trimis delegația de diplomați la SEAE-Bruxelles, via București, unde a avut loc o nouă rundă de coordonare înaintea întâlnirii cu UE, au început presiunile asupra directorului general român de la Bruxelles responsabil cu relațiile cu Asia-Pacific din partea directorului său general-adjunct, întâmplător sau nu din aceeași țară ca ambasada supărată de la Phenian, în sensul că discuțiile cu nord-coreenii să rămână generale și neangajante, să nu li se dea, să nu li se promită nimic. Vedeai invidia pură în acțiune.

            În corespondența dintre direcțiile omoloage ale țărilor europene cu ambasade la Phenian au început să apară atacuri la adresa României și a modului cum înțelesese ea să-și conducă președinția semestrială din Coreea de Nord. Aici recunosc că n-am rămas nici eu dator și am dat replică marelui nostru concurent arătând ce am reușit să facem noi, cum am avut OK-ul SEAE-ului, cum am înțeles să ne jucăm rolul într-un mod care să-i scoată pe nord-coreeni din izolare și cum nu urmăream nici un câștig pentru România, ci doar pentru UE.

            Rezultatul a fost că atacurile au încetat, dar, după câteva luni, directorul general politic din MAE român a fost chemat la consultări în capitala cu pricina. Tematica era: Asia. Bineînțeles, acesta a înțeles să meargă singur, fiindcă un director general politic știa totul pe de rost și nu avea nevoie de directorul de zonă. Mai ales că acela eram eu. Odată ajuns, a fost informat că tema era Coreea de Nord, nimic altceva și i s-a făcut o analiză foarte critică a președinției UE deținută de România la Phenian. Nefiind familiarizat cu detaliile problemei, tânărul diplomat român a tăcut și a înghițit orice au vrut să-i spună gazdele, a notat cu hărnicie indicațiile, iar la întoarcerea lui în minister eu am fost schimbat din funcție.

            La sfârșitul acelui an, când președinția românească a UE la Phenian se apropia de sfârșitul ei, Coreea de Nord a efectuat un nou test balistic decis de imprevizibilul Kim Jong Un și orice dialog se înfiripase până atunci cu Uniunea Europeană a murit, la fel ca și cel cu SUA.

*

            Dar ce voiam să vă povestesc sunt două episoade din timpul vizitei mele la Phenian. Au fost zile extrem de intense, când voiam să văd cât mai mult, să rețin tot ce vedeam și să încerc să înțeleg acea societate complet închisă către lume. Am văzut o capitală cu construcții fabuloase, cu blocuri de zeci de etaje, cu un hotel în formă de piramidă, care mi s-a spus că e ținut nelocuit, cu bulevarde lungi și largi, cu perspective ample și cu relativ puține mașini pentru o capitală atât de mare. Oamenii traversau străzile privind aiurea, incapabili de simțul autoconservării, pentru că nu riscau să fie călcați de vreo mașină. Unele timide apropieri umane începeau să fie vizibile pe stradă: am văzut un cuplu în care femeia îl ținea de braț pe soțul militar. Am văzut grupuri mari de oameni depunând buchete de flori la monumentele lui Kim Il Sung și Kim Jong Il, reculegându-se în colectiv câteva sute de persoane, apoi retrăgându-se pentru a face loc următorului grup de veneranți. Am aflat că marele parc al orașului nu era accesibil oricând copiilor, ci se făceau programări cu mult timp înainte pentru ziua când un copil sau altul avea dreptul să meargă în acel parc.

            Am vizitat Muzeul Cadourilor, o construcție nouă, modernă, situată oarecum în afara orașului, cu o parcare uriașă în care singura mașină a fost mașina ambasadei noastre. N-am înțeles cine vizita acel muzeu și când pentru că nimeni nu avea mașină cu care să vină până acolo, transport în comun nu părea să fie și înăuntru nu era nici un vizitator. Doar delegația noastră a vizitat exponatele din sălile imense și a primit explicații din partea directoarei muzeului. Recunosc că despre unele din exponate, care aveau și etichete în engleză, aflam și de la cine fuseseră primite și nu reușeam să-mi imaginez rușinea celor ce le dăruiseră dacă ar fi știut că nord-coreenii le vor pune într-un muzeu (teoretic) accesibil publicului. Unul din aceste cadouri era o instalație montată într-un bloc de sare transparent. Pe o parte era o fotografie prelucrată a lui Kim Jong Il într-un costum de cavaler medieval, însă cu nelipsiții ochelari de vedere, angajat într-o încleștare cu un tigru fioros. Pe fața din spate a blocului de sare se vedea montată o altă poză a aceluiași Kim Jong Il în costum actual de militar, cu aceiași ochelari specifici, zâmbind cu un picior pus pe tigrul întins pe jos și, se înțelegea, învins în luptă.

            Cealaltă scenă, pe care mi-e greu s-o uit, era o dublă statuie ecvestră într-o piață mare din centrul Phenianului, unde oamenii veneau să-și depună ofrandele florale. Statuile erau gigantice: pe lângă ele statuia lui Stalin de la intrarea în Parcul Herăstrău din București, cea demontată în 1958, părea o statuetă de birou. Kim Il Sung și Kim Jong Il, tatăl și fiul, stăteau călare, cu caii orientați în aceeași direcție amândoi în costume de campanie cvasimilitare, cu manta lungă, cizme și diagonale proeminente. Kim Il Sung purta o șapcă, Kim Jong Il era cu capul gol, iar părul său ciufulit de obicei era bătut de vânt. Calul lui Kim Il Sung stătea sprijinit pe trei picioare, două din spate și unul din față, iar pe celălalt îl avea ușor flexat; calul lui Kim Jong Il era cabrat în două picioare și gata parcă să pornească în galop. Kim Il Sung avea în plus un binoclu agățat la gât, care voia să trădeze simțul perspectivei, al echilibrului. Kim Jong Il n-avea nevoie de instrumente, lui îi ajungea simțul avântului năvalnic. Cele două statui erau concepute să fie complementare: desigur, avântul era bun, dar trebuia să fie temperat prin echilibru. Amândouă erau indispensabile națiunii. Tatăl și fiul se completau perfect. Ferice de poporul condus de amândoi, am spune.

            La Phenian pe vremea aceea, adică în anul 2012 nu am văzut nici o statuie a dictatorului în funcție, Kim Jong Un, nepotul respectiv fiul celor doi. Absența unei statui a acestuia în spațiul public era forma sa de modestie față de tatăl și bunicul său. Dacă poporul îl adula și-l celebra în fiecare clipă, el nu avea ce face: la sentimentele de dragoste ale poporului nu te puteai opune. Nici Ceaușescu nu reușise. Puteai cel mult arăta modest către marii tăi înaintași. Ei erau adevărații conducători ai națiunii, ei erau izvorul fericirii actuale.

            Cu pasiunea lor pentru definițiile sintetice memorabile, francezii au găsit o formulă, pe care mi-a împărtășit-o un diplomat francez la Phenian: Coreea de Nord, spunea acesta, se definește ca o ”dublă necrocrație”, adică o țară cu un viitor de aur spre care este condusă de doi morți.

Post-ul Două statui ecvestre la Phenian apare prima dată în Literatura de azi.