Gabriel GafițaMă distrează gândul că mă număr, cred, printre puținii români în viață care pot spune că au călătorit la Phenian. Era prin 2012, într-un moment când Coreea de Nord părea să caute o formă de dialog cu Uniunea Europeană. Dialogul lor cu SUA era complet blocat din cauza unor teste cu rachete pe care le făcuseră în Marea Chinei de Sud, trăgând peste Japonia. Prea mult dialog cu alte puteri occidentale nu aveau, astfel încât aparenta lor disponibilitate de a discuta cu Uniunea Europeană se contura discret. O dublă conjunctură favorabilă făcea ca România să se găsească în postura unui interlocutor util.
La Phenian (Pyongyang pentru românii care nu-i pot spune numele decât în limba engleză) erau la acea dată opt ambasade din țări UE: UK, Germania, Franța, Suedia, R. Cehă, Polonia, Bulgaria și România. Ultimele patru țări aveau ambasade la Phenian de pe vremea lagărului socialist și ezitau dacă să le închidă pentru că relații oricum nu prea aveau. Între timp, și-au închis ambasadele în Coreea de Nord Germania, Franța și România. UK a rămas pe loc, dar a ieșit din Uniunea Europeană. O regulă existentă în UE prevedea că, în țările lumii unde existau ambasade ale unor state din UE, președinția semestrială a Consiliului European era asigurată de ambasada țării care deținea această calitate și la Bruxelles. Dar o asemenea măsură era valabilă pentru țările unde erau multe ambasade europene și unde succesiunea se făcea în mod firesc. În țările unde erau puține ambasade din UE se stabilea o ordine locală de succesiune la președinția semestrială a Consiliului European. În mod normal, în Europa unei țări îi venea rândul la 12 sau 13 ani. În Coreea de Nord îi venea rândul la patru ani.
Deci în 2012 tocmai era rândul României să conducă grupul european la Phenian. Venea după o mare ambasadă europeană care nu avusese un dialog prea viu cu autoritățile nord-coreene. Ambasada respectivă pusese prea tranșant pentru gustul responsabililor nord-coreeni problema drepturilor omului, a libertății de expresie, a libertății deplasărilor interne etc. și dialogul murise în fașă. Noi am venit cu o altă abordare: voiam să-i convingem pe nord-coreeni să dialogheze cu SEAE (Serviciul European de Acțiune Externă, ministerul de externe al UE), și anume la Bruxelles și să găsească o cale de înțelegere pentru a ajuta Coreea de Nord să facă pași ca să iasă din izolare. Uniunea Europeană nu avea obiective militare în zonă, o cooperare economică (timidă) exista, deci existau premise pentru dialog, iar România putea fi un bun interlocutor în condițiile date. Exista și un context favorabil la SEAE: directorul general pentru Asia-Pacific era tot un român, un ambasador cu mare experiență în zonă. Deci eu am făcut o călătorie la Bruxelles, am expus în detaliu conducerii Direcției Generale Asia-Pacific de la SEAE modul în care intenționam să desfășurăm activitatea la Phenian pe durata celor șase luni de președinție a UE ce ne reveneau și, mai ales cum ne gândeam să impulsionăm o apropiere între Coreea de Nord și Uniunea Europeană. Ideea noastră, la Direcția Asia-Pacific din MAE român, era că o țară paria nu trebuia lăsată să se izoleze complet de lumea exterioară, fiindcă ea risca să devină periculoasă, mai ales că avea toate misilele nucleare cunoscute. Dimpotrivă, cine putea trebuia să încerce să discute cu coreenii, să-i angajeze într-un dialog în care să câștige câte ceva dacă făceau și ei concesii, să-i mențină la masa discuțiilor, să nu-i ostilizeze inutil.
Intențiile noastre au fost primite cu interes la SEAE, am lăsat acolo un document scris în acest sens, el a fost aprobat și am primit lumină verde pentru acțiunile pe care ni le propusesem. Prima etapă a acestora era o rundă de consultări România-Coreea de Nord la Phenian la nivel de director de direcție de spațiu. Am mers acolo eu și referentul pentru cele două Corei, un diplomat din minister care studiase în tinerețe la Phenian și care apoi făcuse mai multe posturi în acel oraș, precum și la Seul. Am fost primiți cu multă prietenie, mai ales că din alte țări nu prea venea nimeni la consultări cu Ministerul de Externe de la Phenian. Am văzut cu acest prilej ce înseamnă convorbiri care durează patru ore. După acest interval în program era prevăzută o primire la primul adjunct al ministrului afacerilor externe. Când am văzut că se făcuse ora, am propus să ne întrerupem ca să nu ne lăsăm așteptați la adjunctul de ministru.
-Nu, nu, mi s-a spus, nu e nevoie. Ministrul-adjunct știe că purtăm discuții fructuoase și vrea să le continuăm până la terminarea lor. Ne primește oricând după aceea ca să-i prezentăm concluziile noastre.
