Gabriel GafițaExistă în limbajul diplomatic românesc, cel folosit mai degrabă în domeniul consular, noțiunea în bună măsură confuzantă de ”situații deosebite”. Și asta pentru că ambasadele/consulatele românești pe de o parte și cetățeanul român aflat în străinătate pe de altă parte înțeleg prin aceste cuvinte lucruri diferite, dacă nu cumva complet opuse.
De exemplu, unui turist român aflat în străinătate i se fură pe stradă borseta în care avea pașaportul, CI-ul, cărțile de credit și banii cash cu care venise din România. Reușește cumva să ajungă la ambasadă sau la consulat și relatează cele întâmplate. E dirijat către comisariatul de poliție, să facă acolo o reclamație și să descrie cu cât mai mare exactitate condițiile în care a avut loc furtul. Dar atâta lucru știe și turistul. Ceea ce-l interesează pe el e să primească niște bani ca să-și poată continua excursia. Cu vreo două-trei mii de euro se poate întoarce prin Belgia și Olanda, așa cum planificase excursia din start. Și, desigur, voia și pașaportul temporar, ca să aibă un act de identitate în Europa. Aici însă consulul adoptă o figură vag jignită că turistul român a plecat la drum fără a ști ce înseamnă ”situații deosebite”. Ambasada/consulatul îi poate elibera pașaportul temporar, însă acesta îi dă dreptul doar la revenirea în țară pe drumul cel mai scurt, nu cu ocolișuri prin alte țări. Iar bani nu-i poate da deloc, neavând prevăzut în buget acest gen de credit bancar către persoanele fizice din România aflate în situații deosebite.
-Dar dacă asta nu e situație deosebită, atunci ce dracu’ e? se enervează solicitantul.
-Vă rog să nu recurgeți la un limbaj nepotrivit într-o instituție a statului, îi recomandă consulul privind prin el. Situație deosebită e faptul că ați rămas fără documente de identitate. Și acestea vi le furnizează ambasada/consulatul. Celelalte probleme țin de răspunderea dumneavoastră personală și aici nu ne putem amesteca.
Deci omul primește o foaie de hârtie care-i va ține loc de pașaport până ce se va întoarce în țară. Restul se înțelege că e treaba lui: plățile de pe parcurs, benzina, renunțarea la excursia în Belgia și Olanda, renunțarea la restaurante, cadouri, muzee, plaje. Și consulul și turistul rămân frustrați fiecare de percepția celuilalt: consulul nu înțelege cum de turistul poate veni la ambasadă să ceară bani fără un act la el și cum nu vede importanța faptului de a primi un act de identitate provizoriu, ca să se poată mișca dintr-un loc în altul în drumul său spre țară, iar turistul nu înțelege cum de statul te lasă baltă atunci când tu rămâi fără mijloace de subzistență, cu vacanța făcută praf, obligat să fii ultra-econom când tu ai plecat să te distrezi după un an de muncă istovitoare. Și atunci se revoltă împotriva acelor funcționari nemernici de la ambasadă/consulat, care stau în străinătate pe banii lui și nici nu se sinchisesc să-i servească interesele.
Adevărul e că, ceva mai demult, reacția ambasadelor/consulatelor față de ”situațiile deosebite” în care se găseau unii români în străinătate era mai relaxată și parcă mai flexibilă. În anumite situații, le dădeau bani cu împrumut unor turiști care păreau complet fără speranță, dar numai după semnarea unui angajament de plată cum că vor restitui integral suma la casieria Ministerului Afacerilor Externe imediat după revenirea în țară. Se înțelege că, după năravul pământului, în unele cazuri n-a mai văzut nimeni acele sume. Beneficiarii lor au dat adrese greșite, ori s-au făcut pur și simplu nevăzuți și ministerul a rămas cu paguba. În cazurile de recuperare ajunse în justiție, judecătorii au argumentat că ministerul nu putea acționa ca o bancă nici chiar pentru cei aflați în maximă dificultate. Pe scurt, niște bani au rămas nereturnați și ministerul a restrâns în chip drastic lista ”situațiilor deosebite”, care însă au rămas menționate în documentele publice de pe site-ul instituției, generând în continuare confuzie și neînțelegeri pentru noi și noi solicitanți de ajutor din partea statului român.
