Desculpa!

Încă înainte de a ajunge în Portugalia, auzisem despre portughezi că au o bunătate și o căldură sufletească absolut neobișnuită pe continentul nostru. De parcă ar fi venit dintr-o altă lume. De parcă ei ar fi venit din Brazilia, nu s-ar fi dus s-o cucerească. Toată lumea vorbea frumos, cu inflexiuni amabile, nimeni nu se enerva, oricine era gata să se întoarcă din drumul său ca să-ți arate ție pe unde s-o iei dacă întrebai de o adresă. În patru ani cât am stat în Portugalia o dată nu am auzit pe cineva nervos, o dată nu am auzit pe cineva să se răstească sau să fie altfel decât respectuos.

Una din primele mele amintiri din Lisabona este de la începutul primei toamne, când afară era deosebit de cald. Ieșisem la plimbare împreună cu soția mea și cu cățelul nostru, un cocker spaniel care ne-a însoțit la post în trei țări diferite. Umblam agale, cam toropiți de soare, prin parcul din fața Mănăstirii Ieronimilor (Jerónimos), mergând către malul Tejo-ului. La un moment dat, chiar când așteptam să traversăm strada prin fața unui șir lung de taxiuri, un șofer a ieșit din taxiul lui și a venit spre noi spunându-ne ceva. Cum eram de puțină vreme la Lisabona și nu prea ne obișnuisem cu vorbitul moșmondit și bazat pe silabe înghițite al cetățeanului de pe stradă, ne-am oprit dacă omul tot ne abordase, dar nu înțelegeam ce vrea să ne transmită.

–Espere aqui só um minuto, ne-a spus el văzând momentul nostru de derută.

Atâta lucru am înțeles: Așteptați doar un minut. Și s-a dus la mașina lui, de unde a revenit cu o sticlă de apă de 5 litri, din care se consumaseră vreo doi, și s-a aplecat să-i dea să bea cățelului nostru, care umbla cu limba scoasă. A înclinat sticla de apă, a sprijinit-o pe un picior, a turnat puțină apă în palma sa făcută căuș, iar cățelul a înțeles că era invitat să bea. Și a băut o cantitate considerabilă de apă, așa ni s-a părut. Șoferul de taxi părea fericit că făcuse un animal și mai fericit ca el. Ne-a explicat, cel puțin așa am dedus noi, că era important să nu se deshidrateze câinele și că era bine să ieșim cu el la plimbare mereu înarmați cu o sticlă de apă, din care să-i dăm din când în când. Am rămas complet blocați: acel șofer de taxi dăduse din apa lui unui câine pe stradă să bea ca să nu se deshidrateze. I-am mulțumit cum ne-am priceput mai bine, iar el a rămas lângă mașina lui făcându-ne semn cu mâna și zâmbind.

*

O istorioară din timpul Revoluției Garoafelor ne-a fost povestită de un prieten portughez. Revoluția Garoafelor, reamintesc pentru cei mai tineri decât noi, a fost acea lovitură de stat militară petrecută în Portugalia în ziua de 25 aprilie 1974, când armata s-a revoltat împotriva dictaturii de dreapta conduse de primul-ministru Marcelo Caetano, punând capăt regimului de extremă dreapta al lui António Oliveira de Salazar, care conducea țara din anul 1932. Revoluția s-a declanșat ca o reacție a armatei față de războiul tot mai sângeros ce se desfășura în coloniile portugheze din Africa: Angola, Mozambic și Guineea-Bissau. Semnul distinctiv al revoluției au fost garoafele înfipte de soldații portughezi în țeava puștilor lor de atac.

Deci în dimineața de 25 aprilie 1974 o coloană de câteva tancuri venea de la o unitate militară din afara capitalei și se îndrepta spre centrul Lisabonei ca să participe la lovitura de stat. Cum coloana venea în viteză pe unul din marile bulevarde, mașinile personale fie s-au oprit, fie s-au tras cât mai pe dreapta, pentru a nu nimeri în calea tancurilor. Acestea mergeau nederanjate de nimeni către centru, într-un zgomot de șenile ce domina întreaga atmosferă, când, la o intersecție, a apărut culoarea roșie la semafor. Spre surprinderea generală, primul tanc a oprit, iar toate celelalte au oprit în urma lui. Nu era nimeni care să le taie calea în respectiva intersecție, nimeni care să le împiedice înaintarea în vreun fel. Când culoarea s-a schimbat din roșu în verde, coloana de tancuri s-a pus din nou în mișcare ducându-se mai departe pentru a participa la lovitura de stat din centrul capitalei.

