Gabriel GafițaEram ambasador în Canada acum vreo douăzeci și cinci de ani și am întâlnit multe feluri de români, dintre cei plecați mai demult sau mai de curând. Cu greu aș putea să-i încadrez în categorii anume, fiindcă erau foarte diferiți. De exemplu, soțul unei doamne de la ambasadă, care nu vorbea nici engleza, nici franceza (din păcate, româna nu era limbă oficială în Canada), s-a dus la piața din Ottawa într-o zi și a vrut să cumpere o pâine. La brutărie, o vânzătoare mică și agitată l-a întrebat ce pâine dorește. El a spus:
Una dîn aia.
Și i-a arătat cu degetul.
Dîn care? l-a întrebat vânzătoarea.
Dîn aia, a repetat soțul diplomatic mai tare ca prima dată.
Era convingerea lui că, dacă cineva nu înțelegea când îi spuneai ceva în românește, secretul era să-i spui din ce în ce mai tare, căci atunci precis avea să înțeleagă, nu să te bâlbâi tu în engleză sau franceză.
Dîn asta? a întrebat vânzătoarea arătând spre o franzelă anume.
Da, dîn aia.
Și s-au recunoscut ca fiind români. Mai mult chiar, bucureșteni. Elena luptase în decembrie 1989 la revoluție în Piața Universității. Îl cunoștea pe președintele Emil Constantinescu de la celebrul balcon al Facultății de Geologie. Pe urmă i s-a aplecat când a văzut cum revoluția pentru care luptase ea începe să fie confiscată de tot felul de șmecheri și corupți și a emigrat în Canada, stabilindu-se la Ottawa. În prezent, lucra – provizoriu – ca vânzătoare la brutăria din piață, dar aspira să facă ceva mai bun decât în România. Poate să plece la Vancouver. Acolo erau șanse mult mai mari.
Români cu aspirații de tot felul întâlneam mereu la Ottawa, Toronto sau Montreal, iar poveștile lor se asemănau până la un punct, în care succesul relativ sau eșecul disimulat discret îi deosebeau între ei și de ceilalți oameni. Dar nu despre aceștia vreau să vă vorbesc, ci despre câțiva români în ipostaze de viață diferite, ale căror reacții mi s-au părut credibile, caracteristice și ilustrative pentru relația lor față de România în acea perioadă când zorii democrației începeau să mijească și la noi.
Românul sumbru I. L-am cunoscut la o masă de Crăciun la care fusesem invitați într-o familie de români instalați la Ottawa înainte de 1989. Era o familie destul de avută, în care ambii soți lucrau în domeniul IT la una din multele firme de profil din Kanata, o municipalitate vecină cu capitala Ottawa și cunoscută și ca Silicon Valley North. Românul sumbru venea de la Chicago, dar am înțeles că fusese coleg cu soții-gazdă la o companie din Kanata, până când compania îl transferase la o filială a sa din Statele Unite, la Chicago, unde lucra tot în IT, ca și în Canada. Era tânăr, avea vreo treizeci și ceva de ani, elegant, subțire, atletic, băiat frumos și, deși singur, deduceai că nu femeile erau ceea ce-i lipsea în viață. Respira succesul prin fiecare fibră a lui, așa cum numai americanii exprimă în filme, în care nu știi ce li se poate întâmpla rău pe lumea asta. Și totuși omul avea o nemulțumire majoră: situația din România. Plecase în urmă cu zece ani, deci curând după terminarea facultății, dar urmărise atent evoluțiile din România. I se părea că românii nu fac destul pentru transformarea societății. După părerea lui, aceleași figuri erau în prim-planul vieții publice, aceleași fapte de corupție predominau, același spirit securistic era atotprezent. În felul acesta, România n-avea nicio șansă, spunea el. Iar alegerile astea – eram la sfârșitul lui decembrie 2000 –, în care avusesem de ales între Vadim și Iliescu, le puneau capac la toate.
– Eu am votat pentru Vadim, ne-a spus cu multă îndârjire în glas, așteptând parcă să fie contrazis. Și aș fi votat cu amândouă mâinile, dacă aș fi putut. L-am sunat și pe tata la București și i-am spus: „Tăticule, votați-l pe Vadim. Dacă aflu că nu l-ați votat, nu vă mai trimit niciun ban de aici, tăticule, să știi.” Și l-a votat și tata pe Vadim. Ba mi-a spus că i-a mai convins și pe alții din familie, și nu numai, vecini, prieteni, să voteze tot pentru Vadim. Păi, dacă e să fie dictatură fascistă, atunci să fie, frățioare, să nu ne mai încurcăm.
S-a lăsat o tăcere ușor jenată în jurul mesei. Până atunci nu se discutase deloc politică. Toată lumea ținuse cont de faptul că, fiind invitat și ambasadorul României la acea masă de Crăciun, nu avea niciun rost să înceapă discuții în contradictoriu. Nici eu nu doream așa ceva și, mai ales, nu voiam să argumentez nimic post festum, mai ales după toate controversele care nu se mai terminau în România. L-am întrebat pe tânărul de succes numai atât:
– Dumneavoastră ați plecat din România pentru că ați vrut să trăiți într-o țară liberă, democratică, fără conflicte. De ce atunci doriți pentru România să fie opusul acestei realități, să devină o dictatură fascistă? Parcă așa spuneați.
-Pentru că, domnule ambasador, s-a întors tânărul spre mine cu o figură amenințătoare, asta e singura soluție pentru România. Dictatura fascistă. Aveam alternativă la Vadim? Pe bolșevicul ăla de Iliescu? Să ajung să-i votez din Canada tot pe bolșevici? Nu, domnule, mai bine votez fascismul. Dictatură comunistă am avut. S-o votăm și pe cea fascistă. E clar că România e condamnată să se ducă dracului și ca țară, și ca popor. Atunci măcar s-o ajut și eu să se ducă dracului mai repede. Va fi mai bine pentru toată lumea să dispară complet de pe hartă. Tot neamul de neamul românilor.
