Gabriel GafițaEra în anul 2007, la scurt timp după intrarea României în UE. Momentul mă găsea ambasador în Portugalia, când președinte al Comisiei Europene era José Manuel Durão Barroso, fostul prim-ministru portughez. De altfel primul comisar european din partea României, cu un mandat încropit din niște resturi fiindcă era la mijlocul mandatului Comisiei, a fost instalat în funcție la Lisabona. Durão Barroso a făcut o scurtă vizită acasă, comisarul român a venit și el, cei doi s-au întâlnit într-un birou de la Delegația UE la Lisabona și au stat de vorbă, apoi au ieșit împreună pe o terasă cu o vedere fabuloasă către colinele Lisabonei și comisarul român a fost prezentat presei și declarat instalat în funcție.
Steagurile României și Bulgariei fuseseră deja arborate pe două catarge în fața clădirii Delegației UE în Portugalia la 1 ianuarie 2007, alături de ale celorlalte state-membre; sentimentul unei victorii mult muncite până atunci ne stăpânea pe toți și satisfacția că eram (aproape) egali cu ceilalți ne dădea aripi tuturor. Era un moment de victorie incontestabilă pentru România, după ani și ani de monitorizări și evaluări extrem de pretențioase din partea Uniunii, care nu o dată ne creaseră impresia discriminării sistematice. Dar, în sfârșit, izbândisem și în materie de UE, după ce, cu trei ani înainte, fusesem primiți în NATO. Obiectivele noastre în Europa erau îndeplinite.
Pe acest fond de așezare a bucuriei într-un climat de permanență binevoitoare primesc într-o zi la ambasadă un telefon din partea unei doamne. Într-o engleză impecabilă îmi spune că se numește (nu are importanță cum) și că este membră a Parlamentului European din partea Portugaliei. Voia să vină să discute o problemă (an issue, nu a problem), când o puteam primi? În fața acelui prim apel al unei eurodeputate la atât de scurt timp după intrarea noastră în UE, eurodeputată care dorea să discute an issue, se înțelege că am primit-o chiar a doua zi. Pentru o secundă, m-am gândit: asta înseamnă să fii membru al UE, lumea te caută, vine la tine, dorește să discute issues de interes comunitar. Eram curios să aud care era motivul vizitei.
A doua zi a venit la Ambasada României o doamnă foarte elegantă, de vreo 40-45 de ani, cu trăsăturile nobile distincte ale femeilor portugheze și spaniole de o anumită condiție socială. Se vedea că se trage dintr-o veche familie, care se ridica peste condiția comună a cetățeanului de rând. Erau multe familii de acest fel în Portugalia, cu nume sonore, cu istorii glorioase, probabil scăpătate acum, dar nu îndeajuns încât să nu-și păstreze toate insemnele exterioare ale unei mari nobleți.
Doamna mi-a solicitat răbdarea de a asculta o scurtă introducere care să mă facă să înțeleg mai bine natura problemei pe care voia să mi-o expună. Bunicul și tatăl ei fuseseră diplomați și-și petrecuseră toată viața numai în diplomație. În 1977, când prim-ministrul Mario Soares a adresat Comunității Europene cererea Portugaliei de a adera la organizație, Ministerul de Externe a selectat un grup de diplomați pe care a început să-i specializeze în problematica europeană. I-a trimis să efectueze stagii la Bruxelles, i-a detașat pe lângă diferite organisme europene, pe scurt i-a pregătit să fie garnitura cu care Portugalia urma să funcționeze în cadrul Comunității Europene. Din acest grup select făcuse parte și tatăl ei. Când era tânără, ea însăși trăise multă vreme la Bruxelles împreună cu familia, mersese la școală și la universitate acolo, se familiarizase cu mediul bruxellez. Pe baza acestei experiențe, dobândite atât direct cât și din interacțiunea cu tatăl ei, fusese la rândul său desemnată pentru a reprezenta Portugalia în Parlamentul European. Tatăl ei se pensionase între timp, dar ea ducea mai departe ștafeta familiei și se afla acum la al doilea mandat parlamentar.
