Gabriel GafițaÎn fine, nu pot să nu relatez un fapt petrecut pe vremea când eram ambasador în Peru și tocmai izbucnise în toată lumea pandemia de Covid. Ca și în România și în alte țări, se vorbea de pandemie încă de la începutul anului 2020, dar declararea stării de urgență devenise iminentă în luna februarie. Peste tot se aștepta instalarea restricțiilor. Și, într-adevăr, starea de urgență a fost declarată în Peru, ca și în alte țări, la jumătatea lunii martie. Concret, pe lângă măsurile de izolare socială, restricții de circulație pe timp de noapte și alte măsuri constrângătoare, în Peru s-au sistat complet zborurile interne și externe. Așa ne-am trezit cu vreo cincizeci de turiști români blocați în Lima, la care s-au adăugat pe parcurs încă vreo douăzeci, care se aflau în junglă sau prin munți și nu auziseră de restricții. Când li s-a spus la aeroport că nu zbura nici un avion, desigur i-au cuprins panica și deznădejdea. Să rămâi blocat la 10.000 km distanță de țară pentru o perioadă pe care nimeni n-o putea determina era, se înțelege, o perspectivă sumbră. Dar toți și-au asumat cu resemnare acest caz de forță majoră și au început să-și caute formule de acomodare. Desigur că au sunat la ambasadă și au întrebat ce posibilități de revenire existau. La început nu exista nici o posibilitate. Dar, după primele săptămâni, Uniunea Europeană a activat un mecanism de asistență comunitară pentru situațiile extreme. Concret, mai multe linii aeriene au pus la dispoziție curse charter între Lima și diferite aeroporturi din Europa, curse care aveau obligația de a prelua, pe lângă cetățenii țărilor respective, și alți cetățeni europeni într-un procent care varia de la un zbor la altul. În principiu, un avion Air France, Lufthansa sau Alitalia prelua în primul rând turiști francezi, germani sau italieni, care erau în Peru în număr mare, dar rezervau un număr de locuri și pentru alți cetățeni europeni, din țări care aveau mai puțini călători în Peru. Aici ne înscriam și noi, cu cei vreo cincizeci de turiști ai noștri, atât câți au fost la început. Important pentru ambasadă era să plasăm la fiecare zbor 2-3-5 turiști români și să-i trimitem în Europa, indiferent în care țară, de unde toată lumea accepta că era mai ușor să ajungă în România decât din Peru. Ambasadorii, consulii, toți erau conectați la această schemă de repatriere și ea a funcționat fără fisură pe durata câtorva săptămâni, până când s-a reușit aducerea în Europa a tuturor cetățenilor europeni. Mai departe, fiecare s-a descurcat cum a putut: în Europa erau zboruri, trenuri, autobuze care au funcționat pe toată durata pandemiei și, cu oarecare efort și spirit descurcăreț, toți conaționalii noștri au ajuns acasă. Unii chiar ne-au scris și ne-au mulțumit, ba chiar ne-au spus și cum au procedat ei pentru ca experiența lor să le fie de folos și următorilor.
Desigur că am făcut tot ce era necesar și noi ca să participăm la această schemă de asistență. L-am apelat pe directorul general de la Afaceri Consulare din București și i-am descris situația din Peru. Știam de la colegii din America Latină că și prin alte țări rămăseseră blocați turiști români, care depindeau acum numai de zborurile companiilor aviatice europene. Am întrebat acasă dacă n-ar putea fi o soluție ca România să trimită un avion din țară, TAROM sau unul închiriat, care să treacă prin mai multe capitale latino-americane și să culeagă românii blocați acolo, în funcție de necesarul de locuri comunicat de ambasadele române. Puteau fi luați și alți cetățeni europeni, cum erau luați ai noștri de Air France, Lufthansa, Austrian Airlines, Iberia, Alitalia și se putea primi finanțare de la Uniunea Europeană prin schema de ajutor umanitar. Directorul general a râs efectiv de mine și de ideea mea cu avionul. Nici nu se putea lua în discuție posibilitatea. (Cu toate acestea, am citit în presă că pentru badantele românce din Italia s-au putut organiza mai multe zboruri cu avioane speciale trimise din România.)
