Patru români (2)

Românul senin. Era medic în Québec și făcea o navetă destul de lungă, dar în Canada un drum de 200-300 de kilometri e o navetă scurtă, care se poate face zilnic, mai ales pe autostradă. Locuia într-unul dintre orășelele situate vizavi de capitală peste râul Ottawa, care în acel loc e cam la fel de lat ca Dunărea și formează granița naturală între provinciile Ontario și Québec. Ottawa era în Ontario, orașul de peste pod, Gatineau, era în Québec.

Îi cunoscusem pe medicul M și pe soția sa la o întâlnire cu comunitatea românească. Ne-au plăcut din prima clipă și cred că sentimentul a fost reciproc. Am fost la ei în vizită la Gatineau de mai multe ori, au fost și ei la noi în vizită la Ottawa. Vorbeam la telefon, ne consultam cu ei despre lucruri pe care nu le înțelegeam sau nu le dădeam de capăt în Canada. Erau mereu deschiși, disponibili, zâmbitori, gata să ajute.

Odată i-am întrebat cum au ajuns ei să se stabilească în Québec. Povestea începea prin anii ’60. În acel deceniu, coloniile franceze și engleze din Africa și-au obținut independența una câte una. La început de drum ca țări libere și suverane, aceste state s-au găsit într-un mare deficit de personal de specialitate, mai cu seamă doctori și profesori. Cum toate mișcările lor de eliberare fuseseră sprijinite și finanțate de URSS, ca formă de export al revoluției socialiste, noile state independente s-au adresat în primul rând lagărului socialist, cerând ajutor în materie de personal didactic și medical. Atunci au plecat și din România către statele africane o mulțime de doctori și profesori. Prietenul nostru, medicul M și soția lui, fiind francofoni, au mers într-o fostă colonie franceză, Guineea sau Coasta de Fildeș, pe baza unui contract de stat semnat între România și țara respectivă, cu condiții foarte clar stipulate în el. Au lucrat amândoi cinci sau șase ani în Africa, făcându-și datoria cu prisosință, în condiții grele de viață și de muncă. La încheierea misiunii, urmau să revină în România via Paris, unde însă decizia lor a fost să ceară azil politic și să se-ndrepte spre Canada, care avea nevoie de medici francofoni spre a lucra în provincia Québec. Și astfel, în 1973, a început aventura lor canadiană. Doctorul M a avut probleme serioase în recunoașterea studiilor sale de medicină, deoarece între Canada și România nu exista un acord de echivalare a diplomelor. A trebuit să dea multe examene și diferențe până ce, la maturitate și după o vastă experiență câștigată în România și în Africa, a ajuns în fine să aibă o diplomă canadiană în medicină și să poată profesa. Între timp, orice punte a lor de întoarcere în România fusese arsă, mai ales când a aflat că statul român îl despuiase de cetățenia română și îl condamnase la moarte în contumacie, pentru încălcarea contractului de stat în baza căruia fusese trimis în Africa.

Stăteam de vorbă cu familia M în toamna anului 2000, când, într-un gest de mare generozitate, dar nu complet dezinteresată, România a acordat un mare număr de cetățenii unor români care le pierduseră din motivele cele mai diverse, ori care renunțaseră la ele după rămânerea în vest. Motivul real al acestei febre a cetățeniilor returnate nu era străin de alegerile parlamentare și prezidențiale din acel an, alegeri la care partidul de guvernământ, PSD, spera că noii cetățeni români din Occident îi vor acorda votul lor în masă. Mă rog, noi, ambasada, procedam cu ei ca de obicei, adică organizam o mică ceremonie în cadrul căreia cetățenii noi sau recuperați rosteau jurământul în fața tricolorului și primeau solemn actul de cetățenie. Doctorul M, soția lui și fiica lor, care mersese cu ei în Africa fiind foarte mică și deci își pierduse și ea cetățenia, au venit la ambasadă emoționați ca să redevină cetățeni români. În mod ciudat, medicul era cel mai marcat de acest moment solemn și s-a fâstâcit mai tare decât soția sau fiica lui, s-a încurcat și la jurământ, deși mi-a garantat că l-a repetat de o sută de ori în dimineața respectivă. În fine, ceremonia s-a încheiat și i-am oprit la o cafea.

Soția lui spunea că acum, pe baza cetățeniei primite înapoi, voia să meargă în România, să vadă ce mai putea face cu fostul lor apartament din Drumul Taberei, dacă-l putea recupera sau dacă îl pierduseră definitiv la rămânerea în Occident, când le fusese confiscat. L-am întrebat pe doctor dacă mergea și el. În definitiv, el era titularul apartamentului.

-Nu, eu nu mai merg niciodată în România, mi-a spus el cu tristețe în glas. Nu uita că eu am o condamnare la moarte acolo, care n-a fost anulată.

-Dar pedeapsa cu moartea a fost abolită în România, am spus eu.

-Da, dar nu și comutarea ei în condamnare pe viață. Dacă mă duc în România și mă trezesc arestat și aruncat în închisoare?

-Acum, cu cetățenia redobândită, o să poți cere și revizuirea procesului respectiv, am spus. Eu cred că acea condamnare a ta a fost deja anulată, altfel nu ai fi redobândit cetățenia, fiind condamnat.

-Mă rog, asta-i o poveste lungă, a spus doctorul M mai mult ca să încheie acest subiect. În toți anii ăștia de când am plecat din țară, m-am obișnuit cu gândul că n-am să mai văd România niciodată. Acum, că m-am obișnuit cu ideea asta, nu mă grăbesc să cred altfel.

-Atunci vă așteptăm să veniți să votați la alegeri, le-am spus conducându-i până la poarta ambasadei.

S-au oprit amândoi în loc și m-au privit pătrunzător.