Familia lor trăia într-o vilă dintr-un cartier (îl cunoșteam: bogat) al Lisabonei. Era a patra generație care stătea în aceeași vilă și, cum ea nu avea o familie a ei, locuia în continuare împreună cu părinții. Locuia era un fel de-a spune, fiindcă era plecată în majoritatea timpului la Bruxelles. Dar, când venea la Lisabona, sau când Parlamentul European era în vacanță, locuia în casa părintească, spre bucuria ei și a părinților. (De ce nu avea o familie proprie mi se părea mai greu de înțeles, când doamna era o apariție în toate privințele admirabilă, dar nu era treaba mea să judec.)
Cu câțiva ani înainte angajaseră o româncă pe post de menajeră, de care fuseseră extrem de mulțumiți. (Deja începeam să am o bănuială.) Făcea curat în locuința părinților, le gătea, avea grijă de casă când aceștia erau plecați. Cum părinții și fiica lor obișnuiau să facă lungi vacanțe împreună, în locuri exotice de pe glob, îi lăsau cheia menajerei, să treacă la câteva zile să ude florile, grădina, să șteargă praful, să facă o curățenie generală înainte de venirea lor. Românca fusese un monument de loialitate și devoțiune, cineva pe care știau că se pot baza și pentru care ar fi băgat mâna și-n foc. Relația lor era mai mult decât una de încredere, aproape că făcea parte din familie, petrecând foarte mult timp cu părinții la Lisabona și uneori și cu fiica de la Bruxelles când aceasta venea acasă. (Parcă începeam să mă mai liniștesc puțin.)
Dar (pentru că există mereu un dar…), cu câteva zile mai înainte, cei trei, eurodeputata și părinții, revenind dintr-o excursie în Africa, și-au găsit casa golită de lucruri și de mobile. (Adică exact ceea ce mă temeam, după punerea în context.) Nu existau semne că vreo yală ar fi fost forțată, nici un geam din casă nu era spart. Au sunat-o pe româncă, singura care avea cheia de la locuință, dar aceasta n-a răspuns. Prima bănuială se îndrepta spre ea, firește, deși nici unuia din ei nu le venea să creadă că ar fi fost în stare de un jaf, sau că se prefăcuse atâta timp, până la a le adormi încrederea. Mai mult, vecinii le-au spus că, în absența lor, a venit într-o zi o dubă, care a intrat în marșarier în curte și niște bărbați au încărcat timp de vreo două ore diverse obiecte din interiorul casei, dirijați de menajeră și de un alt bărbat, probabil soțul.
-Și ați mers la poliție să reclamați? am întrebat-o pe doamnă anesteziat.
-Am mers, a răspuns femeia. Dar poliția spune că-i greu să-i găsească dacă au plecat din țară, mai ales că ăsta e primul lucru pe care probabil că l-au făcut știind că au câteva zile de avans până la revenirea familiei noastre din vacanță.
Am întrebat dacă lăsaseră ceva nefurat în locuință. Da, lăsaseră paturile și alte câteva lucruri de mari dimensiuni, care nu le încăpuseră în dubă. În rest furaseră tot, haine, tacâmuri, veselă, aparatele din bucătărie, televizorul, absolut tot. Nu luaseră nici tablourile sau statuetele, deși aveau o valoare mare pe piața de artă portugheză. Probabil că nu voiau să se încurce cu niște obiecte pe care nu știau cum să le vândă. Familia trebuise să-și cumpere niște farfurii și niște tacâmuri obișnuite la întoarcere, ca să aibă din ce mânca.
-Și cum o chema pe angajata dumneavoastră, doamnă? am întrebat-o pe vizitatoarea mea.
-Mia, a răspuns ea senin.
-Mia și mai cum?