Și am mai stat o oră la discuții. La sfârșitul lor obținusem de la interlocutorii noștri nord-coreeni, la sugestia Ambasadei României, niște concesii inimaginabile până atunci: o vizită a corpului diplomatic european în două regiuni din nordul țării altfel închise pentru străini, o altă vizită a corpului diplomatic european în câteva fabrici și uzine din Coreea de Nord considerate strategice și deci top secret, o vizită la un centru de calcul, singurul din țară care avea dreptul să lucreze cu computere, o vizită în zona de graniță cu Coreea de Sud. Când am cerut și o vizită la o închisoare, unde știam că există deținuți politici, diplomații nord-coreeni s-au lăsat pe spătarele scaunelor și au început să râdă:
-Haideți, ne-au spus ei în rezumat, nu ne cereți una ca asta. Vă ducem unde n-am mai dus pe nimeni până acum. Dar nu ne cereți să mergeți și la închisoare. E prea de tot.
Pe scurt, programul, propus de ambasada noastră și acceptat de partea nord-coreeană, era surprinzător. Voiau să facă o bună introducere vizitei delegației lor la SEAE și-i lăsau înainte pe diplomații europeni să-și informeze centralele și Bruxelles-ul că exista un spirit de cooperare în raport cu Uniunea Europeană. Faptul că au făcut atâtea concesii președinției românești a UE la Phenian avea și el semnificația lui: cele două țări fuseseră partenere în lagărul socialist, Ceaușescu făcuse o vizită de succes la Phenian prin 1973, deci exista o bază de discuție, chiar dacă România își schimbase poziția între timp. Dar, în spiritul vechilor relații, ea putea face o bună introducere acum pentru intenția de dialog a Coreii de Nord cu Uniunea Europeană.
De acord, numai că lucrurile nu sunt atât de simple cum par să fie la prima vedere. Marea putere europeană care deținuse președinția UE la Phenian înaintea noastră a fost foarte deranjată de succesul României în timpul președinției sale a UE la Phenian. A trecut la un atac pe față la adresa ambasadei noastre din Coreea de Nord că are o agendă ascunsă, situație neobișnuită ca o ambasadă europeană să atace vizibil o altă ambasadă europeană pe teren. Inutil să spun că, față de relația aproape muribundă între România și Coreea de Nord, agenda ascunsă era o glumă bună. Când coreenii și-au trimis delegația de diplomați la SEAE-Bruxelles, via București, unde a avut loc o nouă rundă de coordonare înaintea întâlnirii cu UE, au început presiunile asupra directorului general român de la Bruxelles responsabil cu relațiile cu Asia-Pacific din partea directorului său general-adjunct, întâmplător sau nu din aceeași țară ca ambasada supărată de la Phenian, în sensul că discuțiile cu nord-coreenii să rămână generale și neangajante, să nu li se dea, să nu li se promită nimic. Vedeai invidia pură în acțiune.
În corespondența dintre direcțiile omoloage ale țărilor europene cu ambasade la Phenian au început să apară atacuri la adresa României și a modului cum înțelesese ea să-și conducă președinția semestrială din Coreea de Nord. Aici recunosc că n-am rămas nici eu dator și am dat replică marelui nostru concurent arătând ce am reușit să facem noi, cum am avut OK-ul SEAE-ului, cum am înțeles să ne jucăm rolul într-un mod care să-i scoată pe nord-coreeni din izolare și cum nu urmăream nici un câștig pentru România, ci doar pentru UE.
Rezultatul a fost că atacurile au încetat, dar, după câteva luni, directorul general politic din MAE român a fost chemat la consultări în capitala cu pricina. Tematica era: Asia. Bineînțeles, acesta a înțeles să meargă singur, fiindcă un director general politic știa totul pe de rost și nu avea nevoie de directorul de zonă. Mai ales că acela eram eu. Odată ajuns, a fost informat că tema era Coreea de Nord, nimic altceva și i s-a făcut o analiză foarte critică a președinției UE deținută de România la Phenian. Nefiind familiarizat cu detaliile problemei, tânărul diplomat român a tăcut și a înghițit orice au vrut să-i spună gazdele, a notat cu hărnicie indicațiile, iar la întoarcerea lui în minister eu am fost schimbat din funcție.
La sfârșitul acelui an, când președinția românească a UE la Phenian se apropia de sfârșitul ei, Coreea de Nord a efectuat un nou test balistic decis de imprevizibilul Kim Jong Un și orice dialog se înfiripase până atunci cu Uniunea Europeană a murit, la fel ca și cel cu SUA.