-Noi nu venim să votăm, au spus aproape amândoi deodată. Nu pentru asta am cerut redobândirea cetățeniei.

A fost rândul meu să arăt probabil derutat de tonul categoric al acestui refuz al lor.

-Dar vă exercitați un drept, le-am spus, care decurge din redobândirea cetățeniei.

-Dragul meu, m-a luat doctorul metodic. Vreau foarte mult să ne-nțelegi. Noi nu ca să votăm am vrut să redobândim cetățenia românească. Ci pentru că suntem români și cetățenia este un atribut implicit al acestei calități a noastre. În toți anii de când am plecat din România nici măcar o singură dată nu am încetat să spunem că suntem români. Tot timpul am vorbit frumos de țara noastră, i-am lăudat cultura și tradițiile, muzica și dansurile, gastronomia și obiceiurile, nu am ratat niciodată spectacolele date de artiști români în regiunea asta centrală a Canadei. Noi n-am încetat niciodată să fim români, deși statul român ne-a luat cetățenia. Pentru asta am vrut s-o primim înapoi acum. Iar în privința alegerilor, gândește-te că, prin votul nostru, am putea influența situația din România. Noi n-am mai urmărit evoluțiile politice, nu știm cine sunt conducătorii, pentru noi ajunge că au fost aleși, iar acum sunt în fruntea statului. Dar cum am putea noi, prin votul nostru neinformat, să promovăm la conducerea României sau în Parlamentul ei niște politicieni care pe urmă să vă facă vouă rău? Noi nu ne mai întoarcem în țară, viața noastră acum e aici, în Canada, însă voi veți reveni acasă și cum veți trăi cu niște lideri care nu vă plac, dar care au fost votați de noi?

-Cele două voturi ale voastre nu pot schimba situația, am încercat să-i consolez.

-Da, dar două voturi de la noi, două de la alții și așa mai departe contează. Noi nu ne putem asuma această responsabilitate.

Românul orientat. Într-un an am hotărât să nu aniversăm ziua națională prin obișnuita recepție la ambasadă, ci printr-un spectacol oferit de artiștii români din Ottawa. Erau câțiva, mai ales muzicieni, care s-au declarat bucuroși să se producă pe o scenă în beneficiul comunității românești. Deci, am închiriat o sală de spectacole la un teatru din capitală și am contactat pe rând artiștii, ca să fim siguri că sunt disponibili în seara respectivă. Cu un an înainte avusesem o întâmplare, care ne făcea prudenți. Era un cuplu muzical la Ottawa, el român și violonist, ea anglo-canadiană și fagotistă, care dădeau niște recitaluri minunate și erau niște oaspeți constanți ai ambasadei. Pe el îl chema Ion H, pe ea o chema Helen, dar el îi spunea numai „Elena”. Se cunoscuseră în Venezuela, unde constataseră că erau amândoi din Ottawa. În familie vorbeau mai mult limba română, lucru destul de neobișnuit, fiindcă mai ales soțiile românce impuneau limba română în casă, nu soții. Dar lui Ion H îi era probabil lene să vorbească englezește, iar „Elena” se vedea că ține mult la el, căci în familia lor se vorbea limba română, iar ea se descurca destul de bine pe românește. În acel an, a venit singură la recepția de ziua națională și mi-a șoptit confidențial:

–I have been asked to tell you that Neluțu is doing a ciubuc. He said you’d understand.

L-am înțeles pe Neluțu, evident. Cum să nu-l înțeleg? Făcea și el ca fiecare.

În privința spectacolului de la Ottawa, i-am oferit regia lui Sergiu Cioiu, un actor și cântăreț foarte cunoscut în România prin anii ’60-’70, care acum trăia la Ottawa. Nu știu unde a găsit el citatul cu care a deschis spectacolul, sau dacă era invenția lui, dar micul nostru show muzical a debutat furtunos cu Sergiu Cioiu irumpând pe scenă și exclamând:

-Plutește miros de sarmale peste Carpați.

Lumea a râs, căci eram la începutul lui decembrie, și el a continuat cu un poem cu care a prefațat întâiul număr muzical.

Recunosc că mie, deși eram în sală, nu mi-a ajuns niciun miros de sarmale de afară, însă fapt este că un spectator a ieșit discret din auditoriu și s-a dus să vadă ce e în foaier. Aici, așa cum convenisem, angajații administrativi ai ambasadei aranjau mesele pentru recepția ce avea să urmeze după concert. Mașinile de la ambasadă au sosit la teatrul respectiv chiar în momentul când a început spectacolul și platourile cu bunătățile românești pregătite de personalul nostru au început să fie plasate pe niște mese. Bărbatul ieșit din sală a dat să scoată celofanul de pe platoul cu sarmale pentru a „servi”. Cineva l-a observat și l-a oprit.

-Domnu’, ce faceți? Platourile sunt pentru recepție.

-Da, da’ eu vreau să servesc acum, că pe urmă plec. Nu mă interesează pe mine concertul lor.

-Dar nu puteți lua acum. Rămâne platoul început.

-Și ce dacă? Anul trecut n-am apucat sarmale.

S-au adunat și alți angajați ai noștri. Abia l-au oprit să dea iama prin platouri.

-Da’ domnu’ Cioiu a spus că s-au băgat sarmale, și-a explicat omul insistența. Și atunci am vrut să apuc și eu. Măcar anul ăsta. Ce, să rămân iar fraierul comunității?

Cu mare greutate l-au determinat să se abțină. Atunci cetățeanul s-a dus la garderobă, și-a luat paltonul și a plecat, nu înainte de a-i înjura cu foc pe angajații ambasadei, care-l privaseră de un drept al său chiar de ziua națională a României. Mizerie mai mare nu se putea!