-Nu știu. Noi îi spuneam doar Mia. Nu ne adresăm personalului pe numele de familie.
-Dar ați avut un contract semnat cu ea. Acolo trebuie să existe numele întreg. Poate chiar și adresa.
Eurodeputata a ridicat din umeri.
-Nu am avut contract, a răspuns ea liniștită. Relația noastră era una de încredere.
Mă gândeam: sfântă inocență, în Parlamentul European se discutau reglementări în toate domeniile imaginabile, dar acasă oamenii aceștia nu încheiau un contract de angajare cu femeia de serviciu, care le intra zilnic în casă. Și n-aveau nici măcar o fotocopie după pașaportul ei.
-Dar soțul femeii unde lucra?
-La o firmă de construcții. Tatăl meu l-a ajutat să se angajeze. Îl cunoștea pe patronul firmei. Pe soț știu că-l chema Puiu.
I-am explicat doamnei cam ce înseamnă numele Puiu în România. Arăta complet dezarmată și pierdută.
-Noi nu l-am văzut decât o dată sau de două ori. Am înțeles că lucra mult pe șantier.
-Dar firma avea un contract cu el, sper, am insistat. N-am putea afla de acolo cum se numește măcar soțul și alte date despre el?
Eurodeputata a dat un telefon din fața mea, probabil tatălui și i-a explicat ce anume aveam nevoie să primim din partea firmei de construcții. Într-adevăr, într-o jumătate de oră a sosit pe fax la ambasadă contractul soțului menajerei și o fotocopie după pașaportul și CI-ul său. Deja aveam un nume, un CNP și o adresă în România. L-am chemat pe consulul ambasadei, i-am schițat situația pe scurt și i-am explicat ce anume doream să transmită acasă, o dată cu contractul soțului menajerei, cu pașaportul și cu CI-ul lui. Urma să citesc și eu comunicarea consulară și să mai adaug pe ici pe colo, unde mi se părea că era nevoie. Orice comunicare ce ieșea din ambasadă trebuia oricum semnată de ambasador.
I-am explicat doamnei că vom trimite în centrala MAE, la Direcția Afaceri Consulare, o descriere a cazului ei împreună cu documentele furnizate despre soțul menajerei și vom cere o intervenție a poliției române. Dar am rugat-o, pe cât posibil, să facă o listă a obiectelor furate, cu valoarea aproximativă a fiecăruia și s-o predea la poliția portugheză și la ambasada noastră. De asemenea să predea actele de la firma de construcție la poliția din Portugalia, ca să existe o intervenție pe două căi: pe cea polițienească și pe cea diplomatică. Cu puținul de informații de care dispuneam, cazul nu mi se părea irezolvabil. Domiciliul celor doi soți hoți părea să fie într-un sat din Dâmbovița, conform cărții lui de identitate. După obiceiul probat în timp al spărgătorilor români, cum dădeau o lovitură aceștia reveneau la vatră. Sau poate nu aveau o variantă de rezervă, un refugiu în Franța sau în Germania, sau în afara Uniunii Europene, care să le facă identificarea mai dificilă. Nu, hoțul român e foarte inventiv când e vorba să dea o spargere, apoi brusc cade într-un pășunism aproape mioritic și trage în mod arhetipal spre casa lui din România, sau în cel mai rău caz spre casa părintească, unde e convins că nu-l mai găsește nimeni. I-am explicat doamnei procedeul. A părut mirată. Spunea că, în mod istoric, portughezii care voiau să fugă de statul portughez se angajau marinari pe corăbii care petreceau ani lungi pe mare, ori, dacă voiau să aibă o existență mai așezată, plecau în Brazilia și erau pierduți pe veci.
-Noi n-am avut nici descoperitori, nici colonii, i-am explicat doamnei conducând-o până la poarta ambasadei.
-Domnule ambasador, a spus aceasta la despărțire, aș vrea să ajutăm și noi la rezolvarea acestui caz.