*
Dar ce voiam să vă povestesc sunt două episoade din timpul vizitei mele la Phenian. Au fost zile extrem de intense, când voiam să văd cât mai mult, să rețin tot ce vedeam și să încerc să înțeleg acea societate complet închisă către lume. Am văzut o capitală cu construcții fabuloase, cu blocuri de zeci de etaje, cu un hotel în formă de piramidă, care mi s-a spus că e ținut nelocuit, cu bulevarde lungi și largi, cu perspective ample și cu relativ puține mașini pentru o capitală atât de mare. Oamenii traversau străzile privind aiurea, incapabili de simțul autoconservării, pentru că nu riscau să fie călcați de vreo mașină. Unele timide apropieri umane începeau să fie vizibile pe stradă: am văzut un cuplu în care femeia îl ținea de braț pe soțul militar. Am văzut grupuri mari de oameni depunând buchete de flori la monumentele lui Kim Il Sung și Kim Jong Il, reculegându-se în colectiv câteva sute de persoane, apoi retrăgându-se pentru a face loc următorului grup de veneranți. Am aflat că marele parc al orașului nu era accesibil oricând copiilor, ci se făceau programări cu mult timp înainte pentru ziua când un copil sau altul avea dreptul să meargă în acel parc.
Am vizitat Muzeul Cadourilor, o construcție nouă, modernă, situată oarecum în afara orașului, cu o parcare uriașă în care singura mașină a fost mașina ambasadei noastre. N-am înțeles cine vizita acel muzeu și când pentru că nimeni nu avea mașină cu care să vină până acolo, transport în comun nu părea să fie și înăuntru nu era nici un vizitator. Doar delegația noastră a vizitat exponatele din sălile imense și a primit explicații din partea directoarei muzeului. Recunosc că despre unele din exponate, care aveau și etichete în engleză, aflam și de la cine fuseseră primite și nu reușeam să-mi imaginez rușinea celor ce le dăruiseră dacă ar fi știut că nord-coreenii le vor pune într-un muzeu (teoretic) accesibil publicului. Unul din aceste cadouri era o instalație montată într-un bloc de sare transparent. Pe o parte era o fotografie prelucrată a lui Kim Jong Il într-un costum de cavaler medieval, însă cu nelipsiții ochelari de vedere, angajat într-o încleștare cu un tigru fioros. Pe fața din spate a blocului de sare se vedea montată o altă poză a aceluiași Kim Jong Il în costum actual de militar, cu aceiași ochelari specifici, zâmbind cu un picior pus pe tigrul întins pe jos și, se înțelegea, învins în luptă.
Cealaltă scenă, pe care mi-e greu s-o uit, era o dublă statuie ecvestră într-o piață mare din centrul Phenianului, unde oamenii veneau să-și depună ofrandele florale. Statuile erau gigantice: pe lângă ele statuia lui Stalin de la intrarea în Parcul Herăstrău din București, cea demontată în 1958, părea o statuetă de birou. Kim Il Sung și Kim Jong Il, tatăl și fiul, stăteau călare, cu caii orientați în aceeași direcție amândoi în costume de campanie cvasimilitare, cu manta lungă, cizme și diagonale proeminente. Kim Il Sung purta o șapcă, Kim Jong Il era cu capul gol, iar părul său ciufulit de obicei era bătut de vânt. Calul lui Kim Il Sung stătea sprijinit pe trei picioare, două din spate și unul din față, iar pe celălalt îl avea ușor flexat; calul lui Kim Jong Il era cabrat în două picioare și gata parcă să pornească în galop. Kim Il Sung avea în plus un binoclu agățat la gât, care voia să trădeze simțul perspectivei, al echilibrului. Kim Jong Il n-avea nevoie de instrumente, lui îi ajungea simțul avântului năvalnic. Cele două statui erau concepute să fie complementare: desigur, avântul era bun, dar trebuia să fie temperat prin echilibru. Amândouă erau indispensabile națiunii. Tatăl și fiul se completau perfect. Ferice de poporul condus de amândoi, am spune.
La Phenian pe vremea aceea, adică în anul 2012 nu am văzut nici o statuie a dictatorului în funcție, Kim Jong Un, nepotul respectiv fiul celor doi. Absența unei statui a acestuia în spațiul public era forma sa de modestie față de tatăl și bunicul său. Dacă poporul îl adula și-l celebra în fiecare clipă, el nu avea ce face: la sentimentele de dragoste ale poporului nu te puteai opune. Nici Ceaușescu nu reușise. Puteai cel mult arăta modest către marii tăi înaintași. Ei erau adevărații conducători ai națiunii, ei erau izvorul fericirii actuale.
Cu pasiunea lor pentru definițiile sintetice memorabile, francezii au găsit o formulă, pe care mi-a împărtășit-o un diplomat francez la Phenian: Coreea de Nord, spunea acesta, se definește ca o ”dublă necrocrație”, adică o țară cu un viitor de aur spre care este condusă de doi morți.