Îmi amintesc, din propria mea experiență în Malaezia, că într-o zi a ajuns cumva la ambasadă un cetățean român aflat în Kuala Lumpur, căruia i se furaseră toți banii și pașaportul la frontiera dintre Malaezia și Thailanda. Nu puteam noi să-l găzduim o zi sau două până reușea să facă rost de toate actele și să schimbe biletul de avion? Nu ne-a convenit, dar am acceptat. Aveam o cameră liberă la ambasadă pentru o situație de urgență. Consulul l-a ajutat cu pașaportul temporar, eu i-am aprobat scutirea de taxă pentru pașaport, pe care oricum nu avea cu ce o plăti, apoi consulul l-a dus cu mașina la biroul din Kuala Lumpur al lui KLM și l-a ajutat să obțină un duplicat după biletul de avion. La întoarcere s-au oprit la un restaurant și au luat masa împreună, pe cheltuiala consulului bineînțeles, în sfârșit consulul i-a mai cumpărat niște obiecte de igienă și, în ziua plecării, l-a condus cu mașina la aeroport. După ce a făcut check-in-ul și urma să intre în sala de plecare, turistul l-a întrebat pe consulul român dacă-i putea da cu împrumut o sumă mică, de exemplu 100 de dolari, ca să aibă la el pe lungul drum din Kuala Lumpur până la București, cu escală la Amsterdam. Turistul s-a despărțit efuziv de consulul român, l-a îmbrățișat ca pe un frate bun și i-a cerut să-i indice în București o adresă și un număr de telefon unde să achite suta de dolari după sosire. Consulul i-a dat adresa unor neamuri ale sale din București și n-a mai văzut niciodată suta de dolari, nici familia respectivă n-a fost contactată de turistul aflat într-o situație deosebită în Malaezia.
Din aceeași categorie de situații circulau în minister o serie întreagă de povești. Într-o iarnă a fost anunțată vreme frumoasă în Balcani în perioada revelionului. Șiruri întregi de mașini cu români dornici să petreacă revelionul pe malul mării au luat drumul Greciei pe 29 și 30 decembrie. Într-adevăr vremea a ținut cu ei în Grecia, dar s-a schimbat brusc pe 2 ianuarie, când petrecăreții au pornit înapoi spre casă și zăpezi grele au căzut pe tot teritoriul Bulgariei. Nepregătiți cu lanțuri pentru roți, mașinile lor ușoare s-au oprit care pe unde au apucat: în sate, în orașe, la benzinării sau pe șosele. Cum pe bulgari, ca și pe români, iarna îi lua prin surprindere în ianuarie, a durat ceva până când plugurile au reușit să degajeze șoselele spre România. Dar blocajul mașinilor românești a creat o tragedie națională: au început să curgă telefoanele la ambasadă, că sunt blocați în cutare sau cutare loc din cauza zăpezii, că întârzie la lucru, că n-au bani, că le mor copiii de foame, că nu s-au așteptat la acea ninsoare. Ambasada din Sofia le-a explicat că și în vestul țării erau blocaje, că nici acolo nu se putea porni la drum cu mașina pe șoselele nedegajate, că s-a luat legătura cu Bucureștiul cerându-se să intervină pluguri și din România, că exista un acord al autorităților bulgare în acest sens. Șoferii români au început să urle la telefoane, să le amintească diplomaților români că stau acolo pe banii lor, că ei suferă de frig și foame, că nimeni nu se ocupă de soarta lor. Cineva a sugerat să vină ambasada să le aducă mâncare și ceai cald. Degeaba li s-a explicat că în toată Bulgaria șoselele erau blocate și că nici ambasada nu avea cum ieși din Sofia. Cumva, peste o zi sau două, șoselele s-au deblocat pe direcția nord-sud și șoferii români și-au putut continua călătoria către țară. În luna ianuarie a acelui an, mergând la minister, am văzut într-o zi o demonstrație de oameni furioși la poarta principală, cu steaguri și cu banner-e cerând rechemarea ambasadorului din Bulgaria împreună cu întregul personal, precum și demisia ministrului afacerilor externe, care, toți împreună, îi abandonaseră lăsându-i pradă intemperiilor din Bulgaria. Ministerul derogase de la misiunea sa de a acorda asistență cetățenilor români aflați într-o situație deosebită în străinătate. Bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic și demonstranții s-au împrăștiat.
O altă situație, și mai dramatică, s-a petrecut pe aeroportul din Lisabona. Cursa de linie între România și Portugalia era asigurată de o companie low cost cu sediul într-o țară terță. Nu mai rețin dacă o cursă a venit de la București, dar n-a mai putut pleca spre România din motive de defecțiune tehnică, sau, din aceleași motive, cursa nici nu a mai plecat de la București. Pe scurt, o sută și ceva de oameni, care-și făcuseră vacanțele în Portugalia, erau blocați pe aeroportul din Lisabona și nu aveau cu ce se întoarce în țară. Partea mai proastă era că nici nu puteau vorbi cu nimeni, pentru că linia aeriană low cost nu avea birou la Lisabona, deci nu avea reprezentant pe aeroport. Localnicii portughezi de la care încercau să afle amănunte nu știau decât că acea cursă către București fusese anulată, dar nu erau capabili să le spună dacă vine o alta în locul ei, când trebuia să ajungă și cât mai dura așteptarea la aeroport. În această postură de fii ai ploii, unii turiști au telefonat la ambasadă și au explicat nervoși, țipând la consulul ambasadei, că sunt într-o situație specială, conform site-ului MAE și ce face ambasada ca să le rezolve întoarcerea acasă. Consulul, o femeie, a promis că va suna la Otopeni și va încerca să afle amănunte. Bineînțeles, din nou s-au evocat copiii, care mureau de foame pe aeroport, în timp ce părinții lor mureau de sete. Consulița le-a sugerat că există bufete în aeroport, dar, ca printr-un miracol, toată lumea terminase banii și nu mai avea cu ce să cumpere nici măcar un suc. Prilej de noi urlete și țipete la telefon și amenințări cu sunatul la televiziuni. Refrenul era că ambasada nu putea sta nepăsătoare în fața suferinței românilor aflați într-o situație deosebită, umiliți, călcați în picioare și îngenuncheați în Portugalia.