*

Următorul episod ne-a fost istorisit de soția unui ambasador dintr-o țară balcanică. (Aici poate merită menționat faptul că, în limba portugheză, se face o distincție între embaixadora – femeie care deține funcția de ambasador și embaixatriz – soția ambasadorului. În românește probabil am traduce în ambele situații folosind același cuvânt: ambasadoarea.) Într-o zi deci a embaixatriz era singură în reședință: soțul ei, ambasadorul, era la ambasadă, copiii erau la școală, iar menajera ceruse liber în ziua respectivă. Stătea pe canapea în living, fuma și se uita la televizor. Fiind o zi foarte călduroasă, ferestrele erau larg deschise, în speranța că se va face puțin curent. Reședința colegilor noștri din Balcani era într-un cartier de vile de pe o colină a Lisabonei, o zonă rezidențială foarte selectă, liniștită și plină de verdeață.

La un moment dat femeii i s-a părut că aude o mișcare prin locuință și, în clipa următoare, a văzut un bărbat umblând temător prin casa ei. Când li s-au întâlnit privirile, amândoi au rămas un moment paralizați. Apoi ea a început să strige la el în limba ei, fiindcă portugheză nu știa destul de bine încât să înceapă să se certe. Strigând în limba ei maternă, și-a făcut întrucâtva curaj. S-a ridicat de pe canapea, cu țigara în mână, și a pornit în direcția lui, dar, povestea ea, ar fi dat orice să nu ajungă prea aproape. Nu știa dacă era înarmat, dacă avea să scoată un cuțit și s-o înjunghie în inimă sau în stomac. Omul era mic de statură și pirpiriu, îmbrăcat în niște haine de lucru, cam murdare. O clipă ea s-a gândit că poate era de la șantierul din apropiere, unde se construia foarte încet o vilă și omul poate voise să vadă dacă era cineva în acea casă cu toate ferestrele deschise. El, în același timp, avusese probabil și el o surpriză neplăcută: vedea o femeie în acea casă ce părea pustie, și anume o femeie înaltă și robustă (soția ambasadorului balcanic fusese sportivă la tinerețea ei) și care agita o țigară amenințător.

Intrusul s-a învârtit rapid pe călcâie și a luat-o la fugă pe unde venise. Femeia, care știa casa pe de rost, a coborât pe scara de serviciu, ca să-i taie calea în grădină. Deși în mod normal ea ar fi trebuit să ajungă prima, se vede că întârziase întrucâtva, de teamă ca nu cumva să-l prindă. Fapt este că, în momentul când ea a ieșit din casă, el era deja călare pe poarta de la intrare, care stătea mereu încuiată. Când a văzut-o că apare strigând la el în limba ei necunoscută și agitând în continuare țigara amenințător, bărbatul a făcut o pauză de o clipă călare pe poarta vilei și a rostit aproape rugător: ”Dîșculpă”, adică ”Desculpa” (Iartă-mă, sorry, pardon, în varianta mai populară). Și a sărit de partea opusă a porții luând-o la fugă pe stradă în jos.

Soția ambasadorului l-a sunat apoi pe soțul ei și i-a povestit cele întâmplate. A enervat-o faptul că el se distra și că n-o lua în serios.

-Dar te-a atacat? a întrebat el.

-Nu. Slavă Domnului, nu m-a atacat. Era un tip mic de statură. Mai mult s-a speriat el că aveam țigara în mână. Cred că se și vedea imobilizat de mine și ars cu țigara încet.

-Și a furat ceva din casă? a mai întrebat ambasadorul.

-Nu. M-am uitat, dar nu cred că a apucat. N-avea nici un obiect în mână. S-a speriat foarte tare când m-a văzut.

-Atunci nu cred că are rost să reclamăm la poliție, a spus ambasadorul calm.

-Și eu să rămân aici expusă în fiecare zi? a întrebat soția.

-Nu, să închizi ferestrele și să-ncui ușile, i-a spus soțul ei râzând. Să nu contezi pe faptul că, dacă sunt oameni de treabă, nu au și ei curiozități.