-A, și încă ceva, domnule ambasador, mi-a spus directorul general de la Afaceri Consulare, pentru că tot ați adus vorba de Austria. Nu mai trimiteți, dom’ne, românii de la dumneavoastră în Austria, pentru că merg pe urmă la ambasada din Viena și cer să fie repatriați în țară. Colegii de acolo dau în primire cu un asemenea aflux de cetățeni.
-Cetățenii noștri sunt tot ai noștri și în America Latină, ca și în Europa, i-am răspuns. Am putut vorbi cu Ambasada Austriei din Lima, pentru că avem relații foarte bune, să ne preia Austrian Airlines un grup de șaptesprezece persoane. A fost grupul cel mai mare și l-am trimis cel mai aproape de România. Normal că s-au adresat la ambasadă, așa cum s-au adresat și aici și au întrebat cum pot ajunge acasă. În loc să vă bucurați că am găsit o soluție fără să vă deranjăm, dumneavoastră îmi faceți observație că ne ocupăm și de acești români. Interesant.
Omul a încercat să dreagă busuiocul, dar eu m-am lămurit că n-aveam ce aștepta, ca de obicei, din partea Bucureștiului.
Pe acest fond tensionat a apărut într-o zi din junglă un personaj extrem de indignat, ca orice româncă autentică și pe care o voi numi în continuare ”domnișoara doctor”. Restul românilor au fost foarte răbdători, s-au comportat cu multă demnitate, desigur erau îngrijorați, dar niciodată n-au țipat la noi, nu și-au dat frâu liber nervilor, au înțeles dificultatea în care ne aflam și ei și noi. Au văzut că eram doar doi diplomați la ambasadă, consulul și eu, dar mai ales au văzut că, dintre ei, îl anunțam ba pe unul, ba pe altul că au fost repartizați pe un zbor și că vor pleca în Europa. Deci au avut încredere în noi și și-au așteptat rândul liniștiți, știind că nimeni nu-i va lăsa blocați în Peru. Consulul nostru mergea la fiecare zbor în care aveam și pasageri români și aceștia îi mulțumeau când le venea rândul să urce în avion. Numai ”domnișoara doctor” a fost altfel.
Venise în Peru cu câteva zile înainte de declararea pandemiei și intrase direct în jungla amazoniană. Probabil că acolo nu aflase prea exact ce se întâmplă în restul lumii, dar la revenirea ei în civilizație, a sunat nervoasă la ambasadă și a cerut, pe un ton imperativ, să știe cum îi putem asigura transportul de urgență până în România. Insista pe faptul că e medic și că, în condițiile pandemiei, era obligația noastră să-i facilităm să ajungă cât mai rapid alături de bolnavi.
-Acum este nevoie, mai mult ca oricând, de medici în România, mi-a explicat ea ca la tâmpiți. Eu salvez vieți, asta e meseria mea.
Probabil, mă gândeam, că-și luase concediu să vină în Peru și, cu starea de urgență de aici, era nevoită să întârzie la spital, drept care trebuia să vină cu explicații către șefii ei de ce călătorea haihui prin lume, când locul ei era alături de bolnavii din România.
Ne-am hotărât, și consulul și eu, să nu stăm prea mult de vorbă cu ”domnișoara doctor” ca să nu ne enervăm, în schimb am fost amândoi de acord s-o ajutăm în măsura posibilităților. Dar, timp de vreo săptămână și mai bine, n-a mai venit nici un avion la Lima. Autoritățile peruane anunțau mereu că nu mai acceptă ”zboruri umanitare” din Europa, căci se formase aproape un pod aerian și toată politica lor de izolare socială cam rămânea în urma realității, deși avioanele veneau goale din Europa și scoteau cetățenii europeni, nu aduceau alții în locul lor.