Din câte am aflat ulterior, consulița a făcut o chetă la colegii din ambasadă, pentru că buget nu exista pentru hrănirea cetățenilor români și mai ales pentru situații ca aceea, apoi cineva a fugit la un magazin alimentar și a cumpărat pâine, șuncă, brânză, sucuri și apă minerală, s-au făcut sandviciuri la ambasadă și trei angajați au plecat cu mașina la aeroport ca să le ducă românilor înfometați și însetați produsele cumpărate. Numai că o operațiune de catering pentru un avion de pasageri a depășit mijloacele private de aprovizionare ale membrilor ambasadei. În plus, la aeroport, a fost o năvală pe sandviciuri și băuturile nealcoolice, fiecare a luat cât a apucat și mulți au rămas fără nimic. Prilej pentru copii de a urla și pentru părinți de a înjura inițiativa ambasadei, care se dovedise insuficientă. Degeaba a încercat consulița să le spună că nici de la București nu aveau explicații în legătură cu cursa anulată, deoarece compania low cost nu avea birou nici la București, deși opera zboruri din România către toată Europa. A transmis mai departe ce i s-a sugerat de la aeroportul Otopeni, că pasagerii puteau suna la un call center al companiei și să încerce să afle de acolo când urma să vină o altă aeronavă după ei.
-Dar la TAROM ați cerut să trimită o cursă după noi? a întrebat-o cu maximă nervozitate un turist. Sau stați ca momâile aici, pe banii noștri și dormiți în cizme ca niște nesimțiți?
Ideea trimiterii unui avion TAROM s-a răspândit ca focul pe miriște și din nou mai mulți turiști au început să sune la telefoane. Televiziunile au fost toate informate. Mai mult, câțiva turiști au sunat direct la cabinetul primului-ministru și au reclamat cu indignare situația creată, de care vinovată era, desigur, ambasada, care nu se ostenise să ia legătura cu linia aeriană, ci îi umilise și îngenunchease în plus aducând mâncare și sucuri insuficiente. Copiii mureau de foame și de sete, atâta cruzime era de neimaginat la niște funcționari ai statului român, care huzureau în străinătate pe banii contribuabilului. Să trimită TAROM-ul un avion să-i ia.
Primul-ministru, un om de mare rectitudine morală, a declarat pe loc că o destituie pe consulița ambasadei, să i se comunice chiar de către pasageri demiterea, pentru că este intolerabil ca niște cetățeni români să fie umiliți în felul acesta chiar de către ambasada țării lor și să fie lăsați să aștepte într-un aeroport fără speranță de întoarcere acasă. Se înțelege că românii i-au comunicat cu mare satisfacție consuliței decizia primului-ministru, au înjurat-o cu mare foc, iar vreo doi bărbați mai curajoși au și scuipat-o îmbrâncind-o. Femeia a izbucnit în lacrimi și a plecat la ambasadă. Până a ajuns acolo, se primise deja telefon de la cabinetul primului-ministru că era destituită.
Mai departe lucrurile s-au desfășurat firesc dacă tot fusese dată afară consulița: TAROM-ul n-a trimis nici un avion la Lisabona, aeroportul n-a putut asigura cazarea pasagerilor români întrucât compania low cost nu avea vreo înțelegere cu Lisabona privind achitarea costurilor în caz de anulare a unui zbor, toți călătorii ce rămăseseră fără bani la terminarea vacanței în Portugalia și-au adus aminte că au cărți de credit, iar toată lumea a putut cumpăra mâncare și băutură la restaurantele din zona duty free. Peste noapte turiștii români au dormit pe jos în aeroport. A doua zi compania low cost a trimis o cursă din altă capitală să ia pasagerii de la Lisabona și să-i ducă la București.
După câteva luni de zile am ajuns și eu într-o vacanța în Portugalia. Am trecut pe la ambasadă să revăd locul unde stătusem cândva patru ani ca ambasador al României. De acolo plecam direct la aeroport, de unde urma să mă îmbarc în cursa ce produsese atâta nefericire la ambasadă și la consulat. Eram pe picior de plecare când a venit în mare grabă noua consuliță și m-a rugat cu o voce disperată:
-Domnule ambasador, vă rog din suflet, dați-mi și mie un mesaj când v-ați urcat în avion. Vreau să fiu sigură că decolează și că cel puțin azi nu vom avea scandal. De când a fost necazul cu predecesoarea mea, sunăm mereu la aeroport în zilele când e cursă spre București ca să fim siguri că pleacă avionul.