– Și atunci dumneavoastră ce ați mai fi? l-am întrebat. Unde veți spune că v-ați născut?
-A, în niciun caz în România. Eu nu mă prezint aici ca fiind român. Mi-ar fi rușine să admit așa ceva, că provin dintr-o dictatură, fie ea fascistă sau bolșevică. Dar bineînțeles că dumneavoastră, ca ambasador, nu mă aștept să puteți spune…
Nu, nu intenționam să polemizez cu românul sumbru, cazul pentru mine era închis. Atmosfera în jurul mesei se stricase oricum din cauza înverșunării lui și încercările timide ale gazdelor de a mai resuscita conversația au eșuat. După câteva minute politicoase, noi ne-am scuzat că orele erau înaintate și ne-am retras. La ușă, gazdele și-au cerut scuze pentru ieșirea oaspetelui lor de la Chicago și au spus că nu-l mai recunoșteau de când se mutase în America. Pe vremea când lucra în Kanata era un tânăr simpatic și modest și n-avea nicio problemă cu faptul de a fi român. Nu-și explicau de ce se transformase în acest fel și ce anume îl înrăise împotriva României.
-Crăciun fericit! le-am spus. Nu are importanță. Și vorba lui Bob Dylan: Don’t think it twice, it’s all right.
Românul sumbru II. Acesta locuia în centrul Canadei, într-un oraș mare, dar oarecum în afara circuitelor obișnuite, dar important, pentru că era oarecum la jumătatea distanței dintre coasta atlantică și cea pacifică a țării și peste care mai degrabă zburai cu avionul decât să te oprești ca să rezolvi ceva acolo. Românul care mi-a scris de aici era un medic relativ bătrân, care plecase imediat după război, ca să evite să trăiască sub dictatura comunistă. Am înțeles că fondase în acel oraș din preerie o mică societate românească, dezafectată între timp de moartea membrilor ei sau de incapacitatea lor de a se mai implica în treburile românești. Prin anul 2000, doctorul mi-a transmis o scrisoare la limita dintre insultă și sarcasm. Se simțea în tonul ei dușmănia ireconciliabilă dintre românii emigrați și statul comunist, stat care, acolo, în Canada, era reprezentat, în viziunea lor, în continuare de ambasadă. Toată gândirea ce se degaja din acea scrisoare era una de Noi și Voi. Medicul spunea că ultima dată un reprezentant al ambasadei venise să-i întâlnească în orașul lor cândva prin anii ’80, adică pe vremea comunismului, iar atunci cu misiunea de a-i spiona. „De atunci, liniște totală”, nota medicul. „De ce nu veniți și acum, domnule ambasador, măcar și numai pentru a ne spiona, ca securiștii de pe vremuri?” A doua durere a medicului era că ambasadorul Armeniei la Ottawa venise în oraș ca să se vadă cu comunitatea armenească de acolo și adusese reviste, pliante și mici cadouri. „Din partea României nici măcar de atâta lucru n-am fost demni”, încheia el cu amărăciune scrisoarea lui scrisă de mână, nu de computer.
Recunosc că m-a indispus scrisoarea medicului, mai ales că-mi fusese recomandat de un prieten din România ca un bun român, cu care merita ținută legătura. Am lăsat să treacă două-trei zile și i-am răspuns. „Domnule doctor, Vă mulțumesc pentru scrisoarea Dumneavoastră și pentru opiniile exprimate în ea, care m-au ajutat să înțeleg mai bine relația actuală dintre Ambasada României și una dintre comunitățile româno-canadiene. Eu am crezut că dorința de a ne întâlni și de a ne cunoaște, adică de a face eu o vizită în orașul Dumneavoastră, ar fi trebuit să fie o pornire firească de ambele părți, nu un act de confruntare iremediabilă: noi, românii adevărați vs. voi, securiștii de la ambasadă. În asemenea condiții, nu cred că are rost o întâlnire. România este o altă țară decât cea cu care v-ați luptat Dumneavoastră în ultimele decenii. Dacă doriți să ne întâlnim, s-o facem cu deschidere și înțelegere unii față de ceilalți. Invitați-mă și vin la Dumneavoastră negreșit. Nu vreau să spun prin aceasta că vă cer să-mi plătiți ceva, nici vorbă, îmi plătesc singur deplasarea. Dar vreau să văd că doriți cu adevărat să ne vedem și să discutăm ca doi parteneri egali. Cât despre ambasadorul armean, pe care mi-l dați drept exemplu de relație cu comunitatea sa, întâmplarea face să știu un detaliu în plus, și anume că armenii din Canada sunt cei care plătesc, prin contribuții personale, pentru funcționarea Ambasadei Armeniei la Ottawa. Armenia este mult prea săracă în acest moment pentru a plăti cheltuielile ambasadei lor în Canada și atunci comunitatea armenească a sărit în ajutor, ca să existe și aici o ambasadă. Ceea ce a putut face ambasadorul a fost să vină cu reviste, pliante și mici cadouri pentru a mulțumi compatrioților săi armeano-canadieni. Cu așa ceva pot veni și eu. Diferența este că eu nu aștept nimic din partea comunității româno-canadiene decât dorința de a ne întâlni.”
N-am mai primit nicio scrisoare din partea medicului supărat. Fie nu i-a plăcut răspunsul meu, fie nu mai putea ieși din logica sa de până atunci, a confruntării cu România prin confruntarea cu ambasada, indiferent de regimul de la București. Pentru anumite lucruri era prea târziu ca să se mai schimbe.