Aproape că nu trecea zi de la Dumnezeu ca ”domnișoara doctor” să nu ne sune și să ne facă inconștienți, rău intenționați, incompetenți, subversivi, apatici pentru că nu-i găseam o formulă de a ajunge imediat în România, dar care nici să n-o coste deoarece ea plătise biletul tur-retur. Ne-a anunțat că a sunat toate televiziunile din România ca să denunțe comportamentul nostru inacceptabil, care stăteam acolo pe banii ei și care o împiedicam să ajungă în România să salveze vieți. Nu știu dacă vreo televiziune a dat ceva pe post fiindcă nu prindeam la Lima canalele din România. Dar într-o zi ne-a sunat un medic din București, care avea același nume ca și ”domnișoara doctor”. Ne așteptam ca presiunea asupra noastră să crească pe componenta medicală, dar am rămas surprinși. Medicul voia să ceară scuze pentru comportamentul nepoatei sale și să ne roage să nu-i dăm atenție, căci e foarte nervoasă și sună peste tot la București, fiindcă nu are cum ajunge în România. Dar el era convins că-i acordăm tot sprijinul posibil și că o vom include într-un zbor spre Europa, de unde familia o va ajuta să revină acasă. Cu alte cuvinte, ea vă înjură, dar voi să n-o sancționați, ci s-o trimiteți ca să scăpați de ea. Și familia vă mulțumește anticipat.
În fine, a venit și ziua când am putut s-o includem într-un zbor Air France. Totul părea să se rezolve favorabil, când, în ziua plecării, am fost anunțați că Air France a scos-o de pe listă și a introdus o familie cu copii. A fost un adevărat dezastru. L-am sunat pe colegul meu ambasadorul Franței și i-am explicat că pasagerul nostru e un medic, de care e nevoie mai ales acum în România, să intervină el pe lângă Air France s-o îmbarce și pe ea.
-Dragul meu, mi-a spus ambasadorul Franței, Air France are propria sa politică în materie de prioritate a pasagerilor și nu-i putem influența în nici un fel. Dar o vom menține în capul listei pentru zborul următor, care vine săptămâna viitoare.
Mi-a revenit mie sarcina de a-i spune ”domnișoarei doctor” că nu mai pleacă în acea zi, ci săptămâna următoare. I-am explicat toate demersurile noastre și i-am spus că decizia finală era luată de Air France, care lăsase alți pasageri deoparte și luase o familie franceză cu copii. Atât mi-a trebuit să-i spun. Eu am crezut că o fac să înțeleagă ce dificultăți întâmpinam și noi, ambasada, încercând să acționăm în favoarea ei, dar rezultatul strădaniilor noastre a fost exact cel contrar. Mi-a spus gâtuită de indignare că o familie cu copii avea o utilitate socială mai mică decât un medic într-o situație de pandemie și că Air France erau total incompetenți dacă preferau să îmbarce familia franceză cu copii, în schimb pe ea s-o mai lase o săptămână să aștepte aiurea în Peru. Degeaba i-am spus că era o schemă de asistență a Uniunii Europene în care prioritate aveau cetățenii țării trimițătoare a avionului, mi-a spus că acea schemă a Uniunii Europene era o inepție și că noi, ca ambasadă, ar fi trebuit să le-o spunem foarte clar. Dar bineînțeles că nu eram în stare să facem nimic în această situație deosebită, de care vorbea site-ul ministerului și în felul acesta o împiedicam pe ea să plece în România.
Când, în sfârșit, a reușit să plece peste o săptămână, a văzut și ea la aeroport tot haosul ce însoțea îmbarcarea în Air France. Diverși consuli veneau cu liste de pasageri din țările respective, niște funcționari ai biroului Air France din Lima încercau să mențină o oarecare ordine, comandantul avionului avea tot timpul câte ceva de comentat, toată lumea era nervoasă și insistentă, iar consulul român venise doar cu ea. A reușit s-o vadă trecută pe foaia de bord ce se scria de mână la baza scării și i-a spus să urce repede în avion ca să nu se mai răzgândească cineva. ”Domnișoara doctor” era tăcută, n-a scos nici o vorbă la aeroport, n-a comentat modul cum se făcea îmbarcarea în avion, n-a avut nimic de zis funcționarilor Air France. Nici consulului n-a avut nimic să-i spună decât un ”Mulțumesc” fugar, mai mult ca să nu se dezică de tot ce ne spusese până atunci. Înțelesese și ea ce complicată era o operațiune de repatriere într-o situație deosebită, așa cum prevedeau instrucțiunile MAE.