În rezumat, ea propunea ca, dacă Mia și Puiu erau găsiți în România, să restituie din tot ceea ce luaseră (nu ”furaseră”) din casa familiei portugheze doar o casetă cu un serviciu de tacâmuri din argint Christofle de 24 de persoane, care era obiectul cel mai prețios și cu valoarea sentimentală cea mai mare dintre toate bunurile lor, fiind cumpărat la Bruxelles de tatăl ei din primul său salariu de deputat european. Serviciul fusese în tot acest timp în posesia familiei și cu el își serviseră invitații la masă de aproape treizeci de ani. Iar apoi le amintea de primirea Portugaliei în UE și de primul mandat al tatălui ei în Parlamentul European.
-Acum că România e și ea în aceeași situație, poate vor fi persoane la București care vor înțelege poziția noastră în acest caz nefericit.
Dacă cei doi (nu ”hoții”) restituiau serviciul Christofle, puteau păstra celelalte lucruri. Nu erau obiecte care să nu poată fi înlocuite. Garderoba se mai înnoiește din când în când, iar obiectele casnice la fel. Chiar și cele de mobilier curent sunt ramplasabile. Dar serviciul Christofle de 24 de persoane era o amintire de familie. Și un obiect de valoare pe deasupra.
I-am explicat doamnei că nu putea face o distincție între obiectele furate. Sau le voia pe toate înapoi, sau nu voia nici unul. Așa cum propunea ea, ca hoții români să restituie doar serviciul de masă Christofle, însemna că furtul ieșea din domeniul de competență al polițiilor din cele două țări și că de fapt păgubiții treceau cu vederea acest jaf și ajungeau la o înțelegere amiabilă cu făptuitorii. Restituiți-mi cutare obiect furat și puteți păstra voi restul. În acest caz, practic îi revenea Ministerului de Externe al României rolul de intermediar între cele două părți, ceea ce nu putea nimeni accepta.
Doamna și-a dat seama că nu ne poate cere acest lucru și că trebuia să meargă pe calea mai anevoioasă a colaborării dintre polițiile celor două țări. Am rugat-o să ne țină totuși la curent cu evoluția acestui caz.
Dar instituțiile românești s-au mișcat mai eficient decât ne așteptam. Probabil că și detaliul că era vorba de doi români care o prădaseră pe o eurodeputată, subliniat cât se poate de clar de ambasada noastră în comunicarea ei, a ajutat la impulsionarea cercetărilor, căci s-a făcut o descindere la locuința soților din satul dâmbovițean de origine, apoi și la casa mamei lui Puiu, unde s-a găsit tot ce se furase din Portugalia, inclusiv mult doritul serviciu de masă Christofle. Imaginația celor doi hoți nu mersese mai departe de atât.
În câteva săptămâni, eurodeputata m-a sunat de la Bruxelles să-mi spună că toate obiectele ”luate” din casa lor le fuseseră returnate și mi-a adresat o scrisoare foarte caldă de mulțumiri pentru rolul ambasadei în rezolvarea acestui caz. Nu știu ce s-a întâmplat cu Mia și cu Puiu, dar presupun că au fost reținuți puțin, apoi li s-a aplicat o amendă pentru tentativă de spargere cu furt și au fost lăsați în pace să se îndrepte spre altă țară, unde să-și construiască un alt viitor în Uniunea Europeană.
Bănuiesc că familia portugheză și-a tras și ea concluziile ei și că primirea României în UE i-a fost de bun augur pentru că a vaccinat-o împotriva naivității și i-a dezvăluit complexitatea firii umane. Dacă ar fi cunoscut limba română, ar fi înțeles, poate, mai bine profunzimea noțiunii de ”căratul casei”, care nu se face numai între soți, ca urmare a unor divorțuri cu scandal, ci și între angajatori și angajați, tocmai atunci când armonia, loialitatea și devoțiunea par să atingă apogeul relațiilor interumane.
